Quo vadis?

DSCF4298Conştienţi de faptul că moartea nu reprezintă sfârşitul existenţei umane, unii îşi petrec întreaga viaţa viaţă în căutarea vieţii după moarte, în pregătirea şi dezvoltarea organelor necesare supravieţuirii acolo. În acest sens, aceşti oameni rup cu totul legătura cu lumea, ieşind din ea pentru a trăi într-o permanentă desăvârşire.

Desigur, aceasta nu este adevărat…

Rupând legăturile fizice cu societatea, omul se retrage cu toată fiinţa sa obişnuită cu lumea: trupul îi cere plăcerea, sufletul îi cere desfătarea. Drumul spre desăvârşire e presărat de recăderi în gânduri inutile, de întoarceri la fapte imorale.

Macarie era un om ca oricare altul, fiul unui senator imperial. Nevrând însă să se căsătorească, fuge în pustie pentru a se dedica cu totul descoperirii lui Hristos şi a propriei persoane, pentru a se curăţa şi a intra în viaţa divină. Dar cum petrecerea în pustie nu era a unui înger, s-a lăsat pradă nălucirii, vrând să săvârşească păcatul trupesc cu o închipuire. Revenindu-şi în fire, dezgustat de propria persoană, vrea să plece în alt loc, pentru a nu mai cădea iarăşi. Atunci i se arată îngerul Domnului şi îi spune: Unde mergi, Macarie? Iar el a răspuns: Fug de păcatele mele. Şi îngerul îi spuse: O ispită nu ai putut răbda? Întoarce-te la chilia-ţi!

Faptul că gândurile şi acţiunile noastre sunt presărate de fapte nevrednice şi dezgustătoare ne aruncă de multe ori într-o tristeţe covârşitoare ce ne paralizează urcuşul spre fapte bune. Pe lângă faptul că avem de luptat cu obiceiuri şi sentimente devenite o a doua natură pentru noi, statornicia în fapte bune se câştigă greu, cerând timp îndelungat.

Gândul pe care ar trebui să-l avem mereu în minte este acesta Unde mergi? Unde te îndrepţi, ce vrei să realizezi? Interogându-ne mereu cu privire la scopul acţiunilor noastre, cu siguranţă nu vom rata scopul vieţii!