Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.

Postul, timp de cercetare de sine

Postul reprezintă o perioadă în care Îl căutăm mai intens pe Dumnezeu, un timp în care vrem să ne hrănim mai ales cu hrană duhovnicească. Astfel că în acest post pregătitor pentru Naşterea Domnului, creştinul trebuie să se sârguiască mai mult pentru primirea lui Hristos. Iar spovedania este unul dintre cele mai importante mijloace în această pregătire.

Păcatul împreună cu consecinţele lui, boala şi moartea, sunt realităţile cele mai contrare firii omeneşti. Ele au apărut ca încercare a omului de a fi fără Dumnezeu şi în afara Lui, în egoism şi însingurare faţă de Cel ce l-a chemat din dragoste la fiinţare.

Niciodată creştinul nu este părăsit de iubirea lui Dumnezeu. Nu este moment în care El să fie departe de om, pentru că pur şi simplu în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28). El nu ne uită şi nu-şi întoarce niciodată faţa de la om. Iar cel ce piere, nu se pierde decât pentru că singur se desprinde şi se desparte şi-L alungă pe Dumnezeu.

Marea taină a spovedaniei rezidă din faptul că omul se vede păcătos. Vede că face lucruri anormale şi vrea să se întoarcă la Hristos. Vrea să respingă răul ce îl desparte de viaţă, de Dumnezeu. În loc să fugă din faţa Celui ce cunoaşte toate, ca oarecând Adam, omul vine şi I se descoperă lui Dumnezeu. I se arată lui cu toată neputinţa sa, recunoscându-L doar pe Dumnezeu ca singurul capabil să Îl vindece. În acest sens observăm că sfinţii, pe măsură ce avansează pe treptele sfinţeniei, se considerau pe sine mai păcătoşi, pentru că ei nu se raportau la ceilalţi, ci la Singurul, Unul Sfânt, Dumnezeu.

Mergând spre scaunul de spovedanie, trebuie ca mai întâi să ne cercetăm cugetul. Să ne amintim de faptele rele făcute de la spovedania precedentă, notându-le eventual pe o hârtie. Acestea nu trebuie expuse prea detaliat, căutând explicaţii sau scuze, ci ele trebuie prezentate succint, pe scurt, recunoscându-ne ca singurii vinovaţi. Poate că uneori am primit îndemnuri sau ajutor în săvârşirea păcatului, dar doar printr-o recunoaştere sinceră a deplinei responsabilităţi în alegerea răului, omul se poate curăţi deplin de voinţa sa slabă. Acuzarea altuia pentru propria greşeală nu duce decât la eschivare, fugă de responsabilitate şi închiderea faţă de Dumnezeu, Cel ce vede inima ce L-a părăsit prin încuviinţarea păcatului. Dumnezeu nu vrea decât o recunoaştere sinceră a neputinţelor pentru ca, recunoscându-L pe El ca singur salvator, să vină şi să le vindece.

Scopul spovedaniei este îndreptarea, iar prin îngenuncherea în faţa duhovnicului, omul îşi recunoaşte căderea. Prin plecarea capului, omul îşi recunoaşte vina. Poziţia trupului reflectă acceptarea sentinţei. Dar capul plecat sabia nu-l taie, iar Dumnezeu, deşi nu aprobă niciodată păcatul, îl iartă celui ce îi cere aceasta. Dumnezeu îl iartă pe cel ce se pocăieşte sincer, pe cel ce vrea să se schimbe pentru a trăi.

Creştinul merge la preotul mărturisitor ca la un frate aflat şi el pe calea mântuirii. El cunoaşte neputinţa omenească, şi deşi nu o aprobă, o înţelege. El nu este neapărat nu judecător sau moralist, pentru că de multe ori creştinul înţelege ce a greşit, ştiind de multe ori şi ce trebuie să facă sau nu. De aceea, cel ce mărturiseşte este mai ales un rugător, un mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pentru întărirea celui căzut în păcat. El este un înainte-mergător ce îndreaptă căile omului pentru ca acesta să-L poată primi pe Hristos. De aceea duhovnicul caută să se micşoreze pe sine, lăsându-L pe Hristos să lucreze în sufletul credinciosului.

Creştinul nu trebuie să caute duhovnici renumiţi. Aceştia pot fi consultaţi cu diferite ocazii speciale, de răscruce din viaţă. Dar cel mai mult folos avem de la un duhovnic apropiat, care trăieşte în acelaşi mediu, în aceeaşi comunitate şi ştie mai bine încercările şi nevoile obştii sale.

Scopul ultim al spovedaniei este unirea cu Hristos. Prin curăţirea sufletului de pârloagă, sămânţa Evangheliei va prinde rădăcini bune. Legată indisolubil de spovedanie este Taina Sfintei Euharistii, unirea mistică cu trupul şi sângele lui Hristos. Iertat de păcate, credinciosul are sufletul pregătit pentru unirea cu Hristos. Spovedania nu dă o vrednici spre împărtăşire, ci întăreşte duhul smereniei, al golirii de sine pentru a-I permite lui Hristos să plinească şi să desăvârşească.

Aşteptându-şi rândul, creştinul trebuie să păstreze liniştea şi să se reculeagă. El nu trebuie să-şi împărtăşească neputinţele cu alte persoane care l-ar putea judeca sau desconsidera, aceasta fiind destul de uşor. De asemenea, credinciosul nu trebuie să divulge secretul spovedaniei. Sfaturile primite sunt personale şi particulare, potrivite pentru un moment sau împrejurare dată. Ele sunt diferite pentru persoane diferite, deşi s-ar părea că împrejurările ar fi asemănătoare.

Aşa cum oamenii sunt diferiţi, şi preoţii sunt diferiţi, fiecare având calităţi şi defecte. Dar prin fiecare Dumnezeu lucrează şi dezleagă păcatele pentru cel care cere aceasta.

Modul de administrare a spovedaniei este la nevoie. Nu există soroace anume pentru aceasta, ci creştinul merge la duhovnic atunci când se simte împovărat de păcate. Deşi în unele mănăstiri se practică spovedania zilnică sau chiar de mai multe ori pe zi, aceasta nu este posibil în cadrul unei parohii, unde preotul are mai multe responsabilităţi. Trebuie menţionat că fiecare rugăciune de pocăinţă şterge din păcate. Este o putere în mine care mă sileşte să fac răul pe care nu-l voiesc (Ro. 8,20), dar ceea ce contează este că nu vreau răul, ci Îl vreau pe Dumnezeu. De aceea spovedania se face mai ales în scopul împărtăşirii, atunci când unele păcate ar împiedica aceasta. Pentru cei mai sârguincioşi, se poate practica spovedania regulată la două-trei săptămâni, cu împărtăşire liberă în acest răstimp. Oricum aceasta trebuie discutat cu duhovnicul, pentru a evita neorânduiala în Biserică.

Cu privire la copii, aceştia se spovedesc de la aproximativ şapte ani pentru a fi învăţaţi de mici cu responsabilitatea propriilor lor acţiuni. Până la această vârstă ei se pot şi este recomandat să se împărtăşească la fiecare liturghie la care participă.

Postul – merinde de viaţă veşnică

Trebuie putina sarguinta pentru a savura miezul hranitor

Postul recomandat de Biserică presupune abţinerea de la produsele animaliere. În funcţie de evlavie şi râvnă, unii nu mănâncă decât o dată în zi, fără ulei sau doar crudităţi. Mulţi sfinţi au făcut astfel şi exemplul lor este urmat de cei care pot. Trebuie însă avut în vedere faptul că postul şi asceza în general nu sunt nişte metode de sinucidere, ci de „mortificare”, adică de omorâre a păcatului din natura umană pentru a revenirea la starea paradisiacă. Regula moderaţiei se aplică şi în acest caz.

Mântuitorul Iisus Hristos recomandă ca în timpul postului faţa să fie spălată şi luminoasă (Mt. 6,16-18). Renunţând la nutrienţii lumeşti, omul se hrăneşte cu mai multă hrană duhovnicească. Intrând într-o biserică veche, pe măsură ce avansăm spre altar ferestrele devin din ce în ce mai mici, iar lumina naturală este înlocuită treptat de iluminarea interioară. Tot aşa, şi prin post, mâncare trupească deficitară este suplinită de hrana duhovnicească şi bucuria sfântă. Astfel că cel ce posteşte nu poate fi decât curat şi luminat la faţă, urmând cuvântului Sfântului Apostol Pavel care spune: „Bucuraţi-vă pururi!” (I Tes. 5,16). Nici nu se poate altfel, căci creştinul vede şi primeşte marea iubire de oameni a lui Dumnezeu care Se împărtăşeşte şi desăvârşeşte pe cei care Îl caută.

Postul are şi raţiuni sanogene, menite să promoveze sănătatea. Alimentele de origine animală sunt consistente şi foarte necesare în perioade de creştere, dezvoltare sau refacere trupească. Însă consumul lor în cantităţi mari şi pe perioade lungi de timp duce la boli variate ca obezitate, afecţiuni cardio-vasculare, diferite tipuri de cancere. Astfel, un stil de viaţă echilibrat ca cel recomandat de Biserică poate preveni multe regimuri şi interdicţii ulterioare prescrise de doctor, unele dintre ele fiind mult mai severe. De asemenea, hrana bogată în produse vegetale este mult mai sănătoasă, iar medicii accentuează frecvent aceasta.

În timpul postului, sunt anumite zile marcate în calendar în care se mănâncă peşte. Carnea de peşte, cu multiplele ei beneficii medicale, conţine foarte multe grăsimi ce intră în structura creierului uman. Astfel, deşi trupul slăbeşte în timpul postului, creierul este hrănit mai bine, devenind capabil de o înţelegere mai profundă a vieţii duhovniceşti.

Fiind o perioadă de rugăciune mai intensă, în post ne rugăm şi ne amintim mai des de cei adormiţi. De aceea se face colivă în pomenirea lor. Aceasta are trei ingrediente principale. Bobul de grâu este simbol al morţii şi al învierii. Miezul de nucă reprezintă înţelesurile duhovniceşti înalte, fiind în acelaşi timp şi un bun hrănitor al creierului. Şi amestecate cu zahăr şi împodobite cu bomboane, coliva reprezintă o pregustare dulce a Împărăţiei Cereşti.

Pentru multele sale beneficii medicale, este recomandat să se consume un pahar, maxim două de vin pe zi. Însă în timpul postului ne abţinem şi de la vin, el consumându-se doar sâmbăta, duminica şi în zilele mai speciale.

Postul este o perioadă de împărtăşire mai deasă. Legată indisolubil de Taina Sfintei Spovedanii ca prefigurare a Judecăţii de Apoi, Taina Sfintei Împărtăşanii reprezintă pregustarea ospăţului din Împărăţia lui Dumnezeu. Deşi creştinul este dator să se împărtăşească la fiecare Sfântă Liturghie (cf. Canonului 9 Apostolic), credinciosul trebuie să se sârguiască şi să se pregătească pentru împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului măcar în timpul postului. Deci postul este o perioadă în care gustăm mai des din „merindele” pentru viaţa veşnică.

Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.