Unde este Dumnezeu?!


“Şi a luat (Elisei) mantia lui Ilie care căzuse de la acesta şi a lovit apa cu ea, zicând: “Unde este Domnul Dumnezeul lui Ilie?” Şi lovind, apa s-a tras la dreapta şi la stânga şi a trecut Elisei.” (IV Regi 2, 14)

Despărţindu-se de ucenicul său, Ilie vrea să-i dăruiască acestuia ceea ce îi va cere. Elisei ştia că măsura dragostei lui Ilie pentru el este cel puţin la fel de mare ca măsura dragostei pe care el însuşi i-o purta lui Ilie. Astfel că Elisei cere “Duhul care este în tine să fie îndoit peste mine!” (v. 9). Deşi este un lucru greu de făcut, Elisei îşi vede împlinirea promisiunii (cf. vs. 10-11).

Când însă va încerca să facă lucrurile lui Ilie, şi anume despărţirea apelor Iordanului cu ajutorul cojocului, Elisei va vedea că aceasta nu se întâmplă. În ediţia sinodală a Bibliei de la 1914 se precizează: “Şi s-a întors Elisei şi a stătut pe ţărmurile Iordanului şi a luat cojocul lui Ilie, care căzuse deasupra lui şi a lovit apa şi nu s-a despărţit. Şi a zis: Unde este acum Dumnezeul lui Ilie? Şi a lovit apa a doua oară şi s-au despărţit apele încoace şi încolo, şi a trecut Elisei pe uscat.” Se observă astfel că la prima încercare, nu se întâmplă nimic. Este ca şi cum promisiunea lui Ilie nu s-ar fi împlinit, este ca şi cum ar fi rămas singur, ca şi cum Dumnezeul lui Ilie ar fi dispărut odată cu Ilie. Elisei nu poate concepe să rămână singur. El nu crede că Dumnezeu lucrează doar prin Ilie, nu crede că lui Dumnezeu nu îi pasă de el.

Dar totul este o încercare. Dumnezeu nu vrea ca Elisei să aibă doar puterea lui Ilie. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască cu adevărat. El nu vrea ca Ilie să fie interpus mereu între El şi Elisei. Dumnezeu vrea ca Elisei să Îl cunoască personal, El vrea ca relaţia lor să fie nemijlocită. Dar pentru aceasta trebuia ca şi Elisei să vrea. Trebuia ca el să conştientizeze că nu a primit doar o putere oarecare, ci el a primit “Duhul” lui Dumnezeu. El nu a primit o putere, ci o persoană cu care trebuie să fie capabil să comunice.

Părintele Simeon Kraiopoulos spune că “profetul Elisei s-a cutremurat până în străfundul fiinţei sale când a văzut că nu s-a întâmplat ceea ce aştepta, pentru că ştia din experienţa profetului Ilie că este deschis drumul comuniunii dintre Dumnezeu şi oameni… El însă nu s-a lăsat pradă nepăsării, nici nu s-a arătat un spirit practic (încercând să se descurce şi fără Dumnezeu), nici nu a încercat să dea lucrurilor vreo explicaţie. Şi pe loc a venit răspunsul cerului! A lovit din nou apele Iordanului şi acestea s-au despărţit”.

Elisei insistă pentru ca Dumnezeu să-i dea răspuns. El nu acceptă un dumnezeu care nu îl ascultă, el nu acceptă un dumnezeu care nu dă răspuns, el nu acceptă un dumnezeu care e indiferent. Aşa cum el nu este indiferent faţă de Dumnezeu, nici Acesta nu trebuie să fie indiferent faţă de el. Şi astfel că Elisei îl descoperă pe Dumnezeu care lucrează prin el, descoperă puterea nelimitată a lui Dumnezeu care se manifestă în el. Atunci când Dumnezeu pare indiferent faţă de om, Elisei insistă şi-L determină pe Dumnezeu să acţioneze, să se manifeste. Elisei ştie că Dumnezeu nu e surd şi mut, el ştie că Dumnezeu caută doar prilejul de a se manifeste fără a se impune.

Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.

Căsătoria este bună pentru sănătatea inimii

Iubirea care  maturizează persoana

Departe de a fi o simplă convenţie socială sau un mijloc de perpetuare a neamului, căsătoria este un mod natural de apropiere între bărbat şi femeie, cu beneficii pentru amândoi. Dacă beneficiile emoţionale pot fi deduse uşor în cadrul unei familii fericite, un studiu recent arată că acordarea „inimii” în cadrul mariajului este un mijloc excelent de a rămâne în viaţă.

Studiul efectuat de Universitatea din Rochester, New York, SUA, şi publicat în revista „Psihologia sănătăţii” a observat că oamenii cu căsnicii fericite care au fost supuşi unei intervenţii chirurgicale de bypass coronarian au o probabilitate de trei ori mai mare de a fi în viaţă 15 ani mai târziu, spre deosebire de persoane similare care însă nu sunt căsătorite.

„Există ceva într-o relaţie bună care îi ajută pe oameni să rămână în viaţă” spune Kathleen King, profesor emerit de la Şcoala de Nursing din cadrul Universităţii din Rochester şi autorul principal al acestui studiu. Mai mult, se consideră că efectele unui status marital fericit are la fel de multă importanţă pentru supravieţuirea după o operaţie de bypass ca şi tradiţionalii factori de risc precum fumatul, obezitatea sau hipertensiunea arterială.

Totuşi, există anumite diferenţe între bărbaţi şi femei pe care îl manifestă avantajul căsătoriei. Pentru bărbaţi, căsătoria în general este legată de rate de supravieţuire mai mari şi rata de supravieţuire creşte proporţional cu gradul de satisfacţie din cadrul căsătoriei. Pentru femei, calitatea relaţiei este şi mai importantă. În timp ce căsnicii nefericite nu oferă practic nici un avantaj în privinţa supravieţuirii pentru femei, căsătoriile fericite cresc rata de supravieţuire la femei de până la patru ori.

Coautorul studiului, Harry Reis, profesor de psihologie la Universitatea din Rochester explică faptul că „Nevestele au nevoie să se simtă mulţumite în relaţiile lor pentru a obţine un beneficiu în privinţa sănătăţii. Dar în aceste condiţii, răsplata pentru fericirea maritală este mult mai mare pentru femei decât pentru bărbaţi.” Oricum, o căsnicie fericită are avantaje atât pentru bărbat, cât şi pentru femeie.

Căsătoria este bună pentru inimă

Profesorul King spune că „operaţiile de bypass coronarian au fost văzute odată ca un leac miraculos pentru unele boli de inimă. Dar acum ştim că, pentru majoritatea pacienţilor, grefele sunt doar un «petic» temporar, fiind chiar mai susceptibile la ocluzie şi la boli decât arterelor native. În aceste condiţii, este important să se observe condiţiile care permit unor pacienţi să ignore statisticele.” Ea este sceptică cu privire la convingerea larg răspândită cum că o sperietură majoră poate determina persoanele care trec printr-o operaţie de bypass să-şi schimbe stilul de viaţa. „Datele care există arată faptul că mulţi oameni se reîntorc la stilul de viaţă pe care l-au avut înainte.”

Acest studiu subliniază importanţa relaţiilor atât pentru bărbaţi cât şi pentru femei. Soţiile oferă ajutor cel mai probabil prin încurajarea unui comportament sănătos, cum ar fi renunţarea la fumat sau creşterea exerciţiilor fizice, elemente critice pentru supravieţuirea pe termen lung după o boală de inimă. De asemenea, se sugerează faptul că o căsătorie fericită oferă pacienţilor motivaţie pentru a se îngriji de sine şi un motiv puternic pentru a rămâne în viaţă şi a se bucura de relaţia cu partenerul.

Studii precedente arată faptul că persoanele care au un nivel scăzut de ostilitate în cadrul căsătoriei au şi un nivel mai scăzut de inflamaţie care este în legătură cu bolile de inima. Acest lucru poate explica de ce oamenii beneficiază pe plan medical de o căsătorie fericită.

Maturizarea completă a persoanei

Un studiu realizat sociologul Joshua Goldstein de la Institutul Max Planck şi citat de LiveScience spune că tinerii din ziua de azi se maturizează mai devreme, dar doar din punct de vedere sexual. „Fazele sociale se distanţează de cele biologice”, spune Joshua Goldstein. Prin disocierea plăcerii trupeşti de responsabilitatea iubirii persoanei, unii îşi folosesc trupurile proprii sau relaţiile cu ceilalţi doar pentru satisfacerea unor dorinţe egoiste sau plăceri senzuale. Celălalt îşi pierde profunzimea, capacitatea de a împlini dorinţa ontologică a omului. Sedus de aparenţa unei unui sentiment real, omul cade în plasele unei iubiri simulate. Deşi este ataşat fizic de cineva, el se simte tot mai însingurat, mai neînţeles, mai distanţat. Tot ceea ce e sentiment e abstractizat, devine dorinţă puerilă, incompatibilă cu realitatea care însingurează, care dezintegrează.

Doar prin căsătorie, omul se poate maturiza ca persoană completă, trup şi suflet. În cadrul acestei taine, unirea fizică dintre bărbat şi femeie nu vine decât pentru a întări unitatea voinţei lor, cizelată în clipele de aşteptarea anterioare nunţii, în dorinţa de apropiere reală care se câştigă printr-un caracter tare, rezistent la ispitele derizoriului, a micilor plăceri deşarte.

O iubire reală naşte adevărata plăcere

Căsătoria nu este doar o instituţie, ci ea este mai degrabă o stare naturală a omului. Ea este un pas decisiv pentru maturiyarea persoanei. Tânărul sau tânăra îşi părăseşte părinţii, se desparte de ceea ce a numit până acum casă pentru a se uni soţia sa sau soţul său, formând o nouă familie, o unitate de iuire care se consumă în două fiinţe diferite dar complementare. Cei doi nu se unesc doar pentru secunde de plăcere carnală. Prin jurămintele pe care le fac înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor, a rudelor, prietenilor şi a comunităţii în general, tinerii se angajeayă, îşi asumă responsabilitatea unei vieţi de dăruire, de sacrificiu iubitor pentru persoana iubită. Iubirea nu înseamnă neapărat plăcere, ci ea se îmbină cu amărăciunea de renunţare la sinele egoist, de ignorare a propriilor dorinţe şi de împlinire a binelui comun. Nu există plăcere fără suferinţă, dar plăcerea adevărată se obţine doar prin renunţarea la binele egoist.

Inima pe care iubitul o oferă iubitei sale şi reciproc îi uneşte şi îi întăreşte pe cei doi. Cei doi îşi pun sufletul unul pentru altul, pentru mântuirea celuilalt, pentru ca în final amândoi să se mântuiască, împlinind porunca iubirii Mântuitorului (cf. In. 15,13). Ei au inimile atât de mari şi mânile atât de lungi încât este mai uşor să se hrănească unul pe celălalt, e mai util să ţină unul la altul. Cel ce trăieşte singur sau se foloseşte de celălalt doar pentru împlinirea anumitor nevoi nu va putea înţelege niciodată iubirea, nu-L va putea cunoaşte pe Dumnezeu. Doar printr-o viaţă de dăruire altruistă se poate înţelege viaţă, se poate crea o nouă viaţă. Cu unele excepţii, viaţa se naştnul familiei este mărturie a iubirii dintre soţi care nu se diminuează şi nici nu se împarte, ci se maturizează şi se responsabilizează, se împlineşte şi devine fructuoasă.

Căsătoria „duhovnicească”

În cadrul căcătoriei trebuie păstrat echilibrul între viaţa duhovnicească şi plăcerea trupească. Deşi există riscul de a deveni prea trupeşti, nu este bine nici atunci cânt tinerii tind să spiritualizeze totul. Părintele Simeon Kraiopoulos vorbeşte despre această greşeală: „Căsătoria trebuie să fie şi dragoste care nu se sprijină doar pe imboldul trupului sau pe atracţia sufletului, ci se sprijină şi pe Duhul Sfânt… Vai de tânărul sau tânăra care se vor hotărî să se căsătorească şi să experieze căsnicia lor doar ca oameni duhovniceşti, adică doar după duh, doar ca iubire! Vai de ei! O asemenea nuntă va fi un eşec.” Cei căsătoriţi trebuie să să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, în toate planurile ei, pentru a rămâne uniţi pentru totdeauna, împreună cu Preadulcele Iisus.

Casătorie completă

Căsătoria trebuie să fie şi dragoste care nu se sprijină doar pe imboldul trupului sau pe atracţia sufletului, ci se sprijină şi pe Duhul Sfânt… Vai de tânărul sau tânăra care se vor hotărî să se căsătorească şi să experieze căsnicia lor doar ca oameni duhovniceşti, adică doar după duh, doar ca iubire! Vai de ei! O asemenea nuntă va fi un eşec.

Simeon Kraiopoulos

 

Libertatea în sfat

Omul nu trebuie, neapărat,  să urmeze sfaturile pe care le dăm noi, ca să nu dea greş… Se întâmplă ca cineva să greşească tocmai când doreşte să nu facă greşeli.

Simeon Kraiopoulos

 

Adolescenţa este timpul alegerii

Transformarea trupului cheamă la definirea sufletului

Omul se naşte liber dar neputincios. El se hrăneşte cu lapte din trupul mamei pentru ca mai apoi, dezvoltându-se şi crescând, va putea mânca din carne cu proprii dinţi. Copilul este dependent de părinţi, el primind nutrienţii fizici şi spirituali prin intermediul şi după o prelucrare prealabilă efectuată de părinţi. Mai ales în primii ani de viaţă, copilul primeşte aproape totul de la şi prin părinţi. Însă această legătură este menită să dispară pentru că omul trebuie să se dezvolte în libertate şi pentru libertate.

În pântecele mamei sale, omul simte cel mai bine adevărul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel când spune că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem. Luând fiinţă din cele două celule progenitoare oferite de tată şi mamă, celule care se unesc în mediul nutritiv din corpul mamei, omul ia fiinţă liber, nefiind legat de mamă sau de tată. Mai apoi, el se ataşează la corpul mamei, formând o relaţie de comuniune complexă pentru următoarele nouă luni. Astfel, mama este chip al lui Dumnezeu Care îl creează pe om prin Cuvântul Său, în mediul nutritiv peste care se poartă Duhul Sfânt. Deşi este creat liber şi cu menirea de a deveni liber, omul trebuie să se unească într-un trup cu Dumnezeu pentru a se împlini şi a deveni ceea ce este. Viaţa din pântece este o imagine a vieţii omului după naştere. Acum, omul trebuie să treacă de la chipul, icoana mamei la esenţa care este Dumnezeu.

În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea. Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă, părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune nu.

Importanţa separării

Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, fie ei trupeşti sau duhovniceşti, omul poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.

Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul/a îi va apropia mult mai mult şi mai statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon Kraiopoulos spune că pentru ca să se desăvârşească în Hristos ca persoană, omul are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când se va afla într-o stare matură.

Riscurile adolescenţei

Unul dintre cele mai mari probleme care apare pentru cel care creşte nu este neapărat acela de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, aceasta este destul de frecvent la început, ci răul provine din persistarea în această stare.

Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Iar învăţarea presupune renunţarea la înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de modelare şi asimilare. Astfel omul începe să experimenteze. Şi experimentul este foarte bun, dacă însă el nu se aplică la propria persoană. Se spune că înţelept este cel ce învaţă din propriile greşeli, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia. Tot ceea ce simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o unitate psiho-somatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împărtăşit cei ce au trecut prin ea. De aceea, un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de prieteni adevăraţi trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele critice.

Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său, experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, in general lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată. Aşa cum grăieşte Înţeleptul, omul bun va mânca din roadele dreptăţii, dar vieţile nelegiuiţilor se vor sfârşi de timpuriu (Sol. 13,2).

Timpul adolescenţei este vremelnic iar deciziile luate acum se schimb pe măsura formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă ce devine, atunci perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului, aşa cum declară p. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei persoane.

A fi sau a nu fi

Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi, prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe care se pregăteşte să o ia în piept.

Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul/a trebuie să o facă, criteriul cel mai important să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este bine pentru mine? Dacă acesta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime. Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.

Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa lui va fi o continuă pendulare, va năzui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei. Alegerea e în mâna fiecăruia.

Vezi şi Adolescenţa sau suferinţa alegerii

despre relaţia duhovnicească

Să spunem că un fiu duhovnicesc cunoaşte un părinte duhovnicesc şi o însuşire a acestui părinte îl impresionează pe fiul duhovnicesc. Apoi, imaginea falsă, imaginea închipuită pe care o are despre sfinţenie şi despre desăvârşire, această imagine ideală pe care o are în el acest fiu duhovnicesc, fără de care nu poate trăi, o proiectează la părintele duhovnicesc, şi prin urmare nu-l vede cum este ci cum l-a plăsmuit el în imaginea lui ideală. Şi astfel apare ataşarea de duhovnic, începe admiraţia, începe cineva să vadă şi defectele ca virtuţi şi ca mari izbânzi. După cum vă daţi seama, consecinţele pot fi dintre cele mai urâte. Iar când părintele duhovnicesc de care s-a ataşat se întâmplă să se vădească că este om şi nu este vreun sfânt şi vreun desăvârşit, atunci fiul duhovnicesc se prăbuşeşte, este distrus. Este ca şi când Dumnezeu ar fi pierit, ca şi când Dumnezeu s-ar fi prăbuşit, atât de mult suferă… Când ne încredem în vreun om, când vedem un om ca pe un sfânt şi-l urmăm ca pe un sfânt, imaginea ideală îşi bate joc de noi.

P. Simeon Kraiopoulos

despre asceza adevărată

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure când omul nu caută să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu. În închipuire nu există nădejdea ca cineva să ajungă la adevăr.

Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi poată deschide fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ceea ce vrea El.

P. Simeon Kraiopoulos