Obezitatea poate fi tratată prin post

Mai mult nu înseamnă neapărat şi mai bun

Cea mai frecventă boală metabolică, obezitatea are un impact negativ nu doar prin aspectele ei estetice sau sociale, ci mai ales prin pericolul real al bolilor pe care le determină. Astfel, pentru o persoană supraponderală nu scade doar calitatea vieţii, dar se diminuă foarte mult şi speranţa de viaţă.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS), obezitatea şi supraponderabilitatea sunt definite ca acumularea anormală sau excesivă de grăsime care ar putea afecta în mod negativ sănătatea. Ea afectează toate categoriile sociale, săraci sau bogaţi, copii sau adulţi. În lume există aproximativ 1,5 miliarde de adulţi supraponderali, iar în România, aproape unul din doi români nu are o masă corporală adecvată, fiecare al patrulea fiind obez. Mai mult, aproximativ 40% dintre copiii români sunt obezi.

Consecinţele supraponderabilităţii asupra sănătăţii sunt importante, kilogramele în plus crescând mult riscul de boli cardiovasculare sau cerebrovasculare, de diabet, de boli osteoarticulare sau de dezvoltare a unor tipuri de cancere ca cel de colon, de sân sau de uter. Consecinţele acestor condiţii conduc o moarte prematură sau la suferinţe îndelungate provocate de multiple dizabilităţi. Aceste riscuri apar încă de la o supraponderabilitate uşoară, suferinţe provocate reflectându-se nu doar asupra indivizilor respectivi, ci şi asupra familiilor lor şi a societăţii.

Stil de viaţă inadecvat

Cauza obezităţii o reprezintă dezechilibrul energetic dintre aportul alimentar şi necesităţile organismului. Astfel, o persoană câştigă în greutate atunci când mănâncă mai mult decât are nevoie. Dacă în unele cazuri rare obezitatea este consecinţa unor dezechilibre metabolice intrinseci organismului, de cele mai multe ori ea este urmarea unui aport alimentar inadecvat stilului de viaţă.

Majoritatea produselor alimentare din ziua de azi, cu tot mirajul publicitar al diversităţii oferite, se rezumă la aceleaşi alimente bogate în grăsimi şi zaharuri, dar sărace în vitamine, minerale şi alţi micronutrienţi. Deşi împachetate într-o multitudine de ambalaje diferite, cele mai multe produse de pe piaţă nu respectă o proporţie adecvată între valoarea energetică conţinută, care de cele mai multe ori este foarte mare, şi valoarea nutriţională, care frecvent este minimă. Reclamele şi mediatizarea intensă nu sunt în mod necesar sinonime cu calitatea produselor prezentate. De aceea, fiecare consumator este dator să aleagă acele produse care nu sunt neapărat dulci sau uşor de achiziţionat, ci mai degrabă folositoare şi utile în economia organismului.

Fuga de kilogramele în plus

Se constată că disponibilitatea omului contemporan de a se hrăni facil şi consistent este direct proporţională cu tendinţa lui de a duce o viaţă sedentară. Aceasta este dată atât prin natura serviciului prestat de către mulţi, dar şi prin urbanizarea intensă şi facilitatea modului de transport. În ciuda faptului că 30 de minute de activitate fizică pe zi ajută la creştere considerabilă a calităţii vieţii, statisticele OMS arată că mai mult de 60% din populaţia lumii nu atinge acest minim. Lipsa activităţii fizice a fost identificată ca al patrulea factor major de mortalitate, fiind ea însăşi principala cauză pentru aproximativ 25% din cancerele la sân sau colon şi 30% din cazurile de diabet zaharat sau de boală cardiacă ischemică. Astfel, acte simple ca mersul pe jos, urcatul scărilor, activităţi casnice sau recreaţionale ar schimba mult în bine starea sănătăţii.

O dietă adecvată asociată cu o activitate fizică uşoară sau moderată au multiple beneficii atât asupra sănătăţii trupeşti, cât şi asupra celei mentale şi sufleteşti. Astfel, pe plan somatic, organismul se întăreşte, se tonifică. Sistemul musculoscheletal se dezvoltă în mod armonios, devine mai rezistent, crescând şi eficienţa propriului control asupra coordonării sau mişcărilor organismului. Dezvoltarea unei inimi puternice şi a unor plămâni sănătoşi va fi apreciată foarte mult atunci când organismul va fi pus la încercare, în situaţii critice.

Un stil de viaţă sănătos este asociat cu multiple beneficii psihologice sau spirituale. Acestea variază de la creşterea stimei de sine şi a performanţelor intelectuale, la o integrare socială mai bună, la evitarea comportamentelor la risc precum fumatul sau consumul de alcool şi droguri, la diminuarea anxietăţii sau a depresiei. Efectele protective se extind şi faţă de unele boli neurodegenerative ca demenţa sau Parkinson.

Tratament sau abstinenţă?

Cu privire la tratamentul obezităţii, prof. dr. Constantin Dumitrache precizează că singura metodă eficientă rămâne regimul alimentar. El este însă condiţionat de voinţa şi de consecvenţa bolnavului. Medicaţia, de care ne putem lipsi, este folosită mai ales pentru efectul ei sugestiv. De câţiva ani a luat amploare şi o chirurgie a obezităţii, care însă se adresează cazurilor extreme, în care celelalte metode nu au dat rezultate. Chiar şi în aceste condiţii, greutatea nu va putea fi păstrată sau redusă în lipsa unui regim alimentar susţinut.

În materie de nutriţie, sunt cercetări care se fac şi care recomandă o dietă cu un număr scăzut de calorii şi în condiţiile unei greutăţi ideale. Aceste regimuri hipocalorice scad metabolismul celular, cu diminuarea consecutivă a radicalilor liberi, substanţe cu efecte distructive asupra celulei. Astfel, se consideră că o reducere cu 60% a cantităţii de alimente consumate ar prelungi viaţa cu 40% faţă de speranţa normală de viaţă. În aceste condiţii, se poate înţelege de ce marii postitori nu îşi strică sau îmbolnăvesc organismul, ci trăiesc mai mult şi mai bine.

Postul se poate dovedi util

Postul reprezintă o perioadă potrivită pentru reglarea greutăţii corporale. Astfel, în această perioadă, după ce organismul s-a încărcat cu o hrană de iarnă grea, bogată în grăsimi şi produse animale, postul Paştelui vine ca o binecuvântare. Produsele vegetale consumate acum vor detoxifia organismul, refăcându-i rezervele de vitamine şi minerale, fiind un bun remediu împotriva asteniei sau a virozelor care se înmulţesc şi pe fondul unei imunităţi scăzute date de consumul crescut de carne.

Dacă nu este urmat corect, postul poate chiar să îngraşe, aceasta întâmplându-se atunci când doar se schimbă o mâncare nesănătoasă cu alta. Despre acest lucru, conf. dr. Floarea Damaschin spune că în afara calităţii alimentelor consumate, foarte importantă este şi cantitatea lor, şi numai în post. Reducerea raţiei energetice este elementară pentru creşterea duratei vieţii şi a eliberării de suferinţe. De la masă trebuie să ne sculăm atunci când foamea nu s-a potolit total, căci ea va dispărea în 10-15 minute! De asemenea trebuie evitată creşterea cantităţii de pâine sau sare folosite. Un altă greşeală care se poate face în post este monotonia alimentaţiei. Ea va stimula starea de bine şi va scădea senzaţia de foame.

Pentru cine va dori să postească negru în primele zile din post, este necesar ca în  ajun să nu mănânce prea mult. Aceasta pentru că o creştere importantă a nutrienţilor în sânge va declanşa o puternică senzaţie de sete care, dacă nu va fi stinsă cu apă, va determina hipotensiune cu somnolenţă şi lentoare, putând precipita afecţiuni vasculare sau renale la cei susceptibili.

În ciuda faptului că se prezintă cu multiple beneficii, postul este bun doar dacă se face bine. El trebuie început treptat, în funcţie de starea de sănătate, după puterea şi râvna fiecăruia.

 

Creştinul în faţa doctorului

Majoritatea sfaturilor medicale reflectă conştiinţa Bisericii

În ciuda faptului că atitudinea statului şi a societăţii în general este una dezonorantă cu privire la medici, totuşi medicina rămâne una dintre cele mai apreciate şi frumoase meserii. Dacă Homer scria în Iliada medicii sunt iluştri peste oamenii pământului, un proverb indian propune ca dacă nu poţi deveni rege, fă-te medic.

Medicul este un om care-l ajută pe celălalt. El nu este neapărat un om de ştiinţă, dar îşi însuşeşte lecţii de ştiinţă din domenii variate ce alternează de la matematică, mecanică, fizică cuantică, la psihologie şi sociologie. Cu un bagaj de cunoştinţe diverse, medicul porneşte în lupta cu boli incomplet elucidate ce afectează un organism psihosomatic, un microcosmos de elemente şi fenomene ce continuă să eludeze cele mai luminate minţi.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, dar păcatul, prin caracterul lui nenatural, de opunere faţă de logica creaţiei, strică şi alterează natura, îmbolnăvindu-o. Astfel, lucruri şi fenomene naturale sunt alterate de alte lucruri sau fenomene naturale prin contactul lor pervertit. Nici un lucru sau fenomen natural nu este rău prin sine, dar prin alăturarea lor anormală ca timp şi spaţiu se produce alterarea şi coruperea naturii. Aceasta este dată de păcat, care nu are o substanţă în sine, pe principiul dualist, ci este o manifestare voită împotriva logicii şi naturii lucrurilor. De aceea, fie că este o atitudine sau o faptă, păcatul este un act împotriva ordinii naturale, un act lipsit de raţiune şi de sens.

Deşi păcatul perverteşte natura, îmbolnăvindu-o, boala este rezultatul naturii păcătoase şi nu în mod necesar al unui păcat în sine. Deşi uneori există o legătură evidentă între un păcat, ca de exemplu fumatul, şi o anumită boală, exemplu cancerul, uneori această legătură este mult mai subtilă, neputând fi obiectivată prin mijloacele ştiinţifice actuale.

Cauza suferinţei

Suferinţa cauzată de o boală este dată mai ales de incapacitatea omului de a-i înţelege cauza, decât efectiv de consecinţele ei. Durerea trupească nu înseamnă neapărat suferinţă. Aceasta se observă în cazul folosirii morfinei în scopuri medicale, morfină care, prin acţiunea sa nu înlătură durerea, ci scade componenta negativă pe care aceasta o comportă. Prof. Dr. Ion Fulga, şeful catedrei de farmacologie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti, precizează că efectul analgezic al morfinei se manifestă mai puţin asupra intensităţii percepţiei dureroase, cât mai ales asupra componentelor afective ale durerii. Foarte adesea, bolnavii sub tratament cu morfină declară că percep în continuare durerea, dar aceasta nu-i mai deranjează. Morfina nu diminuează numai intensitatea componentei afective a durerii, ci intensitatea oricărui stimul negativ din punct de vedere afectiv. În aceeaşi ordine de idei, explicând teologic diferenţa dintre durere şi suferinţă, această încărcătură afectivă negativă a durerii, Pr. Prof. Gheorghe Popa de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi spune că înţelesul suferinţei nu se confundă cu cel al durerii. O durere oarecare, cum ar fi cea provocată de o maladie a trupului nu înseamnă neapărat şi suferinţă. Aceasta din urmă apare atunci când este pus sub semnul întrebării însuşi sensul vieţii noastre, rostul trecerii noastre prin timp. De aceea, durerea se suportă, pe când suferinţa se asumă. Durerea poate fi doar a trupului, suferinţa atinge întotdeauna sufletul. Atunci când îşi face simţită prezenţa, suferinţa transformă radical situarea noastră în timp.

„Roagă-te Domnului … apoi fă-i loc doctorului”

Rezumând atitudinea pe care trebuie să o aibă omul în faţa bolii, Ecclesiasticul recomandă: Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala… apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut, şi nu-l îndepărta, pentru că ai nevoie de el (Ecc. 38, 9,12). De aceea, creştinul nu este ostil faţă de cel pe care Dumnezeu l-a pus să vindece, ci dimpotrivă, îi dă cinstirea ce i se cuvine (Ecc. 38,1). Pentru unii oameni, boala este o frustrare, o îngrădire a libertăţii sau a comodităţii obişnuite. Bolnavul simte că trupul lui, propria persoană i se împotriveşte, se rupe.

Căutând scăparea la doctor, bolnavul se raportează la el ca la o persoană de care depinde, care ştie totul şi de care trebuie să asculte. De aceea se vorbeşte de un anumit transfer asupra lui a unor atitudini emoţionale inconştiente dezvoltate în perioada copilăriei faţă de părinţi sau alte persoane importante din viaţa pacientului. Astfel, atitudinea de încredere sau suspiciune, de ascultare sau ostilitate, de afecţiune sau ingratitudine pe care o persoană o ia în raport cu doctorul reflectă mai degrabă legătura şi relaţia pe care o are cu proprii părinţi. Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum s-ar afla în faţa propriilor părinţi.

Constrâns să ceară ajutor, bolnavul îşi iese din sine şi îşi descoperă neputinţa altuia, pentru ca acesta, pe baza investigaţiilor şi cunoştinţelor acumulate să dea o rezolvare, să-i refacă integritatea. Pacientul, deja suferind, păşeşte pe un teritoriu necunoscut, ştiind că va fi supus cercetării iscoditoare ale unei alte persoane, cu teama că va trebui să descopere ceva ascuns, ceva reprobabil, pentru care ar fi judecat. Aceasta se referă atât la părţi ale corpului care în general sunt protejate şi ascunse privirii, dar şi la anumite informaţii care trebuie împărtăşite, fapte din trecut ce pot fi încărcate de un sentiment de culpabilitate sau ruşine. Prin actul medical, doctorul depăşeşte o anumită distanţă fizică şi morală care există în mod normal între oameni, interacţionând fizic şi psihic cu el. De aceea, fiecare bolnav trăieşte mai mult sau mai puţin un sentiment de anxietate şi insecuritate.

În interacţiunea cu doctorul, pacientul devine subiect de studiu. Deşi el vine cu o anumită problemă, doctorul îşi începe examinarea de la primul contact, el fiind receptiv la orice indiciu somatic sau spiritual care  i-ar indica un posibil diagnostic. Aparent o discuţie liberă, conversaţia dinte doctor şi pacient este direcţionată de către primul pentru împlinirea scopului actului medical. Nu toate informaţiile sunt utile, iar altele, aparent fără rost şi ignorate iniţial de pacient, se pot dovedi folositoare pentru evaluarea şi succesul actului medical.

Examenul fizic este esenţial pentru stabilirea diagnosticului. El reprezintă o apropiere de intimitatea pacientului, un contact corporal. Această intruziune ar putea deştepta un reflex arhaic de apărare, mai discret la adulţi, dar mai pregnant la copiii needucaţi sau persoane impulsive. În ciuda acestui fapt, un examen clinic corect şi amănunţit va avea pentru pacient un efect securizant.

Cu privire la investigaţiile la care este supus, apare o frică atât cu privire la natura lor, gradul posibil de durere provocat sau alte efecte negative pe care le-ar presupune, cât şi la posibilele informaţii pe care le-ar furniza. De aceea, stabilirea diagnosticului este uneori rodul unei perioade lungi şi dureroase pentru bolnav, mai ales că, în unele cazuri, el poate fi va, incomplet, temporar sau imposibil de stabilit.

Bolnavul este direct responsabil de propria vindecare

Eroarea de diagnostic poate fi dată atât de medic, dar şi de către bolnav sau boală. Aceasta din urmă poate îmbrăca o formă atipică, mai ales în formele de debut, cu o simptomatologie neclară sau la limită cu alte afecţiuni. Dacă doctorul poate greşi prin ignoranţă, incompetenţă, vanitate sau lipsă de auto-încredere, un diagnostic greşit poate fi pus şi din cauza unui bolnav prea subiectiv, care ascunde intenţionat sau nu simptomele, care se supra-analizează, care spune simptome auzite sau presupuse, care creează panică sau dezinformare cu privire la anamneză, istoricul bolii. Unii bolnavi sunt inhibaţi de doctori şi dau numai răspunsuri afirmative sau exacerbează simptomele pentru a se bucura de o anumită voluptate a catastrofei. Uneori pacientul se leagă de posibilitatea unui diagnostic grav, încât nu renunţă la el nici în faţa celor mai convingătoare argumente.

Dacă în trecut bolnavii credeau în puterea terapeutică a doctorului, acum se tinde la a absolutiza medicaţia, la a găsi pastila magică. Trebuie precizat că, în majoritatea cazurilor, nu există o pastilă magică vindecătoare. De cele mai multe ori, mai ales în cazul bolilor cronice, se impune adoptarea unui nou stil de viaţă, mai sănătos. Poate cel mai bun exemplu este folosirea sării de bucătărie care, al cărei adaos este inutil în condiţiile unei alimentaţii normale, se foloseşte peste măsură, uitându-se de efectele negative pe care le are, ea fiind factor de risc pentru diferite boli cardiovasculare sau cancere. Astfel, tratamentul antihipertensiv nu are nici un efect în condiţiile ingestii de sare.

Vindecarea bolnavului nu ţine numai de o metodă medicală, dar şi de psihicul şi dorinţa lui de viaţă. Nici un doctor nu poate reda dorinţa de viaţă, nu poate umple golul existenţial al omului. Acesta trebuie să-şi descopere sensul dincolo de boală şi moarte, trebuie să se cunoască şi să cunoască viaţa.

Tratamentul trebuie asumat şi respectat. Neîncrederea în deciziile unui anumit doctor, apărută din varia motive, nu trebuie generalizată. Însă dacă acelaşi diagnostic sau tratament apare şi în cazul în care se cere o a doua opinie, este mai puţin probabil să se repete aceeaşi eroare medicală.

Doctorii, oameni fiind, pot greşi mai mult sau mai puţin grav, dar nimeni nu vrea să fie persoana căreia i se greşeşte. În ciuda acestui fapt, nu trebuie generalizate suspiciunea sau neîncrederea. Un aspect important îl constituie faptul că fiecare procedură medicală, chiar dacă este aceea de a lua o inofensivă pastilă, poate avea complicaţii sau reacţii adverse, independent de buna voinţă sau priceperea doctorului sau îngrijitorului. Pacientul trebuie să fie conştient şi să-şi asume din riscurile actului medical.

În ciuda progresului tehnic şi ştiinţific, munca doctorului este una pierdută, omul murind în cele din urmă. De aceea, fiecare creştin nu trebuie să îşi caute sănătatea în mod obsesiv sau ca o încercare de fentare a morţii, care nu este decât o trecere spre o nouă viaţă, ci pentru a putea lucra mai intens faptele bune, pentru a putea intra mai bine în comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar mai ales cu sine.

Creştinul în faţa doctorului

Sunt unii creştini care ignoră doctorii sau sfaturile lor sau aşteaptă să se facă o minune cu ei, să fie vindecaţi direct de vreun sfânt dau de Dumnezeu. Însă aceasta nu este învăţătura Bisericii care a creat primele spitale comunitare din lume. O încredere totală în puterea lui Dumnezeu nu respinge ajutorul primit prin doctor, care este chip al proniei divine. Aşa cum mântuirea se face prin comuniunea cu oamenii, aşa cum iertare se dă prin preoţi cu păcate, Dumnezeu a rânduit ca doctorii, deşi fiecare cu problemele sale, să ajute la rezolvarea problemelor celorlalţi, în măsura cunoştinţelor şi posibilităţilor meseriei lor. Dacă unii pustnici evitau ajutorul aproapelui pentru a se învrednici de ajutorul direct al lui Dumnezeu, aceasta nu trebuie impusă ca o regulă, pentru că ei erau capabili să înţeleagă şi să respecte voia lui Dumnezeu de a nu-i vindeca. Astfel ei nu doreau vindecări miraculoase, urmând Mântuitorului care, la ispitirea diavolului, a răbdat şi nu a făcut minuni atunci când suferea, zicând: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!

De obicei, sfaturile doctorilor sunt menite pentru stimularea sănătăţii, un stil de viaţă sănătos având efecte favorabile asupra întregii fiinţe umane, trup şi suflet. Aceasta mai ales pentru simplul motiv că majoritatea îndemnurilor medicale vin să întărească şi să îndreptăţească un stil de viaţă cumpătat, promovat de la început de Biserică. Dacă în mod normal ascultăm de cel mai mare, atunci când suntem bolnavi ascultăm de medic.

Deşi informaţii medicale pot fi întâlnite în diverse locuri, trebuie menţionat faptul că ele nu suplinesc vizita la medic, precizările acestuia fiind cele mai potrivite pentru cazul specific pe care îl tratează. Datele care se găsesc în diferite surse media pot varia de la informaţii de ultimă oră documentate ştiinţific, dar fără prea mare valoare practică imediată, la enunţuri total eronate sau chiar răuvoitoare. În această categorie intră şi diferite forumuri de pe internet în care se prezintă cazuri şi experienţe particulare, imposibil de generalizat. Consultul medical personal şi direct nu poate fi înlocuit, ştiindu-se că se tratează bolnavul, nu boala.

Adolescenţa este timpul alegerii

Transformarea trupului cheamă la definirea sufletului

Omul se naşte liber dar neputincios. El se hrăneşte cu lapte din trupul mamei pentru ca mai apoi, dezvoltându-se şi crescând, va putea mânca din carne cu proprii dinţi. Copilul este dependent de părinţi, el primind nutrienţii fizici şi spirituali prin intermediul şi după o prelucrare prealabilă efectuată de părinţi. Mai ales în primii ani de viaţă, copilul primeşte aproape totul de la şi prin părinţi. Însă această legătură este menită să dispară pentru că omul trebuie să se dezvolte în libertate şi pentru libertate.

În pântecele mamei sale, omul simte cel mai bine adevărul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel când spune că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem. Luând fiinţă din cele două celule progenitoare oferite de tată şi mamă, celule care se unesc în mediul nutritiv din corpul mamei, omul ia fiinţă liber, nefiind legat de mamă sau de tată. Mai apoi, el se ataşează la corpul mamei, formând o relaţie de comuniune complexă pentru următoarele nouă luni. Astfel, mama este chip al lui Dumnezeu Care îl creează pe om prin Cuvântul Său, în mediul nutritiv peste care se poartă Duhul Sfânt. Deşi este creat liber şi cu menirea de a deveni liber, omul trebuie să se unească într-un trup cu Dumnezeu pentru a se împlini şi a deveni ceea ce este. Viaţa din pântece este o imagine a vieţii omului după naştere. Acum, omul trebuie să treacă de la chipul, icoana mamei la esenţa care este Dumnezeu.

În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea. Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă, părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune nu.

Importanţa separării

Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, fie ei trupeşti sau duhovniceşti, omul poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.

Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul/a îi va apropia mult mai mult şi mai statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon Kraiopoulos spune că pentru ca să se desăvârşească în Hristos ca persoană, omul are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când se va afla într-o stare matură.

Riscurile adolescenţei

Unul dintre cele mai mari probleme care apare pentru cel care creşte nu este neapărat acela de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, aceasta este destul de frecvent la început, ci răul provine din persistarea în această stare.

Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Iar învăţarea presupune renunţarea la înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de modelare şi asimilare. Astfel omul începe să experimenteze. Şi experimentul este foarte bun, dacă însă el nu se aplică la propria persoană. Se spune că înţelept este cel ce învaţă din propriile greşeli, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia. Tot ceea ce simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o unitate psiho-somatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împărtăşit cei ce au trecut prin ea. De aceea, un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de prieteni adevăraţi trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele critice.

Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său, experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, in general lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată. Aşa cum grăieşte Înţeleptul, omul bun va mânca din roadele dreptăţii, dar vieţile nelegiuiţilor se vor sfârşi de timpuriu (Sol. 13,2).

Timpul adolescenţei este vremelnic iar deciziile luate acum se schimb pe măsura formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă ce devine, atunci perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului, aşa cum declară p. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei persoane.

A fi sau a nu fi

Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi, prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe care se pregăteşte să o ia în piept.

Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul/a trebuie să o facă, criteriul cel mai important să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este bine pentru mine? Dacă acesta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime. Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.

Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa lui va fi o continuă pendulare, va năzui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei. Alegerea e în mâna fiecăruia.

Vezi şi Adolescenţa sau suferinţa alegerii

Prostituţia este sclavia dragostei

Răul rămâne rău, chiar dacă este legiferat

Săptămâna aceasta, senatorii României se vor pronunţa cu privire la legalizarea prostituţiei, proiect de lege propus de către deputatul Silviu Prigoană. Aceasta s-a mai încercat o dată, după modelul altor state din lume care deja au adoptat-o. În ciuda acestui fapt, efectele negative considerabile nu au încetat să apară sau chiar să se dezvolte, Biserica prevenind asupra lor.

Silviu Prigoană susţine în expunerea de motive a legii că „prezenta iniţiativă legislativă oferă, pe lângă sporirea controlului bolilor cu transmitere sexuală şi SIDA, protecţie socială persoanelor care practică prostituţia şi protecţia societăţii faţă de o serie de fapte reprobabile, conexe prostituţiei: proxenetismul, traficul de persoane, pedofilia, agresiunile fizice, violurile, evaziunea fiscală, consumul de droguri ş.a.” El doreşte ca prostituatele să aibă minim 20 de ani, însă clienţii putând fi şi copii de 16 ani. Mai mult, deputatul ales susţine că, în votul lor, „parlamentarii să nu se lase influenţaţi de… societatea civilă”. Aşadar, reprezentanţii aleşi ai ţării ar trebui să voteze legi independent de dorinţa şi nevoile societăţii pe care ar trebui să o reprezinte.

Legalizarea prostituţiei în România contravine Convenţiei ONU privind “Suprimarea Traficului de Persoane şi a Exploatării prostituării altora”, căci ţara noastră a ratificat acest act prin care se obligă să nu legalizeze prostituţia în anul 1955.

Biserica Ortodoxă Română, prin reprezentanţii ei, şi-a manifestat de fiecare dată dezacordul cu privire la legalizarea, dar nerezolvarea acestei probleme sociale. Ea nu neagă existenţa acestei situaţii nedorite, dar afirmă că „legiferarea prostituţiei nu rezolvă o problemă socială gravă, ci, dimpotrivă, amplifică fenomenul sub forma unei sclavii motivate financiar. În acelaşi timp, legalizarea prostituţiei intensifică degradarea morală a societăţii, contribuie la proliferarea diferitelor boli şi la creşterea numărului divorţurilor, iar femeilor prinse în această sclavie li se afectează iremediabil sănătatea psihică şi fizică, precum şi demnitatea social”, conform comunicatului de presă al Patriarhiei Române din 07.09.2010, „Legalizarea prostituţiei, o formă de sclavie modernă”. Poziţia Bisericii nu este dată de o atitudine retrogradă pe care i-o impută unii, ci din dorinţa unei vieţi mai bune pe care să o trăim încă de aici de pe pământ. În acelaşi timp, studii făcute independent de Biserică au demonstrat validitatea şi utilitatea practică a observaţiilor ei. Implicarea Bisericii în viaţa societăţii nu vrea să tulbure dezvoltarea şi progresul ei, ci, dimpotrivă, prin prevederile sale, Biserica ajută la evitarea unor situaţii indezirabile, greu de stăpânit ulterior.

Legalizarea unui lucru rău nu poate aduce bine

„Drogurile uşoare şi prostituţia nu ar trebui legalizate… Legalizarea lor nu reduce criminalitatea”, spune şeful Departamentului de Ordine şi Siguranţă Publică, Dan Fătuloiu, într-un interviu acordat NewsIn. Mai mult, în raportul Riscuri şi inechităţi sociale în România realizat în anul 2009 de către Comisia Prezidenţială pentru Analiza riscurilor Sociale Demografice se prezintă şi efectele negative pe care le-ar avea legiferarea sexului comercial. În acest raport consistent se menţionează că „o serie de studii realizate în state care au legalizat deja prostituţia arată că măsura nu a avut efectele sperate în reducerea consecinţelor negative ale sexului comercial asupra persoanelor implicate. Ba mai mult, state care au legalizat de multă vreme prostituţia încep să-şi revizuiască politica, restrângând din drepturile practicantelor de sex comercial.”

Davil Batstone, profesor de la Universitatea din San Francisco şi preşedinte al agenţiei nonguvernamentale Not For Sale, luptă împotriva sclaviei contemporane, susţinând că există mai mult de 30 de milioane de oameni afectaţi de acest flagel. Într-un articol publicat de BBC pe 8 februarie ac, el identifică România ca fiind „un punct central al sclaviei moderne”. Având în vedere că multe studii cu privire la fenomenul prostituţiei au arătat că traficul de persoane este favorizat de legalizarea ei, cine poate prevedea consecinţele pe care le-ar produce aceasta în România, ţară ce deja „exportă” multe persoane ca prestatori de servicii sexuale?!

Dumnezeu preţuieşte libertatea omului

Dumnezeul creştin este Dumnezeul iubirii. El este singurul Dumnezeu de care omul se poate apropia cu toată fiinţa lui, din preţuire şi iubire, fără a se minimaliza şi dezintegra în faţa atotputerniciei sau grandorii Lui. Omul se prezintă înaintea lui Dumnezeu nu ca unui străin, ci ca în faţa unui tată sau frate care cunoaşte, înţelege şi simte ceea ce se întâmplă în fiinţa omului. În sens invers, şi omul poate accede la cunoaşterea şi trăirea lui Dumnezeu, la împărtăşirea şi comuniunea liberă cu El.

Dumnezeu l-a creat pe om liber şi spre libertate. Numai prin libertate omul se poate bucura cu adevărat de Dumnezeu, numai oferindu-i libertate deplină, Dumnezeu îl iubeşte cu adevărat pe om. Nu poate exista iubire fără libertate, în constrângere. De aceea omul poate spune nu, se poate împotrivi lui Dumnezeu. Nu se coboară nici un fulger din cer pentru a-l nimici. Şi deşi doar aproximativ 2,3% din populaţia lumii de declară atee, sunt foarte mulţi oameni care nu-L cunosc pe Dumnezeu, nu sunt liberi faţă de El, sunt sclavii unor ideologii, principii sau atitudini străine de viaţa în şi cu Dumnezeu.

Dragostea nu se poate cumpăra

Avându-şi modelul de viaţă în comuniunea treimică a persoanelor divine, fiecare om caută şi tânjeşte iubirea, vrea să primească şi să dăruiască iubire. Omul este însetat după iubire şi o caută mereu. Sfântul Siluan Athonitul se ruga mereu pentru ca fiecare om să cunoască şi să înţeleagă iubirea. El făcea aceasta tocmai pentru că iubirea pe care a cunoscut-o şi de care s-a desfătat Sfântul Siluan, care l-a împlinit şi îl împlineşte pe tot cel ce-L caută pe Dumnezeu, nu se opune iubirii trupeşti binecuvântate, ci o descoperă ca împlinire şi desăvârşire a ei. O legătură trupească de iubire poate fi împlinită doar atunci când nu e despărţită de Dumnezeu, de binecuvântarea Lui.

Prin legătura trupească pe care omul vrea să o aibă cu o altă persoană se încearcă nu doar unirea fizică cu ea, ci o comuniune deplină între cei doi, o dăruire şi o primire reciprocă. Când însă această unire trupească se urmăreşte ca scop în sine, plăcerea tinde să se epuizeze, satisfacţia începe să moară. Fără o unire de iubire totală, completă şi statornică cu o altă persoană, omul nu poate ajunge decât la dezintegrarea şi autonimicirea lui. Disociind natura actului unirii de iubire de scopul lui, omul se manifestă ca un schizofrenic, ca un individ lipsit de înţelegerea lumii în care trăieşte.

Dragostea, prin natura ei, se oferă şi se primeşte, dar în nici un caz ea nu se poate cumpăra. Este indubitabil faptul că omul vrea şi doreşte iubirea, deşi uneori ignoră acest fapt. Dar obţinerea iubirii fără a o dărui la loc este egoism, este o formă pervertită de iubire a propriei persoane. Omul care nu are valoare în proprii ochi, care suferă din lipsa sa de preţuire, tinde să deţină prin forţă şi constrângere, vrea să supună pentru a părea important. Pentru lipsa sa de valoare pe care o resimte în mod persistent, omul caută umplerea ei, caută să-şi recapete preţuirea de sine. Dacă aceasta nu se va face prin întoarcerea la izvorul ei, dacă omul nu-L va căuta pe Dumnezeu, el va recurge în continuare la practici ce îl vor secătui din ce în ce mai mult de viaţă şi de plăcere. De aceea, omul se reaflă pe sine ca demnitate, cu plăcerea şi bucuria împlinite doar prin întoarcerea şi unirea cu Dumnezeu, singurul care dă valoare şi sens fiecărui om, singurul care consideră că cerul şi pământul sunt nimic în comparaţie cu omul.

Cancerul este o boală spre viaţă

Săptămâna trecută, pe 4 februarie s-a sărbătorit ziua dedică de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru lupta împotriva cancerului. Această maladie reprezintă o problemă importantă de sănătate pentru atât pentru faptul că este cea mai frecventă cauză de mortalitate din lume, unul din opt oameni murind de cancer şi acest raport tinde să crească, dar şi pentru motivul 40% din cancere pot fi prevenite.

Potrivit OMS, cancerul este un termen generic pentru un grup mai mare de 100 de boli ce pot afecta orice parte a corpului, fiind sinonim cu denumiri ca tumoare malignă sau neoplazie. Cancerul reprezintă o singură celulă care, în urma unor modificări ce survin în metabolismul ei, îşi pierde funcţiile normale cu păstrarea capacităţii de diviziune.

În mod văzut, omul apare ca o singură celulă care prin multiplicare şi diferenţiere ajunge la complexitatea de organe şi ţesuturi care se observa la un organism matur. astfel, fiecare celulă are proprietăţi caracteristici speciei, individului, dar şi ţesutului din care face parte, reflectând în plan somatic unicitatea individului. De aceea, fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui organ ce îşi îndeplineşte funcţia într-un organism unic. În acelaşi timp, ea se supune controlului intern şi extern ei tocmai pentru ca întregul organism să fie în bună funcţionare.

În condiţii normale, o celulă care suferă modificări ce îi împiedică activitatea normală intră într-un proces denumit apoptoză sau moarte celulară programată. Astfel, ea va dispărea fără probleme, fără ca disfuncţia proprie să aibă repercusiuni asupra întregului organism. Însă o celulă devenită canceroasă eludează aceste procese de autoreglare internă, multiplicându-se încontinuu, fără să-şi mai îndeplinească funcţiile normale. Eu nu mai răspunde nici la stimulii de autoreglare internă ai organismului, multiplicându-se încontinuu, anarhic, fără a-şi îndeplini şi funcţiile normale şi înlocuind şi dislocând ţesuturile normale. Dacă în mod normal, celulele au inhibiţie de contact, adică un fel de reguli de politeţe ce le dictează ordinea, celulele canceroase nu se opresc la contactul cu alte celule, ci se suprapun, pierzându-şi orientarea. Ele tind să consume resursele energetice ale organismului, dezvoltându-se fără sens, fără rost, s-ar putea spune într-un mod egoist şi nepoliticos. Crescând în dimensiuni, cancerul invadează părţi adiacente ale corpului sau, cu ajutorul sistemelor circulante din corp, se răspândesc în alte organe, metastazând şi ducând la distrugerea completă a organismului.

Tutunul omoară unul din trei oameni

Cancerul apare în urma interacţiunii dintre factorii genetici ai unei persoane şi mai multe categorii de agenţi externi. Aceste principii denumite carcinogeni pot fi fizici, ca radiaţiile ultraviolete şi ionizante, chimici, exemplul cel mai cunoscut fiind substanţele din fumul de ţigară, sau biologice, ca infecţiile cu anumite virusuri, bacterii sau paraziţi.

Potrivit OMS, tutunul este singura cauză importantă prevenibilă de cancer din ziua de azi. El este responsabil pentru 80-90% din totalul de cancere pulmonare şi 30% din morţile cauzate de cancer. Însă se presupune că efectele negative sumate ale tutunului cauzează unul din fiecare trei decese.

Alături de fumat, sunt produse alimentare care cresc riscul de a face cancer prin consum excesiv. Acestea sunt alcoolul, grăsimile prăjite, carnea roşie sau congelată, sarea, orice aliment depozitat în condiţii precare (prin infestarea cu ciuperci ce produc aflatoxină). În acelaşi timp, o greutate corporală normală, o dietă bogată în fructe şi legume şi o activitate fizică moderată dar zilnică sunt factori protectori, anticanceroşi.

În aproape o cincime din cazuri, cancerul este o boală cu transmitere preponderent sexuală. Aceasta se întâmplă prin inocularea cu virusurile hepatitice B şi C care afectează ficatul sau cu tulpini carcinogene de virus papilomatos uman, care poate provoca cancerul de col uterin, aceasta fiind prima cauză de mortalitate prin cancer la femei în România.

Cancerul se poate preveni prin evitarea factorilor de risc şi promovarea factorilor protectori sau se poate trata dacă este depistat în faze incipiente. De aceea, un rol important îl joacă educaţia sanitară, fiecare persoană autosesizându-se când observă orice modificare persistentă apărută în funcţionarea propriului organism. De asemenea, pentru descoperirea formelor incipiente de cancer de sân, de col uterin sau de colon se folosesc metode de screening, de verificare periodică a populaţiei. Prin tratarea unui cancer incipient se ajunge la rate de vindecare de până la 100%.

Apariţia cancerului este de cele mai multe ori dependentă de păcat

Legătura dintre cancer şi păcat se observă foarte bine din modul de apariţie al cancerului. Deşi uneori are legătură cu firea alterată a omului, fără legătură directă cu păcatul, apariţia cancerului este de cele mai multe ori dependentă de păcat. Mortalitatea legată de fumat depăşeşte 30% din numărul de morţi, reflectând foarte bine cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune că plata păcatului este moartea.

Ceilalţi factori care promovează cancerul sunt în opoziţie cu poziţia Bisericii care recomandă moderaţia în toate, inclusiv alimentaţie. Un exemplu foarte bun în acest sens este vinul roşu, care, consumat cu moderaţie este un foarte bun anticancerigen, protector cardiovascular şi reproductiv, anti-demenţial, dar care, printr-un aport exagerat (mai mult de 500ml pe zi) duce la suferinţe îndelungate ca malnutriţie, afectare cardiovasculară, impotenţă, cancere şi ciroză hepatică, neuropatii, demenţă sau epilepsie alcoolică. Sfântul Apostol Pavel îi recomandă Sfântului Timotei, pentru afecţiuni similare: „Bea puţin vin pentru desele tale neputinţe!”

Biserica recomandă şi posturi, care, pe lângă teologia profundă pe care o exprimă, sunt perioade de revitalizare şi detoxifiere a organismului. Astfel, postul Paştelui permite refacerea organismului după lunile de iarnă cu vitamine şi minerale obţinute din plantele proaspete şi pline de viaţă. Astfel se vor evita afecţiuni ca astenia de primăvară sau virozele sezonului. Prin activitatea fizică făcută prin intermediul metaniilor depuse zilnic de fiecare creştin se susţine un stil de viaţă sănătos, cu scăderea riscului de boli cardio-vasculare, accidente cerebrale, diabet, fracturi de coloană sau şold, cancere sau depresie. Nu în ultimul rând, comportamentul sexual al creştinului face ca el să fie protejat cu privire la posibilitatea apariţiei bolilor cu transmitere sexuală implicate în geneza unor cancer.

Omul păcătos se comportă precum cancerul

Cancerul este imaginea păcatului. El nu are o esenţă prin sine, ci pleacă de la o realitate dată. El intervine în mecanismele naturale ale vieţii pentru a o distruge. Aparent o celulă nemuritoare, ce se divide la infinit, cancerul produce distrugerea organismului prin consumarea resurselor şi invadarea şi distrugerea ţesuturilor normale. În mod similar, păcatul se mulează pe componente reale ale vieţii pe care le perverteşte prin exces, pozitiv sau negativ. Omul păcătos tinde să se afirme singur, să se considere centrul, să acapareze totul doar pentru el. Pentru aceasta nu contează că alţii suferă sau chiar mor. Singurul lucru important este ca lui să-i meargă bine. Păcătosul este egoist şi lacom, tinzând să-şi extindă influenţa peste tot, precum cleştii unui rac (cancer în engleză). Lui nu-i pasă că acţiunile sale fac rău întregului organism social, care ar fi ameninţat de dispariţie, dacă păcătosul nu ar muri.

Pentru că plata păcatului este moartea

După păcatul săvârşit în rai, Adam nu a mai avut acces la fructele pomului nemuririi, tocmai pentru ca păcatul să nu fie veşnic. Astfel moartea survenită vine tocmai pentru a rupe ciclul păcatului, acest cerc vicios de feedback negativ, când răspunsul afectează în mod inhibitor impulsul. Prin moarte, cel ce moare devine hrană pentru cel ce creşte.

Prin sine, păcatul trebuie să dispară, fiind ceva anormal, nenatural, aşa cum o celulă ce suferă modificări ce îi împiedică funcţia normală se autodistruge, reflectând ordinea de după cădere. Anormalul este menit să piară. Prin cancer se poate observa ce s-ar întâmpla prin perpetuarea anormalului, dacă păcatul ar fi veşnic, atmosfera din iad, când fiecare vrea să fie centrul, primul, totul, dar în mod egoist, separat. De aceea acest lucru nu se poate, fiind o anomalie.

Moartea ca binecuvântare

Moartea apare ca un lucru pozitiv în lumea stăpânită de păcat. Cred că nimeni nu şi-ar dori existenţa unui Stalin sau Hitler veşnic! Astfel, moartea, acest lucru ilogic apare şi devine natural acestei lumi tocmai pentru a desfiinţa păcatul, celălalt lucru lipsit de sens. Evident că acest mecanism de feedback negativ va dispărea, tocmai pentru că aceste două realităţi ilogice se vor consuma reciproc. Împărăţia lui Dumnezeu presupune contrariul, existenţa unui feedback pozitiv, o creştere din slavă în slavă, o umplere şi o cuprindere a totului, dar nu prin egoism şi însingurare, ci prin iubire şi comuniune. Astfel, dorinţa este aceeaşi în fiecare om însă modul în care ea se împlineşte este total diferit. Cel bun tinde să stăpânească şi să fie totul doar dacă şi celălalt este şi deţine totul. El nu exclude ci include.

De aceea Hristos S-a supus morţii ca lege a acestei lumi, dar nu a putut fi ţinut de ea tocmai pentru că păcatul nu era în El, moartea nu avea ce să distrugă. Creştinul, prin unirea cu Hristos, moare păcatului pentru ca, trecând prin moartea „naturală”, să se poată naşte în viaţa cea fără de păcat, el trebuie să moară legii şi implici morţii, legea omorând lucrul pe care îl interzice, pentru a putea trece în lumea harului cea mai presus de lege, în viaţa adevărată.

Incinerarea este străină de viaţa în Hristos

Ortodoxia respectă şi preţuieşte trupul

Săptămâna trecută a fost condus spre a fi îngropat trupul artistului Cristian Paţurcă. Cel ce a însufleţit şi a cântat spiritul de libertate al demonstraţiilor din 1990 a murit cu dorinţa ca trupul lui să fie incinerat şi cenuşa să fie depusă la baza troiţei din Piaţa Universităţii. Deoarece familia s-a opus acestei ultime dorinţe, cantautorul cunoscutului „Imn al golanilor” a fost înmormântat pe Aleea Artiştilor din Cimitirul Bellu, fiind alături de Valerian Sterian şi Florian Pitiş.

Incinerarea reprezintă reducerea la cenuşă a trupului. Deşi a fost practicată şi în vechime, studii arheologice au stabilit că ea nu este anterioară înhumării, fiind mult mai puţin răspândită. România a fost prima ţară din sud-estul Europei şi a doua majoritar ortodoxă unde s-a deschis un crematoriu. Primul crematoriu într-o ţară majoritar ortodoxă a fost construit la Petrograd, în Rusia, fiind folosit de statul comunist pentru a lovi în instituţia Bisericii. Şi în România, cremaţiunea a fost utilizată uneori de către puterea politică pentru a şterge urmele acţiunilor represive asupra oponenţilor regimului. Astfel, în 1939 s-au incinerat la crematoriul Cenuşa cadavrele legionarilor participanţi la asasinarea lui Armand Călinescu, primul ministru al României. Jumătate de secol mai târziu, Elena Ceauşescu ordona Operaţiunea Trandafirul/Vama care a presupus incinerarea cadavrelor unor timişoreni participanţi la manifestările din decembrie 1989.

Scurt istoric al incinerării

Abandonată o dată cu încreştinarea popoarelor lumii, ideea de a reintroduce cremaţiunea apare în timpul revoluţiei franceze, când se dorea o emancipare de la înhumare, practica exclusivă a Bisericii. Urmează ca în a doua jumătate a secolului al XIX-lea să se invoce motive igienice, mai multe congrese medicale pronunţându-se în favoarea incinerării. Întreţinerea precară a cimitirelor asociată cu o îngropare superficială a morţilor au dus la succesul propagandei făcute incinerării. În acest sens, pr. prof. Vladimir Prelipceanu afirma că „o tradiţie, o justiţie sau o religie care ar susţine şi ar apăra o practică dăunătoare şi distrugătoare sănătăţii şi vieţii nu poate fi nici naturală şi nici nu poate fi aprobată de Dumnezeu, ci trebuie să fie pusă pe seama slăbiciunilor omeneşti şi ca atare ele nu pot obliga nici conştiinţa individuală, nici pe cea colectivă.” În ciuda faptului că nu s-a dovedit niciodată realitatea pericolului îngropării pentru sănătatea publică, atunci când aceasta era executată potrivit măsurilor igienice şi sanitare, s-a ajuns ca astăzi, rata incinerării să depăşească 70% în ţări ca Elveţia, Suedia sau Marea Britanie.

Înhumarea este recomandată şi preferabilă incinerării dacă se ia în considerare şi aspectul judiciar, ea fiind chiar necesară. În cazuri medico-legale, rămăşiţele materiale ale unei persoane pot furniza informaţii deosebit de utile organelor de justiţie.

Încă din 1928, anul înfiinţării crematoriului din Bucureşti, Biserica Ortodoxă Română, prin hotărâri sinodale a respins şi a criticat practica incinerării, rânduind ca celor ce au fost incineraţi sau se vor incinera să fi se refuze orice serviciu religios, atât la moarte, cât şi după moarte. Deşi au trecut mai bine de optzeci de ani de la luarea acestei decizii, Biserica îşi păstrează dezaprobarea şi lipsa de susţinere faţă de această practică ce atentează la fiinţa tradiţională românească.

Incinerarea desconsideră demnitatea trupului

Aparent paradoxal, într-o lume cu o cultură accentuat materialistă se invocă motive spirituale pentru acţiuni dorite a fi emancipate. Cei care promovează incinerarea o fac pentru presupusul ei caracter de demnitate, modernism, etică sau estetică. Prin distrugerea trupului se vrea o accentuare a caracterului spiritual al omului şi un manifest al libertăţii de acţiune.

Ieşirea demnă din această viaţă, care ar fi favorizată de incinerare, contrastează cu caracterul distructiv al focului folosit pentru arderea gunoaielor şi lucrurilor fără folos sau infecte. Dacă se doreşte înlăturarea unor lucruri rele sau nefolositoare pentru a se ajunge la esenţă şi la bine, aceasta nu poate fi simbolizat prin incinerare, unde rămâne doar cenuşa, un material amorf, nefolositor, martor al holocaustului trupului. Romanţarea ultimei amintiri pământeşti nu poate şterge amprenta întregii vieţi şi ar putea fi privită ca o consolare doar pentru atei. Pentru creştin însă, moartea nu presupune o despărţire, ci apariţia unui alt plan de comuniune. Prin plecarea unui suflet la Hristos nu se produce o rupere a lui de realitatea acestei lumi, ci doar o modificare a raporturilor de vieţuire. Comuniunea cu rudele sau prietenii decedaţi se face atât prin slujba înmormântării, aceasta conducere specială spre cimitir, dormitorul în care trupul îşi aşteaptă învierea, dar şi prin rugăciunile speciale sau particulare, milostenii nominale, şi, într-un mod cu totul special, în cadrul Sfintei Liturghii, în care vii şi adormiţi se împărtăşesc de bucuria şi viaţa divină.

Uneori se invocă motive financiare în favoarea incinerării, chiar şi de către unii dintre aleşi ai ţării. Trebuie precizat faptul că ajutorul bănesc care se primeşte de la stat pentru acoperirea cheltuielilor de înmormântare, în conformitate cu prevederile Legii 416 / 2001, cap. IV, art.28, alin. 4, nu discriminează între înhumare sau incinerare. Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă Română, prin statutul său de organizare interzice condiţionarea oficierii slujbei înmormântării de plata oricărei taxe fixate de preot sau de Consiliul parohial.

Mai mult, biserica nu condiţionează pe nimeni să fie înhumat sau incinerat. Fiecare om are dreptul la această alegere. Însă cel ce vrea şi se numeşte creştin, trebuie să înţeleagă şi să depăşească anumite stări emoţionale sau piedici financiare pentru a se putea bucura şi a se împlini cu adevărat, ştiut fiind faptul că regulile duhovniceşti ale Bisericii sunt tocmai pentru a favoriza o dezvoltare normală şi armonioasă a caracterului persoanei umane. Ele nu sunt ilogice şi nici absurde, dar trebuie gândite şi reflectate pentru a li se putea afla sensul.

„Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!”

Omul este o fiinţă psihosomatică – alcătuit din trup şi suflet. El nu este complet atunci când îi lipseşte una dintre „componente”. De aceea omul moare când sufletul se desparte de trup, urmând ca la sfârşitul veacurilor, iarăşi trup şi suflet, om complet să învieze pentru a primi ce şi-a dorit.

Trupul are aceeaşi valoare ca şi sufletul. Întreaga tradiţie ortodoxă proclamă caracterul nobil pe care îl deţine trupul prin natura sa. El nu este o temniţă, un loc de exil pentru sufletul nemuritor dar păcătos. Ci trupul este minunat prin însăşi alcătuirea lui. Ştiinţa contemporană, în ciuda progresului important pe care îl face de mai bine de un secol, nu a putut descifra tainele şi misterele cuprinse în alcătuirea trupului omenesc. Sfântul Macarie Egipteanul, referindu-se la omul întreg, trup şi suflet, îndeamnă „Ia aminte la demnitatea şi nobleţea ta!” El se face ucenic al Sfântului Apostol Pavel care numeşte trupul „templu al Duhului Sfânt”. Dumnezeu cel mai presus de materie alege şi Se face om, primeşte trup omenesc în persoana lui Iisus Hristos. El S-a asemănat atât de mult oamenilor, încât unora li s-a părut că este doar om. De aceea, numeroase păreri eronate cu privire la persoana Mântuitorului Iisus Hristos au apărut. Ele nu au înţeles marea taină a iubirii lui Dumnezeu ce vrea să trăiască împreună şi alături de om.

Atitudinea de nimicire a trupului după moartea omului porneşte din păreri contrare şi potrivnice logicii divine. Dintr-o aparentă evlavie, omul tinde să spiritualizeze binele şi să demonizeze materia, uitând de faptul că toată creaţia a fost făcută „bună foarte” (Fc. 1,31). Ei se folosesc de aceste păreri pentru a-şi motiva lipsa de consecvenţă în bine. Asocierea păcatului cu trupul este o atitudine puritanistă, străină de duhul Ortodoxiei. Păcatele pot fi atât trupeşti, manifestându-se prin trup, dar şi sufleteşti, când îşi au originea în suflet, toate fiind consecinţe ale naturii umane căzute.

Dacă cineva nu-şi îngrijeşte, nu-şi respectă şi preţuieşte trupul care îl reprezintă şi îl manifestă, nu-şi poate iubi şi preţui nici sufletul pe care nu-l vede şi nu se supune simţurile materiei. Din punct de vedere chimic, trupul uman este o soluţie de apă cu diferite săruri şi minerale. Dar această „saramură” este templu al lui Dumnezeu, este locul cel mai de preţ şi dorit de Însuşi Dumnezeu. În acest sens, Sfântul Vasile cel Mare spune că „de vei privi doar la fire, (omul) este nimic şi vrednic de nimic, iar de vei privi la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul!”

Atitudinea de dispreţ faţă de trup ce o presupune incinerarea se înscrie în falsa evlavie ce a tulburat Biserica de-a lungul istoriei. De la a nu crede că Dumnezeu se poate naşte din Fecioară devenind om complet cu trup, suflet şi voinţă umană, la aceea de a nega petrecerea lui Dumnezeu în icoanele Sale, în sfinţi şi moaştele lor, în trupul uman.

Vrăjitoria este drum pavat spre înşelare

Viaţa duhovnicească reală este mijlocul perfect pentru împlinirea umană

De la 1 ianuarie 2011, Guvernul României a decis listarea vrăjitoriei şi a ghicitului în nomenclatorul de meserii, la poziţia 5161. Prin această hotărâre, aceste practici oculte se vor găsi alături de profesii respectabile ca cea de doctor, de profesor sau de cercetător. Un proiect de lege ce prevede impozitarea astrologiei şi a poţiunilor magice ar fi fost primit cu zâmbetul pe buze şi nimeni nu s-ar fi gândit că el va ajunge spre aprobare în Parlament.

Ministrul Muncii, Ioan Botiş, a declarat, într-o conferinţă de presă, că vrăjitorii sau prezicătorii nu pot fi impozitaţi pentru că meseria lor nu există, neavând un standard ocupaţional.

Ioan Botiș a explicat că Institutul Naţional de Statistică şi Comisia Naţională de Prognoză fac raportări lunare la UE legate de profesiile din Romania, transmite agenţia de ştiri Mediafax. “În fiecare lună, ele trebuie să facă raportări legate de profesiile din Romania, ocupaţii, tot ce ţine de zona aceasta. Ca să ai o compatibilizare cu ceea ce are în regulament UE, trebuie să ai şi tu profesiile trecute acolo. Dacă nu ai standard ocupaţional, ele nu există ca meserii. Nu poţi să impozitezi, aşa cum am auzit că se impozitează prezicătoarea. Când faci raportarea către UE, tu trebuie să ai rubrica de acolo, să spui am doi sau zero. Zero până se creează standard ocupaţional pentru meserie şi devine meserie care poate fi impozitată”, a explicat ministrul.

În aceste condiţii, vrăjitoria este recunoscută de nomenclator, dar nu este impozitată. Prin aceasta se elimină eventualul avantaj economic ce s-ar fi obţinut prin taxe, păstrându-se efectele negative ale recunoaşterii oficiale a unor astfel de practici.

Impactul socio-cultural trebuie bine calculat

Dacă unele vrăjitoare sunt supărate de taxele impuse de cei pe care i-au ajutat să ajungă la putere, altele sunt bucuroase pentru că li se recunosc anumite „haruri magice”. Ele doresc să-şi deschidă firme de practică privată, să beneficieze de pensie, asigurare de sănătate, ajutor de la stat. Înființarea unor cabinete de vrăjitorie sau ghicit, cu posibilitatea formării de asociaţii sau federaţii care să le reprezinte şi să le apere drepturile constituie una din premizele procesului de instituționalizare pe care îl pot adopta aceste practici oculte. Acest lucru se va dovedi favorabil pentru recunoaşterea acestora în societate, și odată cu aceasta pentru accesul vrăjitorilor în armată și penitenciare, dar şi în instituţii publice ca spitale sau şcoli.

Dorinţa guvernanţilor de a scoate bani din orice aruncă România în domeniul hilarului. Şeful statului român este ridiculizat pe MSNBC, un post de televiziune american, după ce, cu puţin timp în urmă, preşedintele Parlamentului României era îndemnat pe postul de televiziune CNN să mănânce mai mult usturoi „pentru a rezista atacurilor paranormale”.

Dacă până acum era doar ţara lui Dracula, România devine în ochii occidentalilor ţara în care conducătorii ei „poartă piese de îmbrăcăminte violet în zilele importante, pentru că această culoare ar face purtătorul superior şi l-ar apăra de rău”, după cum relatează Associated Press. Mai rău este că în această poveste cu strigoi şi usturoi este acuzată de implicare şi Biserica Ortodoxă Română, care ar tolera astfel de fapte. Dacă în momentul de faţă se discută despre un standard ocupaţional care nu există în legătură cu vrăjitoria, Biserica nu poate să nu-şi manifeste îngrijorarea cu posibila asociere sau confundare a practicilor oculte cu viaţa spirituală reală şi beneficiul major adus de activitatea social-filantropică desfăşurată de către Biserică.

Oamenii sunt susceptibili la aparenţe

Pentru un ateu, practicile paraspirituale nu au nici un sens. Dacă nu există Dumnezeu sau lume spirituală, înseamnă că tot ceea ce se referă la vrăjitorie, ghicit, astrologie nu are suport material şi deci, nici logică. Astfel, un ateu nu ar apela la o categorie de oameni care se întreţin prin practicarea unor meserii fără suport ştiinţific.

Pentru un credincios, Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul, Cel ce susţine lumea, Cel care vrea ca fiecare să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Creştinul doreşte unirea personală cu Dumnezeu, nu folosirea unei forţe impersonale pentru satisfacerea unor dorinţe sau nevoi oarecare. El caută o relaţie de apropiere, de comunicare şi împărtăşire cu Treimea de Persoane. O legătură naturală de iubire nu caută manipularea celuilalt prin diferite poţiuni, aflarea viitorului sau vindecări miraculoase.

Pentru cel ce nu crede cu adevărat, dar nici nu îl neagă pe Dumnezeu ca forţă sau energie supranaturală, calea vieţii este presărată de nenumărate rătăciri şi abateri de la înţelesul ei profund. Un astfel de om merge la Biserică pentru că şi alţii merg, aprinde lumânări pentru vii şi morţi pentru că aşa se spune că e bine, face colivă şi pomană pentru morţi pentru că aşa se face. Un om care face lucruri fără a şi le explica, fără a le înţelege raţiunea, va apela destul de uşor la „servicii” spirituale prestate pentru o sumă de bani modică. Atât timp cât cere „fericire şi noroc”, nimic nu pare anormal, existând aparenţa necesităţii sau a binelui. Iar atunci când persoana care oferă „fericire şi noroc” foloseşte obiecte sfinte ca agheasmă sau cruci, înşelarea este şi mai mare. Prin înşelarea produsă, omul se introduce singur în probleme diverse care variază de la furt şi înşelăciune, la drame spirituale şi maladii duhovniceşti.

Răul dispare prin întoarcerea la Dumnezeu

De foarte multe ori problema răului nu este înţeleasă de om, aceasta aducând nelinişte şi nonsens vieţii. Cei care se consideră atei pleacă uneori de la sofisme de genul: dacă există Dumnezeu şi există şi rău în lume, atunci ori Dumnezeu e rău, ori Dumnezeu nu există. E mai plauzibilă varianta că Dumnezeu nu există, decât ca El să fie rău. Şi într-un fel, aceasta e mai aproape de adevăr.

Dacă Dumnezeu există, El nu poate crea decât ceva semănător Lui. El nu poate face ceva ce nu are sens, ceva ce nu-şi are izvorul în El. De aceea răul apare ca manifestare liberă a creaturii ce poate spune NU, ce se poate împotrivi normalului. Astfel că libertatea îndreptată împotriva naturalului devine sursa răului, acesta neavând esenţă prin sine, ci prin alegere. În acest sens, diavolul nu este decât un înger ce îşi refuză natura lui luminoasă, încercând să arunce în întunericul necunoştinţei şi al nonsensului şi pe om.

C.S. Lewis afirma în una din cărţile sale că diavolul se bucură atât de cei ce îl ignoră, cât şi de cei ce îi oferă prea multă importanţă. Este greşit a ignora cu totul prezenţa demonilor, ca pe o gândire retrogradă, deşi aceasta se întâmplă şi pentru faptul că ei tind să se depersonalizeze prin îndepărtarea de la viaţa de comuniune specifică Persoanelor Sfintei Treimi.

Prin îndepărtarea de Dumnezeu, omul se aseamănă şi se apropie, inconştient sau nu, de lucrarea diavolului. El intră astfel sub influenţe prea puţin conştientizate, de multe ori ridiculizate sau bagatelizate. Un astfel de om este cel ce apelează sau intră în contact cu slujitorii diavolului. Indiferent că folosesc magie albă sau neagră, aceste personaje nu pot sluji binelui. Ei se pot travesti, luând înfăţişări de călugări smeriţi sau maici cuvioase, pot folosi lumânări sau tămâie, dar nu pot aduce pacea şi liniştea simţită prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, doar cei ce primesc deseori Sfânta Împărtăşanie nu pot fi prinşi de lupul cel înţelegător, adică diavolul. Doar în relaţie cu Dumnezeu, singurul care a creat totul din iubire pentru iubire, singurul care îi vrea binele şi care îi ştie nevoile, omul îşi poate găsi pacea şi împlinirea. Participând la viaţa mistică a Bisericii, omul nu are nevoie de practici magice sau evenimente paranormale ca să simtă că are sens, ca să simtă că are valoare. El se împlineşte şi capătă valoare supremă tocmai prin participarea şi unirea cu Dumnezeu.

Clonarea, între inconştienţă şi autosuficienţă

Clonarea a evoluat foarte mult în ultimii ani, ridicându-se tot mai des şi problema clonării omului. Ştiinţa din spatele „succeselor” obţinute prin clonare nu este pe deplin lămurită, efectele pe termen lung fiind cu totul imprevizibile. De la un joc inocent al omului de geniu se poate ajunge la rezultate catastrofale şi dezechilibre ecologice, psihologice sau ontologice. Omul care nu îşi cunoaşte sensul şi rostul pe pământ tinde la o revoltă împotriva naturii, la ignorarea ordinii şi legilor din natură. Doar prin înţelegerea şi acceptarea legilor naturale se poate ajunge la o depăşire a lor, la transfigurarea lor.

Institutul Naţional de Cercetare asupra Genomului Uman din Statele Unite ale Americii (NHGRI) defineşte clonarea ca fiind „procesul care se utilizează pentru a produce copii identice din punct de vedere genetic cu o entitate biologică”. Materialul genetic copiat, care are aceeaşi configuraţie cu originalul, se numeşte clonă.

Sunt trei tipuri de clonare artificială: clonarea genelor, clonarea terapeutică şi clonarea reproductivă. Prin clonarea genelor se copiază doar anumite gene sau segmente de ADN. Acest tip de clonare este foarte mult utilizat de medicina contemporană şi nu ridică probleme din punct de vedere bioetic datorită faptului că nu se produce o copie a unui organism, ci doar a unei informaţii conţinute de ADN. Chiar şi aşa, încă din 1982, Consiliul Europei a definit genomul uman ca „un patrimoniu al umanităţii”. Celelalte două tipuri de clonare, indiferent că se referă la plante, animale sau chiar la om, ridică probleme serioase din punct de vedere economic, social, cultural, psihologic, spiritual.

Omul este mai mult decât ceea ce se vede

Clonarea terapeutică se foloseşte pentru producerea de embrioni şi folosirea celulelor stem din ei în scopuri terapeutice ca înlocuirea de ţesuturi bolnave. Astfel, în cazul omului, o nouă persoană vie este creată pentru ca mai apoi să fie distrusă, fiind folosită ca piese de schimb pentru alte persoane.

Omul este o singură celulă care creşte şi se înmulţeşte, diferenţiindu-se apoi în multitudinea de celule supraspecializate ce se găsesc, mai mult sau mai puţin constant, în organismul uman în continuă prefacere şi schimbare. Nu se poate spune că omul devine om la 14 zile de la concepţie, la trei luni, la naştere, la  doi ani, la majorat, etc. Omul este om din momentul concepţiei, din clipa în care se formează celula ou, celulă atât de simplă în aparenţă dar de fapt atât de complexă, încât cu tot progresul ştiinţific nu se cunosc în totalitate funcţiile sau procesele ce se desfăşoară în ea. Astfel, deşi omul apare iniţial sub forma acestei „simple” celule, el nu trebuie privat de demnitatea care se cuvine oricărei fiinţei umane. Aşa cum o persoană pitică nu merită mai puţin respect din cauza staturii lui sau un amputat pentru lipsa lui, tot la fel, un om care încă nu este decât sub forma unei celule nu trebuie să fie lipsit de dreptul elementar la viaţă. Demnitatea persoanei umane este mai presus de numărul sau de lipsa unor celule pentru că omul nu se asimilează materiei, ci o transcende, oferindu-i în acelaşi timp sens şi valoare. Părintele profesor Dumitru Stăniloae spunea că „deşi biologia şi medicina nu văd decât un trup compus din elemente materiale şi în care se petrec procese materiale, omul trăieşte în interiorul său o bogată viaţă spirituală, produsă sau ocazionată de trup, ceea ce nu înseamnă că nu este şi un subiect care primeşte şi face conştiente acele simţiri produse de trup”

Individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu

Clonarea reproductivă produce copii întregi ale organismului iniţial. Clona se obţine prin transferul unui nucleu dintr-o celulă somatică (acelaşi ADN se află în toate celulele din trup, cu excepţia celulelor reproductive) într-un ovul din care s-a extras nucleul. După câteva stimulări chimice, noua celulă se comportă ca un zigot, ca o nouă făptură. El va fi apoi implantat într-o mamă surogat în care se va dezvolta până la naştere. Din 1996, când s-a raportat prima clonare cu succes a unui mamifer, oaia Dolly, mai multe specii de animale au fost clonate: şoareci, capre, vaci, peşti, maimuţe, câini, pisici, cai, cămile, etc. Deşi nu se înţeleg foarte bine procesele ştiinţifice din spatele clonării animalelor, Administraţia Alimentelor şi Medicamentelor din Statele Unite ale Americii (FDA) a aprobat din 2006 consumul de carne şi preparate provenite de la animale clonate. Astfel, produse obţinute din animale clonate există deja pe piaţă, folosindu-se în scopuri alimentare.

Tehnica clonării a evoluat foarte mult în ultimii ani, dar are încă minusuri, destul de importante şi de aceea rămâne foarte ineficientă. În acest sens, oaia Dolly a fost singura clonă care a supravieţuit dintr-un total de 277 embrioni clonaţi. Mai mult, efecte adverse importante s-au constatat la animalele clonate, de la defecte ale organelor vitale ca inimă, ficat, creier, la anomalii ale sistemului imunitar şi îmbătrânire prematură.

Sunt unii cercetători care consideră că nici o clonă nu este perfect sănătoasă, aceasta fiind un lucru inacceptabil cu privire la o persoană umană, comunitatea internaţională având obligaţia de a apăra demnitatea individului, indiferent de caracterele sale genetice (Consiliul Europei).

Se vorbeşte ipotetic despre clonarea de substituţie. Aceasta ar combina clonarea terapeutică cu cea reproductivă, făcând posibilă înlocuirea unui trup distrus prin boală sau accident cu un altul căruia i s-a transplantat creierul. Dar creştinismul nu poate concepe trupul fără suflet şi sufletul fără trup. Ele sunt într-o permanentă legătură, chiar şi după moarte. Sufletul nu este limitat la creier sau la anumite organe din corp. Corpul nu este un avatar al unei entităţi spirituale superioare. Dihotomizarea omului în trup şi suflet nu reflectă decât incapacitatea omului căzut de a-şi înţelege propria natură, de a se putea percepe pe sine ca încununare şi ca element de unitate a lumii create, văzute sau nevăzute. Chiar dacă s-ar reuşi transplantul de creier în trupul clonat, acesta nu va putea decât amâna inevitabilul, nu va putea susţine şi cuprinde sensul existenţei.

Părintele Daniel Enea, lector universitar în cadrul Facultăţii de Teologie din Timişoara, studiind implicaţiile teologice ale clonării umane, consideră că la baza tehnicilor genetice stau individualismul şi autonomia omului faţă de Dumnezeu, iar manipularea genetică nechibzuită, intenţionată sau nu, poate avea consecinţe dezastruoase pentru întreaga omenire. El precizează faptul că  „minunatele descoperiri ştiinţifice din domeniul biologiei ar trebui să rămână doar în utilizarea industriei farmaceutice, în tratarea unor boli, în obţinerea unor soiuri de plante şi rase de animale, de o eficienţă economică (dar şi aici se ridică multe semne de întrebare), dar în nici un caz în scopul modificării genomului uman sau al clonării omului.”

Omul se „clonează” după modelul lui Dumnezeu

Clonarea reprezintă un mod al omului de a-şi manifesta tendinţele lui spre creare, spre libertate şi spre nemurire. Toate aceste atribute le are Dumnezeu prin Sine, prin natura Sa, iar omul le caută şi le doreşte ca manifestări ale naturii lui limitate, dar create şi însetate după asemănarea cu Dumnezeu.

Prin procesul creativ, omul vrea să repare natura pervertită care ne înconjoară. Aceasta este o dorinţă justă şi lăudabilă, dar nu trebuie uitat că întreaga natură a fost creată „bună foarte” (Fc. 1,31), ea alterându-se şi stricându-se tocmai prin păcatul omului. De aceea, cea mai bună metodă prin care omul îşi poate perfecţiona natura nu este aceea de a crea ceva din piese stricate, căci istoria se va repeta. Omul trebuie să se schimbe pe sine, să se transfigureze prin unirea cu Hristos, creatorul lumii bune. Numai prin căutarea şi identificarea cu Dumnezeu omul poate participa cu adevărat la actul creator.

Omul vrea libertatea la modul absolut. Aceasta nu este ceva rău, libertatea fiind, după cuvintele părintelui Dumitru Stăniloae, „baza întregii măreţii a chipului dumnezeiesc al omului”. Fiind însă creat, omul nu poate avea prin sine libertatea absolută. El trebuie să se supună legilor naturale. Dar omul, fiind chip al lui Dumnezeu, este chemat să depăşească aceste legi. Aceasta însă nu se poate face prin negarea sau anularea lor. Omul este chemat să depăşească naturalul nu prin anormal, ci prin supranatural. El este chemat la unirea cu Dumnezeu, Cel ce este mai presus de orice lege sau limitare.

Nu în ultimul rând, omul este nemuritor. El are un început, dar nu are un sfârşit. Moartea pe care o va experimenta fiecare om viu nu este sfârşitul ci doar începutul unei alte vieţi. Aşa cum pruncul moare pântecelui pentru a intra în această viaţă, tot la fel, fiecare om va muri şi va părăsi această lume pentru o altă formă de existenţă. Doar prin acceptarea lui Dumnezeu ca singurul substrat al existenţei omul, va putea trăi cu adevărat. El nu va trăi într-o continuă negare de sine şi de Dumnezeu, ci îşi va trăi existenţa la maximum.

Mama de azi este oglinda omului de mâine

O acţiune nesemnificativă acum poate avea un impact major asupra viitorului

Fondul Monetar Internaţional susţine şi explică măsura guvernării actuale de reducere a duratei concediului maternal. Potrivit FMI, româncele primesc pentru perioada postnatală indemnizaţii mai mari decât în alte ţări europene. Însă această estimare se referă la timp, şi nu la sprijinul financiar acordat. În ciuda faptului că se discută intens despre situaţii economice, în creşterea şi dezvoltarea omului nu trebuie neglijate aspectele psihologice şi spirituale, caracteristici fundamentale ale persoanei umane în dezvoltare.

Potrivit Biroului de presă al Guvernului României, noile reglementări ce vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2011 vor da viitoarelor mame posibilitatea alegerii între două opţiuni cu privire la durata concediului şi la valoarea indemnizaţiei acordate pentru creşterea copilului. Astfel, primul pachet de măsuri prevede o perioadă de concediu de un an, cu un cuantum al indemnizaţiei cuprins între 600 şi 3.400 de lei, reprezentând 75% din media veniturilor salariale nete pe ultimele 12 luni. După această perioadă, părintele poate beneficia de concediu fără plată în intervalul de până la 24 de luni de la naşterea copilului. De asemenea, statul va acorda părintelui o primă de reîntoarcere la muncă, în valoare de 500 de lei acordaţi lunar, dacă acest lucru are loc înainte de expirarea primelor 12 luni de concediu. Această primă se acordă pe perioada cuprinsă între momentul reîntoarcerii la muncă şi împlinirea a doi ani de la naşterea copilului. Cel de-al doilea pachet de măsuri se referă la acordarea unui concediu de doi ani, cu o indemnizaţie cuprinsă între 600 şi 1.200 de lei lunar, reprezentând 75% din media veniturilor salariale nete pe ultimele 12 luni. În această situaţie, prima de reîntoarcere la muncă nu se acordă. Părinţii copiilor născuţi până la data de 31 decembrie 2010, inclusiv, vor beneficia de prevederile vechii legislaţii privind cuantumul indemnizaţiei şi durata concediului maternal.

Deja o parte din mamele aflate în ultima lună de sarcină se gândesc la metode de a-şi grăbi naşterea în vederea beneficierii de vechile reglementări. Între sfaturile medicilor de a nu grăbi venirea pe lume a copiilor şi posibilitatea de a câştiga mai mulţi bani, viitoarele mame sunt indecise. Ioan Botiş, ministrul muncii, spune că viaţa unui copil este mult mai importantă şi că un astfel de demers “pentru nişte bani în plus” nu se justifică.

Femeia de azi, scindată între menirea de mamă şi carieră

O atitudine cu adevărat maternă se poate observa în declaraţiile Primei Doamne a României, Maria Băsescu. Aceasta povesteşte într-un interviu despre sacrificiile ca părinte şi atitudinea ei faţă de serviciu şi familie. “După ce am născut, am decis să mă dedic fetelor. Pe vremea aceea, era destul de greu, postnatalul însemna doar două luni şi nu am avut inima să le trimit la doar câteva luni la creşă. Am renunţat la serviciu şi de atunci m-am dedicat întru totul familiei”, afirma Maria Băsescu. În ciuda activismului feminist, doamna Maria Băsescu are curajul de a se declara o casnică, o familistă.

Dacă în Antichitate femeia avea un statut asemănător unui sclav, ea putând fi vândută sau ucisă în funcţie de dorinţa bărbatului, prin creştinism femeia este restaurată la demnitatea de maică a celor vii. Mama nu este doar un incubator unde se dezvoltă un ou fecundat. Ea împărtăşeşte carne şi sânge pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, dar mama dăruieşte şi caracteristici spirituale pentru maturarea şi împlinirea copilului, îi dăruieşte principii de iubire şi de viaţă veşnică. Prin diferite mişcări ce se vor emancipate, femeia este redusă la aspecte biologice, juridice, psihologice sau socio-economice, uitându-se rolul ei primordial în formarea omului, în determinarea caracterului omului nou, în viitorul lumii. Mama poate contura viitorul, ea poate fi temelia unei vieţi trăite mai bine şi mai frumos.

După tăierea cordonului ombilical, copilul continuă să crească şi să se dezvolte într-un mediu nou, având însă aceleaşi necesităţi de suport fizic, dar şi spiritual. Se consideră că legătura între mamă şi copil se întăreşte în primele luni. Aceasta va fi definitorie pentru noua persoană umană, pentru dezvoltarea lui fizică şi psihică. Un copil hrănit la sân, pe lângă faptul că primeşte o hrană vie, biologic activă, el dezvoltă şi un ataşament special cu mama lui. Aceste două aspecte se dovedesc importante, pentru că din punct de vedere somatic copilul se dezvoltă mai frumos, are o rezistenţă crescută la infecţii, iar din punct de vedere psiho-intelectual, el are un status intelectual mai bun, o adaptare socială favorabilă. Relaţia care se formează în primele luni de viaţă trebuie păstrată şi dezvoltată. Copiii sunt foarte sensibili la atenţia acordată, la simţul valorii atribuit lor. Dacă acesta se pierde din faşă, copilul va avea probleme mari în atingerea propriilor ţeluri, în dezvoltarea armonioasă a psihicului său. El nu va înţelege decât cu greutate cum sufletul său este mai important decât orice pe lumea aceasta, când este părăsit de părinţi în grija unor persoane străine, fiinţe care niciodată nu vor putea satisface lipsa dragostei materne.

Este foarte greu pentru părinţii din ziua de azi să se descurce cu un singur salariu, mai ales când se impune şi creşterea unui copil. Însă trebuie să fie apreciate mereu avantajele pe termen lung, în pofida unor lipsuri prezente, dar relativ minore. Trebuie avută înţelepciune şi trebuie înţeles faptul că binele durabil se câştigă cu un efort mic pe lângă sentimentul ulterior al împlinirii, dar o satisfacţie imediată poate însemna un lung şir de dureri sau chinuri.

Biserica Ortodoxă Română a declarat 2011 an omagial al Sfântului Botez şi al Familiei. Prin aceasta se doreşte evidenţierea legăturii sfinte dintre viaţa Bisericii şi viaţa familiei, între educaţia copilului şi demnitatea persoanei umane, icoană a Persoanelor Sfintei Treimi. Bunăstarea şi creşterea copiilor nu trebuie reduse la facilitarea unui confort economic, social sau educaţional. Rolul familiei este acela de a permite şi de a facilita lucrarea lui Dumnezeu în lume pentru cuprinderea şi transcenderea ei.

Mama este icoană a Bisericii

Născut din actul de iubire dintre bărbat şi femeie, omul se formează în interiorul mamei, ataşându-se ulterior trupului ei. Cele două fiinţe intră într-o simbioză, cedând şi primind substanţe chimice, dar şi informaţii fiziologice, psihologice şi spirituale. Legătura care există între mamă şi copil se aseamănă cu relaţia dintre Dumnezeu şi om. Ca şi copilul, omul este creat din iubire, dar liber şi independent; iar pentru a supravieţui, el trebuie să se ancoreze în Dumnezeu, trebuie să se formeze o placentă, o interfaţă de comunicare interpersonală. Pentru aceasta, Dumnezeu şi om se angajează ca persoane libere şi iubitoare într-un act de comuniune. Prin naştere, omul îşi afirmă independenţa faţă de Cel care l-a creat, dar fericirea nu vine decât printr-o dăruire completă şi totală înaintea lui Dumnezeu. Şi precum omul creşte şi este învăţat de mamă iubirea şi cele necesare în vederea unei vieţi armonioase, tot la fel Biserica, după ce a îndurat chinurile naşterii (Ap. 12, 2), creşte omul spre cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu, spre devenirea lui întru fiinţare. Astfel că mama este chip al Bisericii, locul unde creştinul se maturizează duhovniceşte.

HIV – virusul dragostei eşuate

Din anul 1988, Ziua Naţională a României corespunde cu Ziua Mondială anti-SIDA. Această zi a fost dedicată de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii pentru mediatizarea metodelor de protecţie şi evitare a acestei infecţii. Chiar dacă trebuie subliniate riscurile aduse de către această maladie, metodele de luptă împotriva ei nu se limitează la propaganda folosirii prezervativelor.

HIV reprezintă acronimul pentru virusul imunodeficienţei umane, care în faza terminală a infecţiei determină sindromul imunodeficienţei umane (SIDA). Până a se ajunge la stadiul terminal de SIDA, în primele stadii ale infecţiei virusul se înmulţeşte şi se poate transmite mai departe de către individul inconştient că poartă infecţia în sânge.

Gravitatea infecţiei HIV este dată de faptul că virusul atacă anumite limfocite, celule albe din sânge care sunt responsabile de protecţia organismului împotriva infecţiilor şi a cancerelor. Astfel că persoana seropozitivă nu moare propriu-zis din infecţia cu HIV, ci fiindu-i distrus sistemul de apărare, ea este mult mai susceptibilă la infecţii banale care în acest caz se pot dovedi fatale.

Iniţial, infecţia HIV dă simptome nespecifice, asemănătoare unei banale răceli. Nu există o manifestare patognomonică ce ar putea ridica un semnal de alarmă. HIV fiind un virus cu evoluţie lentă, până la manifestarea bolii pot trece şi zece ani de zile, timp în care persoana infectată poate transmite şi altora infecţia.

Având în vedere acestea, la data de 1 decembrie anul curent, Centrul European pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (ECDC) a lansat în cadrul Parlamentului European de la Bruxelles un ghid cu privire la testarea HIV. Marc Sprenger, directorul ECDC, a declarat: Numărul persoanelor din Europa care nu sunt conştiente de infecţia lor cu HIV sau care sunt diagnosticate în stadii avansate reprezintă o problemă semnificativă. Cei care nu ştiu că sunt infectaţi transmit mai uşor infecţia şi au risc mai mare de a dezvolta boli secundare HIV sau chiar de a muri. Detectarea şi diagnosticul precoce sunt vitale pentru accesul la tratament şi îngrijiri de specialitate. Tratamentul modern va ajuta la menţinerea unei speranţe de viaţă aproape normale şi absenţa unor afecţiuni medicale grave.

Mare majoritate a noilor infectări cu HIV au loc în urma contactelor sexuale neprotejate, astfel încât campaniile de prevenire şi conştientizare a infecţiei HIV au devenit aproape sinonime cu promovarea utilizării prezervativelor.

Concepţia creştină despre boală spune că de multe ori aceasta survine ca o consecinţă naturală a păcatului, a unui act nenatural, iar aceasta se poate observa foarte uşor cu privire la infecţia HIV.

Omul este creat şi conceput din iubire şi pentru iubire. Nimic nu are sens în afara iubirii şi de aceea omul caută mereu iubirea, chiar dacă această căutare se face uneori prin mijloace nu prea ortodoxe. Faptul că omul caută mereu iubirea demonstrează tendinţa lui de a se reîntoarce la Dumnezeu, singura iubire care îl poate satisface şi împlini. Faptul că omul eşuează uneori poate fi din cauza unor metode inadecvate, a unor mijloace incorect folosite, nepotrivite cu funcţionalitatea lor primară.

Dragostea normală dintre un bărbat şi o femeie reprezintă simbolul dragostei dintre om şi Dumnezeu. Dacă omul se desparte, se distanţează de Dumnezeu, şi dragostea lui naturală şi firească se întoarce împotriva firii, se perverteşte. Astfel că omul ajunge să minimalizeze actul iubirii, pervertindu-l şi folosindu-l doar ca metodă de a obţine plăcerea şi nu un act de unire intimă şi profundă cu persoana celuilalt. Legat de acest lucru, părintele Filotei Faros spune următoarele: Cu cât oamenii se dezbracă trupeşte mai uşor, cu atât ajung să-şi dezgolească sufletul mai greu; şi poate că de cele mai multe ori se folosesc de dezbrăcare trupului ca de modalitatea cea mai eficientă prin care pot să se eschiveze de la o dezgolire reală a sufletului. Ei se arată mult mai reţinuţi în situaţia de a se deschide cu tandreţe unul în faţa celuilalt şi de a-şi dezgoli sentimentele, adevărata dezgolire psihică şi duhovnicească, decât să-şi etaleze goliciunea trupească şi să se apropie sexual unul de altul.

Departe de trebui să fie stigmatizat, seropozitivul trebuie primit ca un frate ce are mai multă nevoie de înţelegere şi iubire adevărată. El trebuie să simtă apropierea şi comuniunea reală ce se manifestă prin Tainele şi viaţa mistică a Bisericii. Omul infectat cu HIV, tocmai pentru că are imunitatea trupească scăzută trebuie să se întărească şi mai mult duhovniceşte, trebuie să înţeleagă sensul real al vieţii. Ceilalţi nu trebuie să îl perceapă ca pe un ciumat, ca pe cineva drept de osândă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne învaţă dragostea şi primirea celui ce se pocăieşte. El se atingea de vameşi şi de leproşi, învăţând că dragostea depăşeşte orice barieră şi nici o regulă nu se interpune celui ce manifestă adevărata dragoste.

Numită iniţial plagă a homosexualilor şi a celor ce trăiesc în promiscuitate sexuală, seropozitivii sunt oameni în căutarea lui Dumnezeu, sunt persoane ce tânjesc după dragostea adevărată.

Ştiaţi că…

– SIDA a ucis mai mult de 25 milioane de oameni de la 1 decembrie 1981, data la care a şi fost declarată pandemie?

– aproape o treime din cei infectaţi HIV nu ştiu că sunt infectaţi?

– mulţi oameni seropozitivi lucrează fără ca infecţia să interfereze cu aceasta?

– prin asistenţă medicală adecvată, marea majoritate a femeilor seropozitive pot naşte copii sănătoşi, neinfectaţi

– nu există nici un caz de infecţie HIV transmisă în cadrul vreunei şcoli?

– peste 70% din cei infectaţi HIV au între 10 şi 20 de ani?

– HIV este de aproape trei ori mai frecventă la bărbaţi?

Modalităţi de transmitere HIV

– contacte sexuale neprotejate, cu riscul mai mare la homosexuali

– contact direct cu sânge al secreţiilor biologice infectante prin folosirea de obiecte ce înţeapă sau taie, aceasta întâmplându-se frecvent la toxicomani sau, mai rar, în accidente profesionale

– contact direct al pielii sau mucoasei lezate cu fluide infectante

– mama poate infecta copilul înainte, în timpul sau după naştere

– prin transfuzii de sânge sau transplant de organe.

HIV nu se transmite prin:

– contacte cotidiene în societate sau familie: strângere de mână, îmbrăţişare, sărut social.

– utilizarea în comun a unor obiecte ca: bani, telefon, veselă, jucării, etc.

– mâncare sau apă

– strănut sau tuse.