Shapur al II-lea şi problema creştină

ShapuriiCunoscut şi cu numele de Savorie, Shapur cel Mare a avut o domnie îndelungată în Persia Sassanidă, fiind singurul rege din istorie încoronat in utero, în 309. Dacă înaintea domniei lui, creştinismul se bucura de oarecare libertate, măsurile pe care le-a luat Shapur rivalizează cu prigonirile săvârşite de împăraţi romani ca Nero sau Diocleţian. Susţinând o politică contrară omologului său de la Roma, Constantin cel Mare, el nu s-a lăsat îmblânzit în atitudinea sa împotriva creştinilor nici de faptul că Dadas, fruntaş iubit al palatului şi văr al împăratului, sau Govdela, însuşi fiul lui Shapur, au părăsit închinarea la foc pentru credinţa în Hristos, îndurând chinuri cumplite şi moarte din porunca împăratului. Chiar şi Cazdoua, fiica lui Shapur, a fost ucisă ca cel din urmă tâlhar pentru mărturisirea lui Hristos.

Dacă unii oameni ca Friedrich Nitzsche văd creştinismul ca o religie a oamenilor săraci, simpli, de ce nu, chiar prostuţi, observăm din istorie că unii dintre cei mai mari sfinţi creştini au fost oameni din vârful ierarhiei sociale: împăraţi, domni sau prinţese au urmat lui Hristos, alături de funcţionari, doctori, oameni de ştiinţă sau simpli muritori. Nici coroana nu i-a împiedicat să se mântuiască, nici mătăsurile nu i-au reţinut de la pocăinţă. Recunoscând însă ca unic scop suprem în viaţă căutarea nemuririi şi a împlinirii, ei au putut renunţa la toate pentru acest ţel, dacă a fost nevoie de aceasta. Au putut suporta furia părinţilor ce şi-au uitat iubirea firească, înlocuind-o cu prigoană neîndurătoare, au putut accepta schimbarea baldachinurilor aurite cu pietrele jilave ale temniţelor, a paradelor imperiale pline de epatanţă, cu chinuirile publice umilitoare. După ce au găsit sensul vieţii şi izvorul nemuririi, au putut renunţa la toate, aşa cum omul care a găsit o comoară vinde totul pentru a cumpăra pământul ce-i ascunde odorul.