Când ne rugăm

Dacă apostolii L-au întrebat pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlnește frecvent astăzi este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu îndeplinirea responsabilităților sociale sau familiale, omul contemporan de-abia așteaptă să se aștearnă seara în pat, prietenul său căruia îi dăruiește o treime din viață. Și zi de zi se reîncepe această viață de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloși virtuali sau pur și simplu pentru supraviețuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă pare să ia locul unei vieți simple, dar complexe, surprinsă mereu de bucurie.

Creștinul „bun” renunță la unele atribuții pentru a-și face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alții strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineața și seara. Alții, acuzând oboseala cronică, uită să spună și „Doamne-ajută!” sau să se închine atunci când se trezește sau nici duminica nu mai merg la biserică.

În trecut, atunci când societatea mai păstra conștiința creștină, era poate mai ușor. Când părinții se roagă la trezire, copiii tind să preia mai ușor acest obicei sănătos. Când ceilalți se roagă înainte de masă sau de a începe lucrul, este mai greu să uiți să faci „măcar” o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineață, nimeni nu mai rămâne în fața televizorului să vadă de acolo „Viața satului”. Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viața omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetățean care își plătește dările și doar pe urmă, dacă mai este timp și fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziții din Franța), el poate să aibă și o trăire spirituală.

Însă această împărțire a vieții nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecințe bune nici asupra propriei persoane și nici asupra societății în general. De aceea, creștinul este dator să îmbine armonios datoriile „lumești” cu cele duhovnicești, nu de unele lipindu-se și altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul își câștigă mântuirea.

În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost și nici nu va fi. El este acum. Creștinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spune rugăciuni complicate. Este de ajuns „Doamne ajută!” sau „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Acestea sunt cuvinte ușoare, ușor de reținut și repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era „mort”, așteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se poate transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permițând nu doar supraviețuirea, ci chiar trăirea unei vieți adevărate.

Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Nici măcar nevoile fiziologice nu trebuie să o împiedice. Repetarea ei, chiar mecanică, își dovedește foloasele în timp. Uneori se poate face și după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara și dimineața înseamnă aproape 250 de „Doamne, Iisuse…” pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puțin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele și, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî și va umple inima de pace și bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că „nu în zadar se vorbește de Dumnezeu că: aflat este și întru cele sfinte se odihnește”.

Paisie Velicikovski şi povăţuitorul cel bun

Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână în ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis…

Paisie Velicikovski

Aggiornamento la Paisie Velicikovski

În grija pe care o are pentru prestigiul rugăciunii (lui Iisus) şi în pasiunea pe care o pune pentru a o generaliza şi a o face iubită, el (Paisie) merge până acolo încât elimină din textele veacului al XIV-lea, pe care le citează, cuvintele şi expresiile de natură să nască discuţii şi să compromită rugăciunea. Astfel, bunăoară, citând faimosul pasaj din Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii pe care se întemeia omfalopsihismul, el şterge toată partea compromiţătoare, deşi era sigur că autorul Metodei e Simeon Noul Teolog.

În Metodă textul sună astfel:

Închide uşa şi ridică-ţi spiritul mai presus de orice lucru deşert şi vremelnic, apoi sprijină-ţi bărbia în piept şi îndreaptă-ţi ochiul trupesc în spiritul întreg spre mijlocul pântecelui, adică spre buric, comprimă-ţi aspiraţia aerului ce trece prin nas aşa încât să nu respiri uşor şi caută cu mintea înăuntrul măruntaielor pentru a găsi acolo locul inimii, unde obişnuiesc să se adune toate puterile sufletului.

În traducerea lui Paisie, acelaşi text apare modificat în felul următor:

Închide uşa, trage-ţi mintea de la orice deşertăciune, strânge-ţi bărbia în piept, îndreaptă-ţi împreună cu minte şi ochiul simţului, încetineşte respiraţia ca să nu sufli prea slobod şi încearcă cu cugetul să găseşti înăuntru în piept locul inimii, unde le place să-şi aibă sălaş de obicei puterile sufleteşti.

Mijlocul pântecelui şi amănuntul ombilical au dispărut. De asemenea lăuntrul măruntaielor. Inima s-a suit la locul ei firesc, adică în piept. Cu alte cuvinte, principiul sincronismului psihofizic a rămas în vigoare, dar progresul ştiinţei a făcut să dispară grosolanele erori medievale. Rugăciunea minţii e de acum eliberată de elementele compromiţătoare.

Nichifor Crainic