Știința descoperă natura creată de Dumnezeu

Religia transcende limitele științei

Declarațiile recente ale reputatului fizician englez Stephen Hawking au făcut înconjurul lumii. A spune că raiul „este o poveste pentru oamenii care se tem de întuneric” este un atac direct la miliardele de persoane care cred într-o viață viitoare și pentru miile de oameni de știință care cred în Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu nu este condiționată de o minte genială

Într-un interviu acordat pentru The Guardian, Stephen Hawking respinge credința în Dumnezeu. El spune că raiul și viața de apoi sunt povești pentru cei fricoși, căci „eu privesc creierul ca pe un calculator care nu mai funcționează atunci când componentele lui se strică. Iar pentru calculatoare nu există rai sau viață de apoi”. Cel mai eminent om de știință al Marii Britanii refuză „confortul” psihic pe care l-ar oferi o viață viitoare predicată de religie.

Fizicianul în vârstă de 69 de ani nu face pentru prima dată astfel de declarații. În cartea sa „Marele design” publicată în 2010, Hawking susține că nu există nevoia unui creator care să explice existența universului. El admite folosirea termenului de „Dumnezeu” ca o metaforă, dar refuză credința într-un creator care ghidează formarea universului. Această carte, din cauza „greșelilor elementare de logică” pe care le conține, potrivit rabinul șef Lord Sacks, a suscitat comentarii virulente din partea mai multor lideri religioși.

Aura de adevăr a unor păreri personale

Comentând declarațiile lui Hawking, Cristian Tudor Popescu ajunge la a denumi viața de apoi „o excrocherie”. Astfel, ideile de rai și viață de apoi sunt „o excrocherie prin care oamenii pot fi controlați”. Acestea ar fi simple concepte sau simboluri folosite pentru a controla colectivitățile. „De aici nevoia de Biserică și de viață de apoi.” Pentru Cristian Tudor Popescu, Biserica s-ar folosi de această imagine pentru a controla lumea.

Problema unor astfel de declarații apare din faptul că ele vin de la o persoană cu o anumită reputație în știință și viața mondenă (se cunosc aparițiile lui Hawking în filme ca „Familia Simpsons” sau „Star Trek: The Next Generation”). Din cauza acestui fapt, anumite persoane i-ar putea prelua declarațiile ca axiomatice, fără a le mai verifica valoarea de adevăr. Ele vor avea aura unor cuvinte spuse de o persoană capabilă, care nu ar putea greși, care folosește știința ca pretext pentru respingerea credinței în Dumnezeu sau în viața viitoare.

În ciuda faptului ca mare parte din legile științifice sunt doar ipoteze, știința conținând în sine și un mare grad de subiectivitate, acestea nu-i împiedică pe mulți să îi ofere științei mai mult credit decât este necesar. Există multiple teorii care explică fenomene atunci când acestea sunt studiate separat, dar care se exclud reciproc atunci când se încearcă o privire de ansamblu. Știința nu a găsit o teorie pentru toate, acel set de ecuații unificatoare care să descrie fiecare particulă sau fenomen din întreg universul.

Dumnezeu umple de logică existența

Pe de altă parte, renumitul savant Albert Einstein era convins de existența lui Dumnezeu și a vieții viitoare. El spunea că „în veacul nostru materialist, singurii oameni de știință serioși sunt oamenii profund religioși”. Astfel, el afirmă și confirmă sentimentele profund religioase care îi animă pe mulți dintre cei care se dedică științei. Aceasta pentru că „un om de știință care refuză orizontul religios se descalifică”, după cuvintele lui Radu Preda, directorul fondator al Institutului Român de Studii Interortodoxe, Interconfesionale și Interreligioase (INTER) din Cluj Napoca. În aceeași ordine de idei și citându-l pe Denis Alexander, profesorul de chimie fizică Gelu Bourceanu de la Facultatea de Chimie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și directorul Centrului de Studii Interdisciplinare în Religie, Filozofie și Știință din cadrul aceleiași universități, spune că „Dumnezeu este garantul proprietăților Universului și motivul pentru care trăim într-un Univers coerent”.

Omul descoperă credința în Dumnezeu

Dintotdeauna s-a încercat să se argumenteze existența lui Dumnezeu prin diferite metode logice, aducându-se argumente istorice, cosmologice, teleologice, morale, ontologice sau statistice. Însă toate acestea au valoare doar pentru cei dispuși să le asculte și, mai ales, să le accepte. Aici nu mai este vorba despre inteligență sau „prostirea” populației, ci de relația sau acceptarea personală a lui Dumnezeu.

Fiecare om, indiferent că se naște sau nu într-o familie credincioasă, își pune mai devreme sau mai târziu problema sensului existenței și implicit a lui Dumnezeu. Faptul că ești botezat ortodox nu te face automat și credincios. Credința conține o componentă activă care deși se educă, omul crede în Dumnezeu nu pentru că este botezat, pentru că cei din jur cred sau pentru că așa se poartă, ci pentru că el însuși a ajuns la această conștiință și simțire. Problema existenței lui Dumnezeu trebuie pusă în mod activ de către fiecare, cu sinceritatea omului care caută adevărul și cu disponibilitatea de a accepta adevărul, chiar dacă acesta este contrar părerii unuia sau altuia. Doar după o verificare la rece omul va putea crede cu adevărat, va ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu.

Cunoașterea lui Dumnezeu este personală

Știința nu poate cerceta decât ceea ce cade sub incidența instrumentelor sale de acțiune. Ea poate verifica ceea ce este văzut și supus experimentului. Ea nu poate măsura ceva pentru care nu există măsură, ea nu poate vedea ceva pentru care nu are ochi. Ea creează instrumentul cu care va măsura apoi ceea ce a determinat însăși existența instrumentului. De aceea, despre ființa lui Dumnezeu se poate spune în aceeași măsură că există sau nu. Există, pentru că este singurul lucru care există cu adevărat și din care toate celelalte își trag existența. Nu există pentru că nimic din ceea ce există nu-i poate verifica existența, nu-i poate concepe cu adevărat natura Lui necreată, nu există ceva creat care să măsoare necreatul. Așa cum spune Sfântul Grigorie de Nazianz, „Dumnezeirea nu poate fi înțeleasă de mintea omenească și nici nu este cu putință să ne-o închipuim toată câtă este Ea”. Astfel, natura lui Dumnezeu se află mai presus de cugetare, de ceea ce omul poate experimenta. Însă omul intră în contact cu Dumnezeu prin cele comune. Nu doar că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, dar și Dumnezeu ia trup și suflet în persoana lui Iisus Hristos, pentru că „este cu neputință celor care sunt în corpuri să se unească cu desăvârșire cu cele cugetate de minte, fără intermediul celor corporale” (Sf. Grigorie de Nazianz). De aceea, în Ortodoxie, omul întreg, trup și suflet are posibilitatea să-L experimenteze întreg pe Dumnezeu.

Experimentarea lui Dumnezeu nu este una obiectivă, ci, în mod esențial, ea este personală. Deși Dumnezeu are o natură obiectivă și singurul lucru obiectiv, El fiind „Cel ce este” (Ex. 6,3), Dumnezeu nu poate fi perceput astfel de om decât după experimentarea Lui ca persoană. Persoana umană intră în relație cu Dumnezeul personal pentru ca astfel să i se releve și obiectivitatea naturii Lui. Omul Îl înțelege pe Dumnezeu pe măsură ce se apropie de El într-o comunicare și împărtășire reciprocă. De aceea, omul Îl cunoaște pe Dumnezeu nu doar în mod logic, prin rațiune, ci și prin simțire, întreaga lui ființă tinzând să cuprindă, să înțeleagă și să simtă ființa lui Dumnezeu. Astfel, cunoașterea lui Dumnezeu pe care o oferă creștinismul nu este doar o înțelegere logică sau acceptarea unei idei despre El, ci ea se ridică la o cuprindere și o simțire supralogică a celui ce a creat lumea în mod logic, a Celui care dă sens la toate.