Boboteaza curăţeşte lumea

Ioan îl botează pe Iisus cu botezul pocăinţei. Pocăinţa este mijlocul de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Este uşor să faci metanii, să faci acatiste, să posteşti. Orice lucru exterior îl face omul cu destulă uşurinţă pentru a se simţi împăcat cu Dumnezeu. Dar când vine vorba de pocăinţă, de adevărata schimbare a modului de a fi, de trăi şi de a gândi, omul nu mai este aşa de sârguincios. Pocăinţa adevărată este unul dintre cele mai grele lucruri de împlinit. Tocmai de aceea şi Ioan Botezătorul şi Iisus îşi încep propovăduirea prin chemarea la pocăinţă. Prin botezul său, Mântuitorul săvârşeşte un act dublu de smerenie. Pe de o parte, El acceptă botezul pocăinţei, deşi nu avea nevoie de pocăinţă, El fiind fără de păcat. Pe de altă parte, Mântuitorul acceptă să fie afundat în apă de o slugă, fie ea cea mai vrednică. Mai mult, prin actul Lui, Iisus cinsteşte pe toţi drepţii Vechiului Testament care au pregătit calea şi care L-au descoperit puţin câte puţin pe Cel care va mântui lumea.

Prin Botezul Lui, Mântuitorul curăţă materia de urmările păcatului. Semnificativ este faptul că la acest eveniment ia parte întreaga Treime. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh participă la reînnoirea materiei. Astfel, Boboteaza este sărbătoarea care prezintă unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa Mântuitorului Iisus Hristos şi din istoria mântuirii. Dacă la Crăciun Dumnezeu-Fiul se coboară şi ia trup, devenind om întreg ca şi noi, la Bobotează, acest Om-Dumnezeu se coboară în adâncul apei, este afundat cu totul în materie pentru ca să o sfinţească. Coborându-se în adâncul Iordanului, Mântuitorul sfinţeşte întreaga materie. Prin acest element chimic misterios, dar omniprezent care este sfinţit acum, întreaga materie este repusă în comuniune cu Dumnezeu.

O astfel de sărbătoare importantă, cu un conţinut atât de bogat de înţelesuri uneori nu prea uşor de descifrat, nu a fost evitată de obiceiuri mai puţin creştine. De aceea, nu este de mirare că s-a încercat grefarea unor obiceiuri care nu prea au legătură cu creştinismul. Unul dintre acestea este interzicerea de spălare în ajunul Bobotezei sau până la odovania acestui praznic. Fie că se referă la rufe sau la igiena corporală, această lipsă a folosirii apei pentru spălat porneşte dintr-o evlavie greşit înţeleasă. Deşi apele se sfinţesc cu prilejul Bobotezei, în acest moment având loc sfinţirea Aghiezmei Mari, nici un fel de canon al Bisericii nu prevede rânduieli de „nespălare”. Din contră, pregătirea pentru sărbătoare presupune o primenire atât sufletească, dar şi trupească. Nu se poate concepe ca un bun creştin să meargă nespălat sau neîngrijit la Biserică. Chiar şi în mănăstiri, acolo unde călugării se îngrijesc mai mult de suflet, îngrijirea şi primenirea trupească ocupă un loc important, mai ales când se implică mergerea la Biserică. Într-adevăr, există exemple de sfinţi care prin dedarea lor cu totul rugăciunii sau prin chemarea specială pe care o aveau nu se îngrijeau de loc de trup. Trebuie însă avut în vedere că acestea sunt cazuri excepţionale, ele aplicându-se mai mult pustnicilor, persoanelor izolate de restul comunităţii sau nebunilor pentru Hristos. În rest, creştinul care trăieşte în comunitate, fie ea monastică sau laică, este dator să se îngrijească de curăţenia lui trupească ca o marcă a curăţiei sufleteşti pe care, deşi poate că nu o are, totuşi o doreşte.

Armonia, frumuseţea şi puritatea sufletească trebuie să îşi regăsească exprimarea în înfăţişarea trupească pe care, până la urmă, oricine o poate vedea.

Întoarcerea la Hristos e prin post şi rugăciune

«Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire». – Ioil 2,12

 Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire totală. El Se dăruieşte complet omului. Iar omul Îl primeşte pe Dumnezeu în măsura în care el se deschide Acestuia.

Primindu-şi existenţa de la Dumnezeu omul nu-şi poate găsi împlinirea decât prin El. Numai Dumnezeu este Cel ce poate umple golul ontologic uman. Astfel că până omul nu va realiza conştient şi activ că toate sunt deşertăciune (Ecc. 1,2), nu se va putea dedica şi nu-şi va deschide inima pentru Dumnezeu. Totul este creat pentru a-l determina pe om să se apropie de Dumnezeu, nu pentru ca omul să rămână la satisfacerea din mijloace, uitând de Singurul care-i poate potoli setea fiinţială.

Astfel că omul trebuie să-şi dea seama de surogate, să renunţe la ele şi să-L caute pe Singurul care există cu adevărat. Iar aceasta nu se poate face decât din toată inima, prin pocăinţă.

Pocăinţa este absolut necesară nu pentru a satisface orgoliul unui dumnezeu pătimaş; ea este pentru om, pentru ca el să poată renunţa la ceea ce a iubit până acum ca fiind adevărat. Pocăinţa desprinde pe om de iluziile plăcerii mincinoase, de care s-a îndulcit până acum, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu. Fără durere, omul nu-şi dă seama cu adevărat de minciuna în care s-a aflat şi de aceea nu se poate desprinde de ea. Cel ce spune că se pocăieşte, dar nu plânge şi nu posteşte, ca manifestări psihosomatice ale omului dihotomic, acela nici nu-şi poate deschide toată inima pentru Dumnezeu. El mai păstrează şi nu renunţă la viaţa mincinoasă. Pocăinţa este asemănată cu o moarte pentru că omul cel vechi al păcatului mincinos trebuie să moară pentru ca Dumnezeu să se poată sălăşlui în templul trupului său. De aceea postul şi rugăciunea de pocăinţă sunt absolut necesare pentru viaţa nouă în Hristos.

Metania în Biserică

Metania făcută în cadrul vieţii duhovniceşti reprezintă o manifestare văzută a pocăinţei. Ea este un act de jertfă a omului ce îşi recunoaşte păcatele. Provenind din grecescul μετάνοια, pocăinţa reprezintă schimbarea minţii. Astfel că metania nu este doar un act, ci un mod de a gândi şi a trăi.

Viaţa creştinului reprezintă traseul evolutiv de la o creatură limitată la starea de dumnezeu prin har. De aceea omul trebuie să se dezvolte, să-şi creeze organe şi simţuri capabile de comuniunea Treimică. El trebuie să-şi schimbe vieţuirea şi gândirea limitată, lumească, cu gândirea şi trăirea lui Hristos, primul om ce S-a suit la cer.

Prin metanie, creştinul îşi închină viaţa, trupul şi sufletul, gândirea şi simţirea, lui Dumnezeu, pentru ca apoi să se poată ridica cu acestea transfigurate tot la El. De aceea, făcând metania, credinciosul începe prin a-şi face cruce în numele Sfintei Treimi. Unindu-şi degetele mâinii ce reprezintă fapta şi gândirea dreaptă, omul o duce la frunte, simbol al Tatălui, izvorul a toată raţiunea. Acesta trimite în lume pe Fiul ca să se întrupeze din pântecele Fecioarei, simbolizat prin ducerea mâinii la buric, ca loc al legăturii pruncului cu mama sa. Apoi Hristos Se înalţă pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt ce uneşte pe toţi oamenii împreună şi pe om cu Dumnezeu – lucru simbolizat prin unirea celor doi umeri şi a laturilor crucii chiar deasupra inimii.

Închinându-Se Treimii, creştinul îşi afirmă viaţa ca o cruce, ca un chin pentru omul cel vechi care suferă. Acesta însă trebuie să moară, cu toate faptele şi gândurile şi voinţa păcătoasă. Şi astfel că trupul coboară în genunchi şi atinge pământul cu fruntea. Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Fc. 3,19).

Numai prin moartea faţă de păcat omul poate scăpa de moartea veşnică. Şi cum plata păcatului este moartea, dar cel ce se judecă singur nu va mai veni la judecata, prin fiecare metanie creştinul moare faţă de păcatele făcute pentru a putea renaşte la viaţa nouă în Hristos. Şi astfel că el iarăşi se ridică pentru a da slavă Celui ce l-a înviat.

Metania are o deosebită importanţă pentru fiecare credincios în parte. Ea smereşte cugetul şi permite o privire mai realistă asupra propriei nimicnicii. Metania este şi o metodă de a scăpa de aprinderile trupeşti ce vin frecvent din cauza mâncării necorespunzătoare. Aici intervine şi arderea caloriilor în surplus, efortul depus fiind folositor şi pentru distragerea de la gândurile păcătoase.

În timpul metaniilor se pot spune psalmi sau rugăciuni de umilinţă, sau se poate zice în gând sau şoptit (pentru o mai bună concentrare) rugăciunea lui Iisus: Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Dacă sunt mai multe metanii de făcut, acestea se pot împărţi, punându-se pauze de citiri biblice sau patristice, meditaţii la cuvintele Mântuitorului sau al Sfinţilor Părinţi, cercetarea acţiunilor săvârşite în ziua respectivă sau un şirag de rugăciunea lui Iisus.

Deşi s-ar părea că prin metanii se chinuie trupul, aceste de fapt se tonifică, se revigorează, se întăreşte inima, se elimină toxinele. Activitatea fizică asociată cu o alimentaţie normo sau chiar sub-calorică favorizează starea de sănătate a organismului.

Trebuie menţionat că metaniile sunt mai ales manifestări de pocăinţă care sunt nepotrivite în anumite contexte. Sunt perioade în timpul anului bisericesc care exprimă în mod deosebit o stare de bucurie şi în care nu se fac metanii. Aceasta se întâmplă pentru slăvita Înviere a lui Hristos în Săptămâna Luminată şi de sâmbătă seară până duminică după-amiază în tot timpul anului. Iar pentru perioada de revelaţii ale bucuriei ce însoţesc Naşterea şi Botezul Domnului, nu se fac metanii între aceste două mari praznice. În locul lor însă se fac metanii mici sau închinăciuni. Acestea nu mai presupun îngenuncherea şi atingerea pământului cu fruntea, ci doar aplecare până ce mâna dreaptă ajunge la pământ. Aceasta semnifică cinstirea din partea închinătorului, dar şi smerenia prin aducerea aminte că orice dreptate e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu; căci mântuirea o avem în dar.

Departe de a fi un act desuet, metania este un lucru folositor şi necesar pentru o bună sporire duhovnicească.

Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.