Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

Păcatul documentelor biometrice sau despre numărul „fiarei” în viaţa noastră

Despre numărul fiarei, despre celebrul 666 s-a scris şi se va mai scrie mult. El este un număr natural în şirul numerelor naturale şi de aceea poate fi un număr oarecare. Şi totuşi nu este. 666 este în primul rând un număr istoric, un simbol al sclavilor, al celor ce plăteau tribut. În timpul regelui Solomon, fiecare stat robit trebuia să plătească un tribut de 666 talanţi de aur.

În acelaşi timp, 666 este un număr profetic. Este semnul celor ce s-au/se vor preda satanei, este simbolul tributului dat acestui înger căzut, este stigmatul robiei păcatului.

O interpretare a acestui simbol, care în limba greacă se scrie χξρ (hxr), spune că simbolul este atribuit oricărui lucru în care îşi bagă diavolul coada. Crezându-se o opţiune la Dumnezeu, diavolul Îl imită prin pervertirea lucrurilor Lui. Pentru că satana nu poate crea nimic, pur şi simplu răstoarnă ceea ce deja există. De aceea orice lucru, care prin fire e bun şi folositor, căci toate au fost create bune foarte, devine un lucru rău când diavolul îşi bagă coada, acel simbol al x-lui grecesc care se insinuează între HR, prescurtarea numelui Hristos. De aceea x-ul şi 666 devin simboluri ale păcatului sau a celor ce aparţin satanei.

Dar pentru că doar Dumnezeu există şi tot ce s-a făcut de El s-a făcut, nimic nu aparţine diavolului. Însă în această lume în care ni se cere alegerea între fiinţă şi nefiinţă, între bine şi rău, diavolului i se permite să-şi etaleze marfa, i se dă dreptul la replică. Astfel că el încearcă să vândă lumea pe dos, anormalul, iraţionalul. El îşi vinde marfa şi, ca orice târgoveţ bun, are limba cea mai ascuţită şi vocea cea mai puternică care se poate auzi prin toate mijloacele de comunicare. El îşi publicitate intensă tocmai pentru că ştie că timpul lui e scurt. Şi el încearcă să câştige cât mai mulţi, de va fi cu putinţă chiar şi pe cei aleşi (despre aleşi vom vorbi altă dată).

Şi vedem că de ceva vreme, pe la alţii de mai demult, la noi mai recent, nu prea mai există produs care să nu aibă pe el semnul fiarei. De la floricelele de porumb frumos ambalate şi până la utilaje industriale, tot ce trece prin casa de marcat are semnul celui necurat. Codurile de bare sunt simboluri binare de numere zecimale, toate având ca marker inevitabil nefastul 666. Nu degeaba s-a profeţit că este număr de om care prin pricepere se citeşte.

Aşadar, tot ce se vinde şi se cumpără are numărul diavolului! Şi totuşi ne folosim de ele: mâncarea o mâncăm, cu haonele ne îmbrăcăm, cu biletul de tren călătorim. Semnăm acte ce conţin aceste simboluri la fel cum utilizăm bani cu altfel de simboluri. Dar asta nu ne deranjează! Bineînţeles că ne supără avalanşa de semne şi simboluri mai mult sau mai puţin sataniste cu care intrăm în contact şi de care ne folosim. Dar aceasta nu ne întinează conştiinţa noastră creştină, nu simţim că-L trădăm pe Hristos. El Însuşi S-a folosit de banul cu emblema împăratului ce se considera zeu pentru a-şi plăti datoria către stat, deşi nu era nevoie pentru El să o facă. Apostolul Pavel precizează această datorie a creştinului către autorităţi, căci în ascultarea de stăpâniri el vede ascultarea de Dumnezeu care a rănduit acea stăpânire.

Cu privire la problema recentă a întreruperii comuniunii liturgice (echivalentă cu excluderea din Biserică) cu cei ce deţin documente biometrice, se pot preciza câteva idei.

Aşa cum spun şi apologeţii noii rânduieli liturgice, actele biometrice NU reprezintă lepădarea de Hristos. Ele sunt premergătoare acesteia, aşa cum sunt şi multe alte lucruri, dar în sine, ele sunt nimic în raport cu credinţa creştină. Ele sunt utile în societate, în relaţia cu statul, cu autorităţile, cu alte persoane, dar ele nu au valoare asupra vieţii şi persoanei umane.

Îngrădirea libertăţii de care se vorbeşte NU este păcat! Deşi nimeni nu vrea să fie rob şi toţi (sau mulţi) suntem îngrijoraţi de direcţia în care o ia statul şi naţiunile în general, nu se poate considera un păcat ceea ce nu este. Dacă pot să fiu liber, aleg să fiu liber. Dar dacă pentru a trăi în comunitate am nevoie de nişte instrumente, mă voi folosi de ele în acelaşi mod în care mă folosesc de regulile de politeţe uzitate în societatea respectivă. În pustie nu am nevoie nici de una, nici de alta, pentru că nici una nu-şi au rostul.

Deşi luptăm împotriva ei, nu se poate spune că sclavia este un păcat. Păcatul este o sclavie, şi încă una a diavolului. Dar faptul că laşi din libertatea ta, fără ca aceasta să intineze credinţa şi viaţa în Hristos, nu se poate şi nu este considerat un păcat. Să nu uităm de sfinţii care efectiv s-au vândut ca sclavi pentru viaţa altora.

Nimic nu primeşti fără a da ceva înapoi! Dacă Apostolul Pavel primea lucruri materiale pentru cele spirituale, de ce nu am primi lucruri materiale în schimbul celor materiale. Nu ni s-a cerut (încă) lepădarea de Hristos pentru primirea lucrurilor materiale. Încă nu s-a împlinit vremea.

E dificil de luptat împotriva unui lucru care încă nu este. E necesară prevenirea, e mandatorie pregătirea, dar e inutil sacrificiul. Nu trebuie să grăbim începutul luptei, nu trebuie să avortăm misiunea. Când va fi vremea de luptă adevărată, cine va mai crede, cine va mai fi în picioare, cine va putea sta să lupte?!

Ruperea de la comuniunea liturgică pentru un păcatat presupus din viitor nu poate avea decât un impact negativ asupra vieţii Bisericii. Atitudinea exclusivistă, nesobornicească duce la nedumerire şi rupturi inutile în sânul credincioşilor.

Să nu uităm de cuvintele judecătorului Samuel care spune: eu nu-mi voi îngădui să fac înaintea Domnului păcatul de a înceta să mă rog pentru voişi vă voi povăţui pe căi bune şi drepte. Decât numai să vă temeţi de Domnul şi să-I slujiţi lui cu adevărat, din toată inima voastră. (I Regi 12,23)

De vei bate pe cel fără de minte, în mijlocul adunării necinstindu-l, nu vei lua nebunia lui.

Solomon 27,22

Nu te lăuda spre cele de mâine, pentru că nu ştii ce va naşte ceea ce vine.

Solomon 27,1

Nu-i mustra pe cei răi, ca să nu te urască; mustră-l pe cel înţelept, şi el te va iubi.

Dă-i înţeleptului o şansă şi el va fi mai înţelept; învaţă-l pe cel drept să cunoască, şi el mai multă cunoaştere îşi va dobândi.

Solomon 9,8-9

Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.

Dă celui înţelept pricină şi mai înţelept va fi; arată dreptului şi va spori.

Pilde 9,9

În ce chip e pornirea apei, aşa inima împăratului în mâna lui Dumnezeu; oriunde va vrea să o plece, acolo o va pleca pe ea.

Pilde 21,1

Slava lui Dumnezeu e să ascundă lucrurile, iar mărirea regilor este să le cerceteze cu deamănuntul.

Pilde 25,2