Spiderman 3 şi ideea de rău

Consider că trilogia Spiderman este o bună reprezentare video a vieţii interioare şi sociale a omului, cu mult folos pentru cel ce îl caută.

În Spiderman 3 apare ceva nou, ceva străin, alien, extraterestru, ceva ce nu este de pe pământ, omenesc. Acest lucru, străin şi mic la început, începe să crească şi să se dezvolte pe baza acţiunilor şi sentimentelor negative ale omului. El e nimic prin sine, dar devine mare şi înfricoşător când omul îi oferă teren propice.

Chestia asta străină de om şi de viaţa lui se hrăneşte din frică, din scăderea sentimentului propriei demnităţi, din gânduri şi acţiuni reprobabile, din egoism. La început pot să te foloseşti de ea pentru autoperfecţionare, dar şi autonomizare, ea însă întunecându-l şi acaparându-l pe cel ce i se dedică. Ea seduce prin potenţarea puterilor native ale omului, însă nu spre libertate şi comuniune, ci spre dominare şi însingurare.

Sunt unii care simt pericolul pierderii de sine, a drumului ce coboară prea rapid spre prăpastia dezumanizării. Ei găsesc scăparea în Biserică, în locul capabil de  a izgoni ceea ce nu este natural în fiinţa umană şi de a-i reda libertatea. Omul este o fiinţă limitată dar incoruptibilă şi supremă prin libertatea pe care o are. În acelaşi timp, Biserica nu este un loc magic în care păcatul nu poate intra sau nu se poate manifesta. Atunci când omul intră în Biserică cu fapte, dar mai ales gânduri străine de Dumnezeu, Biserica nu devine decât un prilej de smintire, de cădere în angoasa propriei nimiciri de sine.

Ceea ce la început este mic se dezvoltă şi subjugă întreaga fiinţă umană, îl întunecă, îi orbeşte percepţia reală asupra lucrurilor, schimbându-i în final şi chipul. El devine altceva, se schimbă, devine de nerecunoscut. Răul pune stăpânire pe trup şi suflet, pervertindu-le, întunecându-le. El devine atât de ataşat de om, încât acesta renunţă la tot şi la toate pentru a i se dedica, pentru a se subjuga, pentru a se autonimici. El se distruge împreună cu răul ce e menit să dispară, ce nu există decât alterare şi acceptare. Doar prin propria voinţă răul devine un constituent organic dar distructiv, aşa cum un drog sau o patimă aduce o plăcere minimă urmată de o suferinţă maximă şi continuă.

Nici un personaj din acest film nu este pozitiv sau negativ. Fiecare persoană trece prin stări emoţionale diferite şi diverse, de la amiciţie şi prietenie, la rivalitate, dispreţ sau ură. Şi fiecare dintre ele suferă la un moment dat. suferinţa reală şi profundă pe care o resimte fiecare nu porneşte decât dintr-o axare excesivă pe sine care conduce în final la lipsă de comuniune şi empatie, cu rezultate mutilante fizic şi psihic.

O lume nouă răsare doar prin învingerea răului, doar după renunţarea la ceea ce nu este al tău, la ceea ce e străin de propria fiinţă, de propria persoană. Doar prin trecerea şi îndurarea nopţii de moarte şi luptă împotriva răului şi a întunericului poţi supravieţui, poţi pune începutul unei vieţi noi.

Bumerangul faptei

Aproape este ziua Domnului pentru toate neamurile! Cum ai făcut, aşa ţi se va face; fapta se va întoarce asupra ta. – Avdie 15

Pentru fiecare om de pe pământ este un sfârşit. Ziua Domnului este ziua în care fiecare se va înfăţişa înaintea lui Dumnezeu, dând răspuns pentru ceea ce a făcut în viaţă, bine sau rău.

De multe ori se pare că în lume nu există dreptate, nu există Dumnezeu. Dar cel înţelept vede şi pricepe lucrarea lui Dumnezeu. Doar cel ce nu vrea nu poate cunoaşte mâna lui Dumnezeu în lume. El închide ochii la prezenţa reală, dar smerită a lui Dumnezeu din lume. Tot omul este făcut spre bucurie şi Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască, dar asta depinde şi de om.

Dumnezeu îl scoate pe om din nefiinţă şi îl aruncă în existenţă, sperând că omul se va întoarce la El, la izvorul vieţii sale. Acesta ar fi cursul firesc pe care el ar trebui să-l urmeze. Şi aceasta ar trebui să o facă nu pentru că trebuie, nu pentru aşa e natural, ci pentru aşa vrea el. Şi omul se poate îndrepta din faptele pe care le face. Aici este vorba de efectul de bumerang al acţiunii, fie ea bună sau rea. O faptă bună aduce răsplata binelui, o faptă rea aduce necazul şi durerea. Aceasta este şi semnificaţia cuvintelor spuse de Mântuitorul lui Saul: Greu îţi este să izbeşti cu piciorul în ţepuşă (Fp. 9,5).

Prin orice faptă bună pe care o face, omul se întoarce la dătătorul bunătăţilor, la Cel ce-i poate oferi împlinirea. Prin fapta rea, omul nu se loveşte decât pe sine, se automutilează, renunţă la Singurul care-l poate împlini, se desparte de viaţa lui.

Cel ce face răul alege însingurarea şi autosuficienţa, un mod de viaţă cu totul contrar firii lui îndreptate spre comuniune şi iubire. El îşi creează propriul iad existenţial. În schimb, pentru cel ce face binele, ziua Domnului nu este decât o prelungire şi o desăvârşire a binelui şi a comuniunii cu ceilalţi. El creează şi primeşte raiul, trăieşte şi se împărtăşeşte de ceilalţi şi de Dumnezeu.

Bine vs. rău

Dacă starea de rău, durerea sau chinul rezultate – în timp – în urma împlinirii sau satisfacerii unor nevoi este mai mare decât satisfacţia imediată, atunci actul respectiv nu a fost realist şi nici nevoia autentică. Dimpotrivă, dacă sentimentul de împlinire ce apare în urma unui act sau lucrări este mai mare decât efortul şi jertfa pe care el îl presupune, atunci acel act sau acea lucrare poate fi considerată realistă. Ceea ce numim raţional este într-o ultimă analiză acea capacitate a omului de a alege cu înţelepciune între cele două tipuri comportamentale.

Filoteu Faros, Mitul bolii psihice