Mănăstirea ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti în societate

Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părinte Stareţ, cum se raportează mănăstirea şi călugării din mănăstire la problemele oamenilor şi ale societăţii în general?

Mănăstirea noastră, prin amplasarea pe care are şi un aspect de mănăstire misionară. Pelerinii se confruntă cu grijile lumii şi nu poţi să stai indiferent la ceea ce se întâmplă în lume şi la grijile lumii. Duhul care este în lume şi lucrurile care se întâmplă în lume ne afectează şi pe noi, ele se transmit şi nouă. Încercăm să facem faţă la toate acestea şi la diferite solicitări care vin din partea oamenilor. Este un lucru foarte firesc şi duhovnicesc. Dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt atunci nu eşti un bun creştin. Un bun creştin este acela care participă la durerea celuilalt, îl compătimeşte pe celălalt, este afectat de ceea ce se întâmplă celuilalt.

Într-o lume care pune accentul tot mai mult pe exteriorizare, cum poate omul să mai trăiască o viaţă duhovnicească?

Tot timpul viaţa duhovnicească a fost împotriva duhului lumii, deşi nu a lumii ca atare. Duhul lumii tinde spre ceva care te trage în jos, într-un mod negativ, pe când viaţa duhovnicească te înalţă, ajută la creşterea şi desăvârşirea omului. De aceea viaţa duhovnicească este grea pentru că barierele şi bruiajele vrăjmaşului care ne sustrag de la trăirea adevărată într-o parte şi alta sunt permanente. Sunt experienţe pe care noi le observăm în viaţa de zi cu zi.

Duhul lumii este rău şi foarte mulţi se împărtăşesc şi încep să se asemene cu el. Prin viaţa duhovnicească eşti permanent împotriva duhului lumii, în sens opus, spre Dumnezeu. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, iar direcţia spre Dumnezeu este cea bună. Direcţia lumii este alta, spre cel rău. Acest lucru depinde foarte mult de ce viziune, de percepţia duhovnicească pe care o avem. Dacă ea este alterată, atunci vedem totul alterat, se formează o imagine distorsionată. Acest lucru este foarte dureros, anume că nu vezi ceea ce eşti. Ne amintim de Socrate care spune că „Eu ştiu că nu ştiu nimic!” Cunoaşterea adevărată apare atunci când îţi dai seama de faptul că ea este infinită. Cu cât ştii mai mult cu atât îţi dai seama că nu ştii nimic, că eşti de abia la începutul cunoaşterii. Aşa cum spunea P. Stăniloae citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul că „Desăvârşirea celor desăvârşiţi este nedesăvârşire!” Acest lucru este foarte clar. Noi tindem spre desăvârşire, încercăm să ne apropiem, dar lucrurile sunt foarte grele şi foarte mari. Viaţa duhovnicească se împlineşte atunci când suferi foarte mult, când rabzi foarte mult. Ea se simte cu adevărat în suferinţă. Suferinţa şi răbdarea te duc la o percepţie reală a lucrurilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Numai acestea. Răbdarea, suferinţa, iubirea înseamnă sfinţenie! De aceea şi Mântuitorul ne învaţă să avem răbdare, dragoste, smerenie, nu dreptate: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”

Trăirea lui Dumnezeu contează

Părintele arhimandrit Ioachim Pârvulescu, exarhul mănăstirilor din Mitropolia Olteniei şi stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părintele Stăniloae spunea că deşi pare un lucru paradoxal, pe măsură ce vorbeşti mai mult despre Dumnezeu, cu atât te îndepărtezi mai mult de El. Dacă teologhiseşti sau filosofezi încontinuu, faci doar un exerciţiu pur raţional, împarţi firul în patru cum se spune, atunci Dumnezeu se îndepărtează. Dumnezeu nu vrea aceasta. El vrea să Îl simţi în inimă. Trebuie să îl înţelegem şi raţional, dar nu trebuie să căutăm doar explicaţia raţională, să cădem în scolasticism. Unele persoane au o predispoziţie raţională, le place foarte mult să fie satisfăcuţi mental, raţional. Există o predispoziţie la unii pentru aşa ceva. Unii sunt mai simpli, le plac lucrurile mai simple. Dar omul duhovnicesc, chiar dacă are şi o predispoziţie spre raţiune, o face pentru a deosebi duhurile. Acesta este un lucru foarte important. Toţi avem înclinaţiile noastre. Fiinţa umană este foarte complexă. Privim în jurul nostru şi vedem că fiecare ne naşte în lumea aceasta cu bagajul, moştenirea genetică pe care o avem de la părinţii noştri. Unii avem foarte multe înclinaţii negative, spre rău, poate că alţii mai puţine, dar lupta este pentru fiecare foarte grea. Toţi avem o luptă de dus într-un fel sau altul. Depinde de noi să trăim în cunoştinţa adevărului şi să ne dăm seama care este calea pe care trebuie să mergi. Unii sunt foarte răi, alţii sunt foarte vicleni, alţii sunt hoţi, moştenesc gena aceasta de la părinţii care aveau şi ei aceste înclinaţii. Dacă omul moşteneşte această genă are o predispoziţie pentru acel păcat. Trebuie să lupte mult mai mult decât altul care nu are această predispoziţie. De aceea, fiecare avem o luptă pe care nu o putem compara cu a celuilalt. Fiecare dintre noi este un unicat în universul acesta şi fiecare are propria lupta de dus. Avem repere pe sfinţi. Şi ei au avut înclinaţiile lor. Nu putem să-i copiem ad litterram, întru totul, pentru că fiecare avem un traseu al vieţii noastre aşa cum avem un cod genetic personal. În acelaşi mod este şi viaţa noastră duhovnicească, lupta noastră, complexitatea noastră, viaţa noastră lăuntrică şi exterioară, legătura noastră cu sfinţii şi simţirea lui Dumnezeu în noi.

Ce rol are plânsul duhovnicesc în cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu?

Plânsul este de mai multe feluri. Plânsul duhovnicesc este atunci când îţi dai seama de păcatele tale. Vedeţi că erau unii sfinţi care nu aveau păcate foarte mari, dar atât de mult se căiau în sinea lor încât plângeau în hohote şi vărsau multe lacrimi. Acesta era un plâns binecuvântat. Alţii plâng din invidie sau chiar din răutate. Dar plânsul adevărat duhovnicesc este mare. Acestea sunt stări pe care de puţine ori le avem în viaţă. Plânsul duhovnicesc este foarte rar, la fel cum şi starea de rugăciune adevărată o simţim de puţine ori în viaţă. Te rogi un minut sau două şi simţi apoi starea aceea timp îndelungat, dar pot trece luni sau ani şi să nu mai simţi această stare de rugăciune adevărată. Fiecare clipă este unicat în viaţa omului iar aceste lucruri sunt mari. Plânsul duhovnicesc este mare înaintea lui Dumnezeu pentru că plângi pentru păcate dar un mare har te copleşeşte, o mare mângâiere. Cu cât plângi mai mult, cu atât te mângâie mai mult duhovniceşte starea aceasta. Numai cel care o experimentează simte şi trăieşte această stare a plânsului duhovnicesc.

despre schematizarea Ortodoxiei

Poate că, odată cu timpul, deplinătatea practicării acestei credinţe (a Ortodoxiei) s-a schematizat puţin, s-a mai redus. (Dar Biserica Ortodoxă) a păstrat credinţa şi cadrul acestei vieţi spirituale aşa cum se degajă din scrierile Sfinţilor Părinţi şi cum a fost ea practicată în primele veacuri… Nu trebuie accentuată prea mult o biserică administrativă care se interpune între credincioşi şi Dumnezeu. Nu există un monopol al ierarhiei sau al unora dintre ierarhi în ce priveşte posesiunea darurilor Duhului Sfânt sau în ce priveşte posesiunea adevărului. Biserica trăieşte în Dumnezeu în măsura în care trăieşte în comuniunea pe care o cultivă. Numai Biserica Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că ea face experienţa lui Dumnezeu…

Ortodoxiei îi este străină sentimentul distanţei lui Dumnezeu. Aceasta există numai pentru că s-a dezvoltat prea mult aspectul administrativ al Bisericii, numai pentru că există sentimentul păcatului în noi sau încă deoarece credem în mod greşit că Hristos a rezolvat în mod definitiv prin jertfa Sa problema mântuirii noastre, că ne-a asigurat în mod juridic iertarea păcatelor şi că acum putem dormi liniştiţi pentru că totul este aranjat. Dimpotrivă, avem nevoie ca Biserica să fie prezentă ca un mediu prin care lucrează Dumnezeu.

Dumitru Stăniloae

Preotul trebuie să devină un prieten al credinciosului, realizând între acesta și sine o perfectă și sinceră comunicare… E necesar să îmbine calitatea lui de reprezentant al lui Dumnezeu cu calitatea lui de prieten, nediminuând niciuna dintre aceste calități.

Dumitru Stăniloae