Când ne rugăm

Dacă apostolii L-au întrebat pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlnește frecvent astăzi este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu îndeplinirea responsabilităților sociale sau familiale, omul contemporan de-abia așteaptă să se aștearnă seara în pat, prietenul său căruia îi dăruiește o treime din viață. Și zi de zi se reîncepe această viață de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloși virtuali sau pur și simplu pentru supraviețuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă pare să ia locul unei vieți simple, dar complexe, surprinsă mereu de bucurie.

Creștinul „bun” renunță la unele atribuții pentru a-și face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alții strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineața și seara. Alții, acuzând oboseala cronică, uită să spună și „Doamne-ajută!” sau să se închine atunci când se trezește sau nici duminica nu mai merg la biserică.

În trecut, atunci când societatea mai păstra conștiința creștină, era poate mai ușor. Când părinții se roagă la trezire, copiii tind să preia mai ușor acest obicei sănătos. Când ceilalți se roagă înainte de masă sau de a începe lucrul, este mai greu să uiți să faci „măcar” o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineață, nimeni nu mai rămâne în fața televizorului să vadă de acolo „Viața satului”. Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viața omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetățean care își plătește dările și doar pe urmă, dacă mai este timp și fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziții din Franța), el poate să aibă și o trăire spirituală.

Însă această împărțire a vieții nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecințe bune nici asupra propriei persoane și nici asupra societății în general. De aceea, creștinul este dator să îmbine armonios datoriile „lumești” cu cele duhovnicești, nu de unele lipindu-se și altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul își câștigă mântuirea.

În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost și nici nu va fi. El este acum. Creștinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spune rugăciuni complicate. Este de ajuns „Doamne ajută!” sau „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Acestea sunt cuvinte ușoare, ușor de reținut și repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era „mort”, așteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se poate transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permițând nu doar supraviețuirea, ci chiar trăirea unei vieți adevărate.

Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Nici măcar nevoile fiziologice nu trebuie să o împiedice. Repetarea ei, chiar mecanică, își dovedește foloasele în timp. Uneori se poate face și după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara și dimineața înseamnă aproape 250 de „Doamne, Iisuse…” pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puțin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele și, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî și va umple inima de pace și bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că „nu în zadar se vorbește de Dumnezeu că: aflat este și întru cele sfinte se odihnește”.

Rugăciune

Cu calm şi resemnare, plasându-mi încrederea, o, Doamne, în bunătatea Ta imuabilă, vreau să mă supun tuturor eventualităţilor destinului. Fii stânca mea, Doamne! Fii lumina mea! Fii pentru totdeauna refugiul unde va veni să-şi caute adăpost încrederea mea.

Ludwig van Beethoven

Credinţă şi libertate umană

Atunci ucenicii au venit la Iisus şi I-au zis deoparte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Din cauza puţinei voastre credinţe! le-a zis Iisus. – Matei 17,19-20

Ucenicii Mântuitorului, primind darurile şi puterea lui Iisus nu înţeleg de ce diavolul care îl chinuia pe fiul lunatic nu a ieşit din el la intervenţia lor. Aceasta a fost ruşinos atât pentru ei, dar şi pentru Iisus, Învăţătorul lor, a-I Cărui reprezentanţi sunt.

Iisus le răspunde simplu: din cauza puţinei voastre credinţe. Puţini creştini se pot lăuda că au credinţă capabilă de a muta munţii din loc. Deci majoritatea dintre noi nu au nici măcar această minusculă credinţă, cât un grăunte de muştar.

Ce înseamnă însă această credinţă puţină care se antrenează însă prin post şi rugăciune?

Postul şi rugăciunea reprezintă nişte lipsuri, nişte lacune, atât pe plan trupesc, cât şi duhovnicesc. Prin post, trupul suferă prin lipsa de substanţe necesare bunei sale funcţionări, prin carenţa pe care o presupune. Prin rugăciune, sufletul suferă o îngrădire a libertăţii pe care şi-o arogă, o recunoaştere a supunerii şi a dependenţei faţă de altul, fie el Dumnezeu. Şi tocmai acestea sunt necesare pentru dezvoltarea şi hrănirea credinţei.

Adam nu a crezut cuvintelor lui Dumnezeu în Rai. El nu a crezut în comuniune de iubire. Prin legea pe care ar fi respectat-o, Adam ar fi ajuns la viaţa cea mai presus de lege. Legea e menită să dispară. Aceasta se poate deduce din exemplul fiului care stă sub lege asemenea sclavului, pentru ca mai apoi să devină moştenitorul care dă legea. Pentru devenirea lui ca Dumnezeu, omul are nevoie de manifestarea libertăţii lui ca cea a lui Dumnezeu. Omul devine Dumnezeu în măsura în care libertatea lui este libertatea lui Dumnezeu. Hristos a venit tocmai pentru a arăta că aşa ceva se poate. El a renunţat la libertatea ce o avea prin natură şi a devenit om ce tinde la libertatea Lui. Astfel Iisus a postit şi S-a rugat, a făcut lucruri care nu îi erau necesare pentru ca omul să poată renunţa la ceea ce îi sunt necesare, hrana şi autonomia, pentru a le depăşi şi transfigura, pentru a le împlini.

Dacă trupul este alcătuit din ceea ce mănâncă, omul devine ceea ce crede. Şi doar Ortodoxia propune împărtăşirea şi unirea nemijlocită cu Dumnezeul adevărat, nu cu un har creat, deci limitat şi conjurat, exterior lui Dumnezeu. Doar Ortodoxia proclamă apropierea intimă între persoane diferite prin natură, dar unite prin voinţă.

Întoarcerea la Hristos e prin post şi rugăciune

«Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire». – Ioil 2,12

 Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire totală. El Se dăruieşte complet omului. Iar omul Îl primeşte pe Dumnezeu în măsura în care el se deschide Acestuia.

Primindu-şi existenţa de la Dumnezeu omul nu-şi poate găsi împlinirea decât prin El. Numai Dumnezeu este Cel ce poate umple golul ontologic uman. Astfel că până omul nu va realiza conştient şi activ că toate sunt deşertăciune (Ecc. 1,2), nu se va putea dedica şi nu-şi va deschide inima pentru Dumnezeu. Totul este creat pentru a-l determina pe om să se apropie de Dumnezeu, nu pentru ca omul să rămână la satisfacerea din mijloace, uitând de Singurul care-i poate potoli setea fiinţială.

Astfel că omul trebuie să-şi dea seama de surogate, să renunţe la ele şi să-L caute pe Singurul care există cu adevărat. Iar aceasta nu se poate face decât din toată inima, prin pocăinţă.

Pocăinţa este absolut necesară nu pentru a satisface orgoliul unui dumnezeu pătimaş; ea este pentru om, pentru ca el să poată renunţa la ceea ce a iubit până acum ca fiind adevărat. Pocăinţa desprinde pe om de iluziile plăcerii mincinoase, de care s-a îndulcit până acum, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu. Fără durere, omul nu-şi dă seama cu adevărat de minciuna în care s-a aflat şi de aceea nu se poate desprinde de ea. Cel ce spune că se pocăieşte, dar nu plânge şi nu posteşte, ca manifestări psihosomatice ale omului dihotomic, acela nici nu-şi poate deschide toată inima pentru Dumnezeu. El mai păstrează şi nu renunţă la viaţa mincinoasă. Pocăinţa este asemănată cu o moarte pentru că omul cel vechi al păcatului mincinos trebuie să moară pentru ca Dumnezeu să se poată sălăşlui în templul trupului său. De aceea postul şi rugăciunea de pocăinţă sunt absolut necesare pentru viaţa nouă în Hristos.