Ajutor dat pelerinilor

Viața omului este o călătorie. Dacă unii oameni sunt confuzi cu privire la originea și la scopul lor pe pământ, creștinul știe că omul vine de la Dumnezeu pentru a se întoarce înapoi la El. Astfel, toată viața lui este o căutare neîncetată a dumnezeirii, este un pelerinaj continuu spre cer.

Prin pelerinajul pe care îl face, creștinul își exersează vocația mântuirii. El se pregătește din timp, adunându-și cele necesare drumului, prevăzând problemele care ar putea să apară pe cale și întărindu-se pentru înfruntarea și rezolvarea lor. Dar toate pregătirile firești pe care le face sunt adunate și încinse cu încredințarea în voia lui Dumnezeu, aceasta neînlocuindu-o necesitatea pregătirii, ci suplinindu-o și desăvârșindu-o. drumul poate fi anevoios sau lung, dar pelerinul îndură totul pentru bucuria pe care o va primi la capătul lui. Deși poate că unii nu înțeleg ce fel de răsplată poate primi cel ce îndură vreme capricioasă și „pierde” timp și bani, pelerinul nu va renunța la rânduiala sa, deși poate nu va putea explica pacea și bucuria senină care îi va mângâia sufletul, întărindu-l mai departe și pentru mult timp după reîntoarcerea în tumultul vieții. De fapt, fiecare moment dintr-un pelerinaj se va imprima în adâncul sufletului, întărind și marcând viața omului pentru veșnicie. Aceasta se întâmplă pentru că pelerinajul este o călătorie în lumea aceasta pentru aflarea a ceea ce nu este din lumea aceasta, el este plecarea omului în aflarea lui Dumnezeu coborât pentru a intra în comuniune cu omul.

Dacă grija de străini trebuie să fie o preocupare permanentă a creștinului, aceasta fiind unul dintre criteriile Judecății de Apoi (cf. Mt. 25,35), cu atât mai mult ajutorarea pelerinilor, acești călători în aflarea veșniciei. Cel ce mergea în fiecare an în pelerinaj la Ierusalim (cf. Lc. 2,41), nu poate să nu primească jertfa celui care ajută pelerinilor. Un astfel de om devine mâna lui Dumnezeu lucrătoare în lume, se fac înger al lui Dumnezeu în ajutorarea celui în călătorie, precum arhanghelul Rafael pentru Tobie.

De aceea, creștinul este dator a se implica în ajutorarea pelerinilor. O băutură caldă este o binecuvântare pentru cel ce așteaptă în frig să se închine. Un gest care nu costă mult devine o mângâiere pentru cel aflat pe drum. Nu toți pot oferi cazare unui pelerin, dar un sendviș sau un corn nu este un sacrificiu uriaș.

Atunci când cineva nu își permite să facă nici măcar aceste fapte ale milosteniei, el se poate pune la dispoziția Bisericii, ajutând la pregătirea ei sau la prepararea gustărilor care se împarte de obicei credincioșilor. Pentru aceasta nu trebuie decât bunăvoință, organizatorii bucurându-se pentru ori mână de ajutor în plus.

Prin astfel de fapte ale milei creștine, cei care nu pot merge în pelerinaje se pot învrednici de plata și de foloasele duhovnicești pe care le primește pelerinul. Nici un pahar de apă dăruit unui pribeag nu va curge în zadar, după cuvântul Mântuitorului care promite că duruitorul „nu își va pierde plata sa” (Mt. 10, 42).

Pelerinajul – călătorie spre cer

Căutându-L mereu pe Dumnezeu, creştinul se umple de harul divin şi sfinţeşte locul în care trăieşte. El ridică biserici pentru rugăciunea obştească a comunităţii; înalţă troiţe la răscruci de drumuri; binecuvintează locuri prin viaţa virtuoasă pe care o are. Şi în două mii de ani de creştinism, s-au creat multe astfel de locuri în care prezenţa harică a lui Dumnezeu se simte mai bine.

Şi astfel, însetat şi râvnind după casa cea veşnică, creştinul pleacă în pelerinaj. El iese din viaţa seculară pentru a afla timpul veşniciei. El caută în lumea aceasta ceea ce nu este din lumea aceasta. El doreşte Împărăţia lui Dumnezeu, aleargă după patria cerească.

Tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, singur sau în grup, creştinul pleacă spre locuri de pelerinaj, iar hramul şi marile sărbători sunt prilejuri cu care mulţi creştini se pornesc în călătorie sfântă. Ei se pregătesc cu mult timp înainte, îşi rânduiesc lucrurile lumeşti pentru a se putea îndulci mai bine de hrana cerească. Şi pornesc din timp spre locul în care simt chemarea şi lucrarea mângâietoare a lui Dumnezeu. Alţi creştini însă se pregătesc şi pleacă în grabă pentru a ajunge la locuri sau evenimente sfinte. Ei simt chemarea lui Dumnezeu şi răspund la ea, lăsându-se în voia Duhului care îi conduce.

Hotărât să plece spre locuri binecuvântate, pelerinul îşi rânduieşte lucrurile, prevăzând greutatea drumului sau condiţiile meteorologice. Se obişnuieşte ca, mergând la locuri sfinte, credinciosul să-şi ofere darul său, aşa cum cei trei magi, călătorind şi ajungând la Hristos, şi-au lăsat darurile la picioarele Lui. Aceasta se întâmplă pentru că, primind daruri duhovniceşti, creştinul simte nevoia să mulţumească printr-o ofrandă cât de mică. Şi el oferă flori, aromate sau diferite alte donaţii.

Participând la ceremonii, creştinul trebuie să respecte buna cuviinţă faţă de ceilalţi fraţi aflaţi pe calea mântuirii. El nu trebuie să uite că iubirea faţă de Dumnezeu şi Sfinţii Lui se manifestă mai ales prin iubirea şi preţuirea aproapelui. Căci cel de lângă este împreună călător pe aceeaşi cărare a mântuirii. De asemenea, creştinul va avea grijă ca în urma lui să nu lase gunoaie sau neorânduială, tocmai pentru ca folosul duhovnicesc câştigat să nu fie pierdut sau alterat prin dispreţuirea naturii sau a ordinii publice, ştiind că Dumnezeu nu este al neorânduielii.

Dar pregătirea creştinului trebuie să fie în special una spirituală. El trebuie să întărească rugăciunea şi să-şi sporească faptele de milă creştină. El are posibilitatea să cunoască şi să înveţe prin exemplul bun al celorlalţi pelerini. Mergând la biserici şi mănăstiri, pelerinul învinge rutina şi îşi înnoieşte evlavia şi credinţa, îşi îmbogăţeşte viaţa duhovnicească. Pentru a nu deveni un simplu turist, pelerinul este dator să se sârguiască şi să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine la locurile sfinte pe care la vizitează. În acest sens, Sfintele Evanghelii narează momentul în care, însoţindu-i pe Luca şi Cleopa pe calea spre Emaus şi vorbind despre „locurile” sfinte din Scripturi, Hristos se descoperă în Sfânta Împărtăşanie.

Încărcându-se de energie duhovnicească şi împrospătându-şi sufletul prin apa cea vie a locurilor sfinţite, creştinul este pregătit să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru a o transfigura şi pentru a-i transmite mesajul vieţii noi câştigate în Hristos. Având nostalgia paradisului, pelerinul sfinţeşte timpul acestei vieţi pământeşti şi îşi deschide calea spre veşnicie.