Să petrecem de Anul Nou creştineşte!

Sărbătorile de iarbă cuprind evenimente de o importanţă deosebită pentru viaţa noastră duhovnicească. După o pregătire de patruzeci de zile cu post, rugăciune şi fapte bune, ne-am învrednicit de primirea şi de Naşterea lui Hristos. După coborârea lui Dumnezeu în inima lui, creştinul nu poate să nu-şi lase faptele cele rele, omul cel vechi, şi să nu înceapă un an nou, o viaţă nouă. Doar prin schimbarea omului vechi cu omul cel nou în Hristos, credinciosul poate înţelege Boboteaza, Sărbătoarea în care credinciosul Îl vede şi Îl descoperă pe Dumnezeul iubirii treimice.

În acest sens, Anul Nou este prilej pentru un nou început pentru fiecare om care vrea să-şi schimbe viaţa lui limitată, bucuria palidă şi efemeră, cu o viaţă nouă ce izvorăşte din unirea cu Hristos, adevărata bucurie şi împlinire a omului.

Creştinul este dator să sărbătorească trecerea dintre ani… creştineşte. Nici nu se cuvine altfel! De aceea, fiecare creştin este dator să meargă pentru rugăciune la Biserică. Aici, preotul şi credincioşii aduc mulţumiri pentru binefacerile primite în anul care tocmai s-a încheiat, dar şi rugăciuni de cerere pentru un început nou, pentru o vieţuire mai bună. Cu ocazia noului an se face slujba Te Deum şi acatistul Sfântului Ierarh Vasile cel Mare. Unii preoţi citesc acum şi Moliftele Sfântului Vasile, rugăciuni în care se blestemă diavolul, începătorul răutăţii. Astfel că intrarea în noul an se face cu bucuria unui nou început, dar şi cu conştiinţa luptei permanente împotriva duhurilor răutăţii care încearcă în orice chip să ne întoarcă de la viaţa cea nouă în Hristos.

În unele biserici, slujba de noapte se continuă cu Sfânta Liturghie, întocmai ca în noaptea de Paşti. Aşa cum de Sfintele Paşti se sărbătoreşte Învierea lui Hristos şi noua viaţă ce se împărtăşeşte oamenilor, în acelaşi fel, de Anul Nou, creştinii se adună în aşteptarea vieţii celei veşnice, în celebrarea zilei fără de sfârşit a Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă Paştile sunt ziua slăvirii lui Hristos pe pământ, Liturghia de Anul Nou anticipează bucuria sfinţilor de la Parusia Domnului, de la a doua venire a lui Hristos. Acesta este un moment al sfârşitului lumii şi a timpului acestuia, dar şi de început al vieţii veşnice împreună cu Dumnezeu şi cu sfinţii Lui. Tânjind după viaţa veşnică, credincioşii se pregătesc şi se cuminică cu Sfintele Taine, leacul nemuririi şi doctorie pentru a nu muri, ci pentru a trăi veşnic în Iisus Hristos (Sfântul Ignatie Teoforul).

După Sfânta Liturghie şi Te Deum, săvârşite la miezul nopţii sau a doua zi, credincioşii se bucură de roadele pământului, mulţumind, nădăjduind şi cerând de la Dumnezeu un an nou plin de bucurii şi de realizări trupeşti şi duhovniceşti.

Domnul marelui praznic al vieţii, neîntreruptă Bucurie şi Festin (Vasile Voiculescu), vrea ca noi să trăim şi să ne bucurăm împreună cu El, să nu-L izgonim în momentele de veselie, ci să-L chemăm şi să fim în comuniune cu El. El a fost şi s-a bucurat cu mirii la nunta din Cana Galileii, a băut şi a mâncat. Nu lucrurile sunt rele prin sine, ci totul devine rău prin izgonirea lui Dumnezeu din lume. Doar prin apropierea şi împărtăşirea de Dumnezeu, de la Care vine toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit, omul poate gusta adevărata mâncare şi băutură, se poate simţi cu adevărat împlinit.

Colindul Crăciunului

Vasile Voiculescu

 

Trup tu dormi? Somnul te paşte?

„Harul de la Domnul”

Suflete, scoal’ şi cunoaşte

„Harul de la Domnul”

Luminos Prunc că Se naşte

„Harul de la Domnul”

Din Palatul Treimii

În peştera inimii.

Dară Pruncul cine mi-I?

E Hristosul Dumnezeu

Coborât în pieptul tău…

Maica Sfântă-n braţe ţină-L,

Duhul Sfânt cu drag alină-L,

Îngeri cu raze-nchină-L.

Eu nu dorm, lin trupul spune,

Ci-ncleştat de grea minune

Stau în mută rugăciune…

Să clintesc nu se cuvine,

Căci cu Harul care vine,

Raiul tot se află-n mine…

„Harul de la Domnul”.

26 decembrie 1956

Pregătirea pentru naşterea lui Hristos se face la fiecare Liturghie

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ şi naşterea Lui din Fecioara Maria reprezintă începutul mântuirii neamului omenesc. Prin naşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om întreg se arată marea iubirea a lui Dumnezeu. Acesta l-a creat pe om din iubire şi pentru iubire şi nimic din ceea ce face omul nu-I poate stinge această dragoste. De aceea, Dumnezeu Se face om, Se face la fel ca cel iubit de El, tocmai ca şi omul să-L poată iubi, să se poată apropia de El, să poată fi în comuniune cu El.

Pregătirea pentru primirea lui Hristos se face la fiecare Liturghie. Aici Hristos recapitulează evenimentele istorice întâmplate o dată pentru totdeauna, de la peşteră, stea şi scutecele cu care a fost înfăşurat, la moartea şi Învierea cea slăvită. De aceea, creştinul care participă la Liturghie este dator să se cureţe şi să-şi pregătească coliba lui alcătuită din carne şi oase pentru primirea lui Hristos.

Într-un Colind scris în 1956, poetul Vasile Voiculescu surprinde într-o manieră mistică taina Crăciunului: Trup, tu dormi? Somnul te paşte?/ Suflete, scoal’ şi cunoaşte/ Luminos prunc că se naşte/ Din Palatul Treimii/ În peştera inimii…

Fiecare om este păcătos şi nici un om păcătos nu este vrednic să se apropie de împărtăşirea cu Dumnezeu. Însă în acelaşi timp, Hristos îl curăţă şi îl primeşte pe cel ce vrea să se apropie, chiar poruncind aceasta, ca singura modalitate de a avea viaţă veşnică (In. 6,53). Pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul trebuie să aibă un duhovnic. În urma spovedaniei, dacă nu are păcate de moarte (duhovnicească), credinciosul se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pregătindu-se pentru aceasta. În majoritatea cărţilor de rugăciuni se găsesc câteva Rugăciuni înainte de Împărtăşire, foarte folositoare pentru deschiderea şi pregătirea inimii în vederea primirii lui Hristos. Acestea subliniază de fapt neputinţa omului, nimicnicia lui, făcându-l perceptibil la recunoaşterea lui Hristos ca singurul Salvator, singurul capabil să-l împlinească şi să-l desăvârşească, oferindu-i şi viaţă veşnică. Pe lângă aceste rugăciuni, monahii şi creştinii mai sârguincioşi participă şi la celelalte slujbe ale Bisericii sau înmulţesc rugăciunile pe care le fac în mod obişnuit. Atât înainte cât şi după momentul împărtăşirii este foarte utilă rostirea scurtei rugăciuni: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!

Pregătindu-se pentru Împărtăşanie, creştinul trebuie să postească şi să nu mănânce nimic după miezul nopţii până la momentul împărtăşirii. Apropiindu-se de Sfântul Potir, Sfântul Ioan Damaschin spune să ne apropiem de dânsul cu dragoste fierbinte şi, în chipul crucii palmele închipuindu-le, să primim trupul Celui răstignit şi, punând peste Dânsul ochii şi buzele şi fruntea, cu dumnezeiescul cărbune să ne împărtăşim… Prin poziţia mâinilor în chipul crucii la nivelul inimii, credincioşii îşi afirmă  viaţa ca dăruire completă lui Dumnezeu, ca imitare a îngropării lui Iisus, ca moarte faţă de păcat. Unii creştini însă preferă să meargă cu o lumânare aprinsă, având grijă să nu provoace neorânduială.

După Împărtăşire se sărută Sfântul Potir, coasta ce a izvorât sângele de viaţă dătător. Creştinul consumă apoi anafură şi bea puţin vin. Din acest moment el poate săruta mâna preotului sau se poate închina la icoane. Alţii preferă să se concentreze mai mult la Cel care acum vieţuieşte şi se naşte mistic în ei.

Deşi Crăciunul este sărbătorit o singură dată pe an, fiecare Liturghie este prilej de naştere a lui Hristos în trupul celui ce se sârguieşte pentru aceasta.

Colindul Împărtăşaniei

Vasile Voiculescu

În coliba-ntunecată,

“Ce minune, Doamne”

Din carne şi os lucrată,

“Ce minune, Doamne”

A intrat Hristos deodată.

“Ce minune, Doamne”

Nu făclie ce se stânge,

Nu icoană ce se frânge,

Ci El Însuşi, Trup şi Sânge

Preschimbat pentru făptură

Într-o scumpă picătură,

Dulcea Cuminecătură.

Coliba cum L-a primit

S-a făcut cer strălucit

Cu văzduh de mărgărit,

Iar în ea soare şi stele

Cu Arhangheli intre ele.

Şin-n mijloc tron luminos

Pe el stând Domnul Hristos

Care mult se bucura

Duhul Sfânt Şi-alătura

Şi acolo rămânea

Şi acum şi pururea.

Şi noi, Doamne, ne-am sculat

Colibele-am curăţat

De ruşine şi păcat,

Am zvârlit griji şi nevoi,

Am goinit draci şi strigoi,

Intră, Doamne, şi la noi.

“Ce minune, Doamne”.

26 dec. 1956

Cu Domnul la masă

Vasile Voiculescu

Mîncînd, crezui că Te supăr cu lăcomia

Şi-mi pedepsii în ajunări păcătosul pîntec.

Pe urmă, că nu-Ţi place jocul, bucuria:

M-am cernit şi-am sugruma orice cîntec.

.

Tu însă, neîntreruptă Bucurie şi Festine,

Tu, Domnul marelui praznic al vieţii, ne dai povaţă:

Cine nu ospătează singur, ci necontenit împreună cu Tine,

Transfigurează orice-mbucătură în adevărata viaţă!

vineri, 27 mai 1955, Bucureşti, în spital