‘steppenwolf’ sau omul între fiară şi dumnezeu

steppenwolf2

Omul nu este o creatură definitivă, ci o cerinţă a spiritului, o posibilitate…

Hermann Hesse

Citindu-l pe Hermann Hesse nu se poate să nu trăieşti la intensitate maximă emoţiile, îndoielile sau trăirile personajelor.

… eu sunt pentru tine un fel de oglindă…

Harry Haller sunt eu! Harry Haller eşti tu! Harry Haller cu îndoielile mele, Harry Haller cu trăirile tale!

S-ar putea ca omul să nu fie doar un animal cât de cât raţional (o eroare fatală, o progenitură frenetică şi nereuşită a lumii primordiale, o sălbatică şi înfiorătoare tentativă eşuată a naturii), ci şi o odraslă a zeilor, sortită nemuririi.

Harry Haller pe drumul cunoaşterii, omul pe poteca cugetării…

Omul are posibilitatea să se dedice pe deplin domeniului spiritual, încercării de a se apropia de dumnezeire, idealului evlaviei. Şi invers, are, de asemenea, posibilitatea de a se dedica vieţii instinctuale, chemării simţurilor sale, îndreptându-şi toată strădania spre satisfacerea unor plăceri de moment. Prima cale duce spre evlavie, spre martiriul spiritual, spre unirea cu Dumnezeu. Cealaltă duce spre desfrânare, spre martiriul instinctual, spre unirea cu putreziciunea.

Trăirea mazimă a omului nu acceptă compromisul. Indiferent ce alegi, nu-i mai poţi suporta pe cei în două luntre, pe cei ce alternează ebrios între fiinţare şi inexistenţă.

Un om obsedat de Dumnezeu este, desigur, în stare să accepte şi un criminal, şi invers, dar nici unul, nici celălalt ca de altfel nici unul din trăitorii în absolut nu este în stare să accepte linia aceea neutră şi insipidă de mijloc, care e comportamentul burghez.

Deşi conştient de aceasta, fiecare recunoaşte multitudinea de posibilităţi, pluritatea dorinţelor şi ciocnirea ideilor din interiorul aceleiaşi persoane.

În realitate însă, nici un eu, nici chiar cel mai naiv, nu este unitar, ci este un univers de o diversitate extraordinară, o mică boltă cerească presărată de stele, un haos de forme, trăiri şi stări, de apucături moştenite şi posibilităţi.

Dar sunt obligat să suport iarăşi întâlnirea cu mine însumi, fiorul ei de moarte, să merg înainte pe calea spre nevinovăţie, spre ceea ce e necreat, spre Dumnezeu, cale ce nu duce îndărăt, ci înainte, nu spre lup sau copil, ci mereu mai departe în vină, mereu mai adânc în umanizare, tocmai pentru că umanizarea înseamnă întoarcerea în cosmos, suprimarea dureroasei individualizari; îndumnezeirea înseamnă a-ţi fi lărgit atât de mult sufletul, încât acesta să poată cuprinde iarăşi întregul univers.

Moartea e inevitabilă pentru lupul de stepă. Numai nimicind fiara, într-o bună zi voi învăţa să râd!