Calea inimii omului

Dar poporul Meu nu mi-a auzit glasul și Israel n-a căutat la Mine. Și i-am lăsat să umble după calea inimii lor și au mers în căile lor. – Psalm 80,11-12

Un argument care se folosește uneori pentru demonstrarea inexistenței lui Dumnezeu este acela care privește problema răului. Dacă există rău în lume și Dumnezeu este Creatorul lumii, atunci Dumnezeu a creat și răul, deci Dumnezeu este fie rău, fie nu există. Astfel, în mod natural, omul, care se vrea bun deși face răul, nu Îl poate concepe pe Dumnezeu decât bun sau pur și simplu nu Îl poate concepe.

În ciuda faptului că există foarte multă durere în lume, necazuri și suferință, nici un om niciodată nu a simțit doar durere și suferință. De cele mai multe ori acestea sunt ciclice, repetându-se la intervale mai mult sau mai puțin regulate, precum anotimpurile anului. Dar așa cum anotimpurile nu sunt bune sau rele în sine, ci fiecare își poartă frumusețea specifică alături de anumite inconveniente, tot așa și binele sau durerea din jur are anumite avantaje, dar și inconveniente.

Israel, poporul lui Dumnezeu, nu a mai „căutat” la Dumnezeu atunci când a început să îi fie bine. Când erau în suferință în robia egipteană, evreii s-au întors și s-au rugat lui Dumnezeu pentru ca apoi, când au ieșit din robie, ei să-și întoarcă din nou fața de la El. Dumnezeu care le-a vrut și le-a dăruit binele este acum renegat, nerecunoscut, ignorat de Israel. Binele Se dăruiește pentru ca apoi omul să își întoarcă fața de la El. Dar în mod inevitabil și toate bunătățile resimțite de poporul întors din robie se vor depărta. Și iarăși se va lăsa peste Israel necazul și durerea, suferința și întristarea.

Dumnezeu se apropie de om atunci când omul se comportă „normal”. Dacă Dumnezeu este Creatorul, atunci El este și norma, El este normalul la care se raportează totul și de aceea tot ceea ce se face ilogic sau anormal îndepărtează de Dumnezeu, Îl distanțează pe om de Dumnezeu, astfel încât omul nu-L mai poate înțelege.

Omul care nu ascultă de Dumnezeu lucrează de fapt împotriva naturii, împotriva lumii și împotriva propriei sale ființe. Dar așa cum atunci când nu vrei să ții cont de legea gravitației și pășești în gol cazi, tot la fel, nerespectarea legii lui Dumnezeu este o cădere în gol, în abis, în întuneric, chiar dacă tu nu vrei să o recunoști, nu vrei să ții cont de ea.

„Calea inimii omului” ca voință opusă voii lui Dumnezeu este drumul spre necaz, neînțelegere, durere, suferință. Astfel, Dumnezeu permite durerea și necazul ca „cercare”, ca pregustare a unei vieți fără El. Atunci când omul Îl ignoră atât de mult pe Dumnezeu și vrea să facă doar păcatul, atunci omul nu mai primește nici o observație din partea lui Dumnezeu, conștiința este amuțită. Atunci omul este liber de Dumnezeu, dar numai pentru a gusta suferința și durerea, numai pentru a trăi în abisul întunecat al vieții fără Dumnezeu. Acesta este pământul străin al fiului risipitor, care înșelat și trădat de plăceri străine nu poate să mănânce nici măcar din cele rezervate porcilor.

Așadar, omul trebuie să fie atent la inima lui, la dorințele sale. Ele pot fi înșelătoare dacă nu au încuviințarea rațiunii, tot așa cum și rațiunea poate fi sterilă fără lucrarea inimii. Numai prin unitatea care se realizează între dorință și trebuință poate omul merge pe calea cea adevărată.

Cel ce face să se bucure cea stearpă în casă ca o mamă ce se bucură de fii.

Psalm 112,9