Efort efemer pentru o zidire veșnică

Acțiunile pe care omul le face pot avea un scop imediat sau ele pot produce efecte întârziate. Astfel, unele efecte se fac simțite imediat sau la scurt timp după efectuarea unei anumite acțiuni, așa după cum un pahar cu apă potolește imediat setea. Alte efecte însă ies la iveală într-un timp mai îndelungat. Astfel se întâmplă de exemplu în cazul adoptării unui stil de viață sănătos care crește probabilitatea unei bătrâneți îndelungate și fericite. Sunt însă și unele acțiuni ale omului ale căror efecte se pot prelungi în veșnicie, pot deveni premize pentru viața veșnică.

Prin Biserică omul învață să își transforme acțiunile sale efemere în fapte care își au ținta în veșnicie, în fapte care privesc la realitatea vieții viitoare. De aceea, Biserica învață lucrarea binelui prin credință ca acțiuni care se propagă în eternitate și care sunt sursă de câștigare a vieții veșnice. Omul mănâncă, dar chiar dacă se alimentează sănătos, acest lucru nu îi poate asigura decât cel mult o viață mai îndelungată cu o incidență mai scăzută a bolilor. În final moartea tot va veni și îi va curma această viață. În schimb, atunci când cineva îl hrănește și pe aproapele lui nu se asigură doar o existență lumească mai bună, ci se pune și început de trăire a comuniunii vieții viitoare încă din această viață. În acest caz, moartea nu va mai avea nici o putere, ea devenind doar mijloc de intrare în fericirea vieții veșnice.

Mântuitorul spune că principalul criteriu pentru care drepții se vor mântui este fapta bună, milostenia ca manifestare a iubirii (cf. Mt. 25,35-45). Cugetând la cuvintele Domnului cu privire la criteriile judecății universale, Sfântul Ioan Hrisostom concluzionează și spune: „așadar, fără să facem milostenie nu ne putem mântui… Cei ce nu au făcut milostenie vor rămâne afară din Rai.”

Un aspect important al milosteniei pe care creștinul este dator să îl facă este acela de a dona și de ajuta la construirea de noi biserici sau la repararea celor care ar avea nevoie. Printr-o astfel de milostenie, credinciosul câștigă cel puțin două foloase importante. Pe de o parte, prin milostenia pe care o face el își construiește locaș în ceruri, se pregătește pentru viața veșnică. Pe de altă parte, prin biserica construită și apoi sfințită, creștinul primește har și putere de la Dumnezeu care îl ajută nu numai în viața aceasta, dar care îi zidește și biserica din inima sa, care îl întărește și îl păzește și îl binecuvântează.

Sfântul Ioan Hrisostom spune că „dând milostenie, facem cea mai bună investiţie… Toate cele lumeşti sunt în orice clipă în primejdie de a se pierde. Numai cele pe care le oferim Domnului nu sunt în primejdie nici de a fi furate, nici de a fi distruse, ci ele aduc la timpul potrivit roade ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit (1 Cor. 2, 9).” De aceea, creștinul trebuie să se sârguiască și, atunci când trece pe lângă o biserică în construcție sau care are nevoie de reparații, să își lase acolo darul său, după puterea sa. Poate că milostenia va fi mică sau mare, dar prin această jertfă el știe că pune cel puțin o cărămidă în zidul acelei biserici. Și cărămidă cu cărămidă se construiește și o catedrală. Ceea ce contează este bunăvoința și încredințarea că Dumnezeu nu uită să răsplătească nici o jertfă o omului, fie ea cât de mică. Nici un bune nu va trece neobservat, ci, precum o sămânță este aruncată în pământ și crește și aduce rod, tot astfel și cel care face o faptă bună își va primi răsplata cuvenită la timpul potrivit.