Creștinul așteaptă sfârșitul revelației

Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim cuvântul Domnului. – Isaia 2,3

Isaia pregătește poporul lui Israel să aștepte Legea în muntele Sionului. Probabil că evreii nu prea au înțeles cuvintele profetului, având în vedere faptul că ei deja aveau legea lui Moise. Dar dacă Legea nu e completă, atunci cum se face că legea e sfântă și bună? Și totuși profetul Isaia întărește și spune că din Ierusalim va ieși cuvântul Domnului!

Pentru un creștin, aceste cuvinte par a nu mai fi o taină. Legea iubirii a fost adusă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care S-a jertfit în Ierusalim. Mai mult, creștinul are conștiința că el este poporul lui Israel în duh (cf. Os. 2,25, Ro. 11,17), el împlinește Legea desăvârșită de Hristos, fiind părtaș la promisiunile Legii.

Însă creștinul poate face aceleași greșeli ca și vechiul popor al lui Israel, Sfântul Apostol Pavel avertizând asupra unei astfel de posibilități (Ro. 11,18-21). Astfel, și creștinul poate crede că împlinește legea dată de Hristos, dar de fapt să fie departe de Duhul ei.

Credem și spunem că mântuirea vine prin Iisus Hristos. În același timp însă, Mântuitorul precizează: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați” (In. 16,12). El își îndeamnă ucenicii la așteptarea promisiunii Tatălui în Ierusalim (cf. Fp. 1,4).

Se poate observa că așteptarea la care îndeamnă Mântuitorul nu se deosebește prea mult de cuvintele lui Isaia. Ei spun că mai este ceva. Nu s-a spus încă totul! Sfântul Serafim de Sarov spunea că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. În Ortodoxie, cunoaștem că descoperirea obiectivă adusă de Hristos nu are valoare fără schimbarea minții și a inimii, fără metamorfozarea în omul nou, hristificat. Doar într-un astfel de om se împlinește revelația!

Lumânarea este aprinderea comuniunii spre lumină

Iisus Hristos este lumina lumii. El este soarele dreptăţii. Dacă înainte de El poporul umbla în întuneric, bâjbâind despre natura şi voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Îl vedem pe Dumnezeu, îi înţelegem gândul şi lucrarea Lui cu lumea. Cu cât se apropie mai mult omul de Dumnezeu, prin adevărata gândire şi dreapta vieţuire, cu atât omul îşi înţelege mai mult rostul pe pământ, nefiind stăpânit de frici şi nelinişti. El se află în lumina bucuriei şi a păcii.

În Biserică se foloseşte foarte mult lumânarea. Ea este folosită pentru iluminat, având şi o simbolistică specială. În procesiuni, ea este purtată înainte de către diaconi ca înainte-mergători ai soborului. Aşa cum Ioan Botezătorul a trăit şi a propovăduit înaintea lui Hristos, pregătind şi luminând calea către El, tot la fel diaconul, ca cel mai mic, lucrează şi pregăteşte calea celui mai mare.

Lumânarea reprezintă şi simbolismul persoanei. Aşa cum lumânarea din fibre de bumbac învăluite de ceară se arde pentru a da lumină şi căldură, tot la fel, o persoană cu sentiment şi raţiune tare îmbrăcate într-un trup moale este animată de o voinţă înflăcărată dar plăpândă pentru a-şi manifesta lumina caldă a iubirii pentru ceilalţi.

Lumânări se aprind la evenimente speciale din viaţa omului. La Botez şi la Cununie se folosesc lumânări speciale, ţinute de naşi, pentru că aceştia sunt ca nişte faruri luminătoare pentru cei păşesc într-un nou stil de viaţă. Dacă la Botez, o nouă persoană se naşte în trupul viu al lui Hristos, vazându-L şi cunoscându-L pe Acesta prin intermediul naşilor, prin Cununie, două fiinţe renunţă la egoismul individului de a fi sigur şi participă la comuniunea de iubire, care prin dăruire şi primire de iubire nasc noi persoane spre iubire.

La înmormântare nu se aprind doar câteva lumânări speciale. La acest eveniment special din viaţa omului se aprind lumânări nenumărate. Acum, omul singur, dar luminat de faptele sale, pătrunde într-o nouă viaţă, intră în comuniunea nemijlocită cu Hristos. De aceea, lumânările aprinse la cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă. Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care i-au iubit, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare.

Lumânări pentru vii şi morţi se aprind în locuri special amenajate la biserici. Ele sunt spre mulţumire sau cerere. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui pentru care se ruga.

Deşi este un lucru folositor, lumânarea nu este o magie. Ea nu se aprinde la şapte biserici sau vindecă de boală. Ea nu înlocuieşte milostenia şi faptele bune, rugăciunea sau recunoştinţa exprimată în mod direct. Ea doar acompaniază şi luminează comuniunea dintre oameni, fie ei vii sau morţi, sau dintre om şi Dumnezeu.

Oricât ne-ar bucura prezenţa unei lumânări, sunt locuri sau timpuri când folosirea lor nu este indicată. Astfel, lumânarea nu trebuie aprinsă decât în locuri special amenajate şi supravegheate, fie că este acasă, la biserică sau cimitir. Dintr-o evlavie înflăcărată se poate ajunge la mistuiri incendiare cu pierderi materiale, umane sau spirituale. Nu trebuie confundată lăsarea în voia lui Dumnezeu cu neglijenţa, uitarea, ignorarea sau, mai rău, ispitirea providenţei divine.

Tot din raţiuni practice nu se foloseşte lumânarea la spovedanie. Pur şi simplu nu îşi are rostul. Deşi este un subiect tabu sau chiar smintitor pentru unii, nu se foloseşte lumânare nici în vederea împărtăşirii. Sunt destule lumânări în biserică astfel încât aprinderea altora devine inutilă. În plus, circuitul persoanelor care se împărtăşesc poate fi uneori dezorganizat, putându-se provoca diferite accidente din neatenţie. Mai mult, preotul şi credinciosul, care ar trebui să se concentreze la actul comuniunii, pot fi perturbaţi de focul unei lumânări ce tinde să se împărtăşească şi din ceea ce nu i se cade. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul se apropie de Sfântul Potir cu mâinile ţinute în chipul crucii în dreptul pieptului, ca o înclinare totală a inimii spre iubirea ce merge până la jertfă. Credinciosul renunţă la lumina materială pentru a se împărtăşi de lumina vie a prezenţei lui Hristos din Sfintele Taine. Astfel, împărtăşindu-se din Lumină, creştinul va putea fi lumină pentru lume prin viaţa şi faptele sale.

Orice faptă asumată la alegere este mai uşor de îndeplinit, întrucât orgoliul îi dă suficientă energie pentru asta; pe când să învingi ceea ce îţi pune în faţă soarta e cu totul altceva: doar nu am ales eu asta.

Serafim de Sarov