Transplantul transformă suferință în nădejde pentru mai multă viață

Autodăruire și autojertfirea pentru viața aproapelui

La începutul acestei luni s-a efectuat primul transplant dublu de picioare. De la cornee, piele sau rinichi, aproape fiecare organ sau țesut din corpul unei persoane poate funcționa mai departe în corpul alteia. Departe de a fi o simplă mașinărie, corpul uman poate primi totuși piese de schimb care îi permit uneori o supraviețuire cel puțin satisfăcătoare pentru ani de zile.

Alexandru Ulea

Operația desfășurată în spitalul La Fe din Valencia a făcut înconjurul lumii. Echipa condusă de chirurgul Pedro Cavadas a efectuat acest transplant la un bărbat ale cărui picioare au fost amputate deasupra genunchiului în urma unui accident. Dr. Cavadas este recunoscut pentru performanțele sale în domeniul transplantului, iar pentru acest transplant a primit aprobarea din partea Ministerului Sănătății din Spania încă din noiembrie anul trecut. Doamnă ministru Leire Pajín Iraola speră ca această operație „să aducă speranța pacienților care au suferit amputații”. Ea a mulțumit familiei donatorului care prin „generozitatea” ei a făcut Spania „un exemplu de solidaritate în lume”. Țara iberică este recunoscută pe plan mondial ca un lider în domeniul transplantului după ce a implementat în 1989 o rețea națională prin care se monitorizau atent serviciile de urgență pentru a identifica posibilii donatori. Atunci când aflau despre un deces, coordonatorii de transplant din fiecare spital vorbeau cu mult tact cu familia îndurerată pentru a obține permisiunea de a folosi organele decedatului în scopul de a salva viețile altor persoane.

Primul transplant a fost efectuat de Sfinții doctori Cosma și Damian

Diferite tipuri de transplant s-au efectuat în lume. De la transplantul de picior efectuat de Sfinții Cosma și Damian în sec. VI în Roma și până la transplantul de rinichi efectuat de Sfântul Luca al Crimeii în secolul XX a trecut mult timp, iar această tehnică a evoluat, devenind o realitate cotidiană mai ales în țările bogate. Directorul Organizației Naționale a Transplanturilor din Spania, Rafael Matesanz, în conferința de presă de la Madrid cu titlul „Ultimele frontiere ale operațiilor de transplant” declara faptul că „transplantul de mâini, de brațe sau cel de față provenite de la persoane decedate erau SF doar cu 10 ani în urmă, acum ele sunt o realitate splendidă în spitalele noastre”. În sistemul sărac de sănătate publică din România, care își mai permite totuși anumite extravaganțe, nu sunt donatori suficienți nici măcar pentru sânge, acest produs biologic lipsind în 40% din cazurile în care este necesar. Transplantul de organe este un lucru mult mai complicat și mai costisitor, care presupune și probleme de ordin social, juridic, etic sau psihologic.

Trupul nu trebuie comercializat

Într-un interviu în care vorbea despre cardul de sănătate și acordul prezumat pe care l-ar conține cu privire la donarea de organe, prof. Vasile Astărăstoae, președintele Colegiului Medicilor și Membru in Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg) spunea că „un astfel de acord ar deschide calea abuzurilor… Numărul mare de operaţii de transplant din Spania nu s-a datorat acordului prezumat, ci unui sistem al transplantului foarte bine pus la punct, în care un organ disponibil ajunge foarte repede la primitor… Oricum, părerea mea este că românii sunt altruişti şi vor accepta să devină donatori de organe. Dacă vor exista mai mulți donatori de organe noi nu vom face mai multe transplante, dar vom intra în circuitul european și vom transfera aceste organe în alte țări. Este adevărat însă că teama faţă de riscul ca aceştia să devină victime ale traficului de organe nu va dispărea. Nu este chiar SF ceea ce se spune despre abuzurile care pot să apară. Trebuie să existe un control etic. Există un comerț ilicit de organe pentru transplant.”

Un astfel de comerț este motivul pentru care mulți creștini sunt reticenți în a se face donatori de organe. Biserica Ortodoxă Română afirmă faptul că „donarea nu poate să fie obiectul unor tranzacții”, opunându-se „oricărei tranzacții de organe umane și oricărei exploatări a stărilor de criză și a vulnerabilităților potențialilor donatori”. În același timp însă, „Biserica nu poate încuraja negativismul nejustificat al unora care constă fie în refuzul donării de organe, fie în refuzul acceptării oricărei forme de transplant, cum ar fi chiar și transfuzia de sânge.”

Parteneri pentru un trup

Există diferite proceduri medicale premergătoare unui transplant prin care se verifică și compatibilitatea dintre donator și primitor. Primitorul trebuie să fie relativ sănătos cu excepția organului ce urmează a fi transplantat, să nu fie vârstnic și să nu prezinte vicii ca alcoolism sau tabagism care să fi provocat boala sau care ar scurta în mod nejustificat durata de viață. Acestea se impun tocmai pentru ca transplantul să aibă sens, dar și să fie cost eficient. Nu se poate transplanta un picior celui care și l-a pierdut din cauza fumatului, nu se poate transplanta un ficat celui cu ciroză alcoolică, cel puțin nu atât timp cât persoana respectivă mai bea sau mai fumează.

Și donatorul trebuie să îndeplinească anumite condiții. Nu se poate face comerț cu fapta bună. El trebuie să fie/să fi fost sănătos și compatibil donatorul sau familia lui trebuie să vrea să facă acest lucru, să fie un act de bunăvoință necondiționată. Mai ales în cazurile în care donatorul este viu, acesta trebuie să fie conștient de riscurile pe care le presupune orice intervenție chirurgicală sau acela de a trăi în continuare doar cu un rinichi.

Compatibilitate spirituală?

Deși se vorbește foarte mult de compatibilitatea fizică, cea spirituală nu prea se pune în discuție. Aici este mai ales vorba de deținuții condamnați la moarte, de sinucigași sau cei care vor a fi eutanasiați.

Deși în China comunistă mai mult de jumătate din organe sunt prelevate de la deținuți, în România condamnarea la moarte este încă abolită. A doua situație a fost recent în lumina presei prin cazul lui Gabriel Venter, polițistul care după ce și-a împușcat părinții și s-a sinucis, a salvat trei vieți prin prelevarea organelor sale. Sinucigașul este cel care spune „nu” vieții. Orice păcat este un „nu” împotriva vieții și implicit a lui Dumnezeu, și știm cu toții că „multe păcate avem” (Ic. 3,2), dar după acest păcat omul nu mai are timp de pocăință. Totuși chiar și în aceste condiții nu știm ce se întâmplă în viața de apoi, cu sufletul unui sinucigaș care salvează vieți după ce el însuși a renunțat la a sa.

Cu privire la cei care vor a fi eutanasiați pentru ca apoi să doneze organele Biserica nu poate fi de acord. Acest act premeditat, planificat de sinucidere nu poate avea nici un fel de accept din partea Bisericii, ea susținând că „nu poate fi de acord cu tendința unora de a deveni donatori de organe, cu condiția să fie eutanasiați. Este inadmisibilă provocarea voită a mutilării sau a decesului prin prelevarea unor organe, chiar dacă scopul este de a salva viața unei alte persoane.”

Unitatea și legătura dintre persoanele umane

Omul există ca unitate psiho-somatică. Despărțirea omului în trup și suflet se face mai ales în mod artificial, din rațiuni practice. Omul există ca unitate specifică, irepetabilă, inconfundabilă și personală, deși în continuă schimbare. Omul a fost creat din pământul care alcătuiește lumea, primind suflarea de viață a Duhului Sfânt. El a fost creat întreg, suflarea Duhului dăruindu-i viață (cf. Fc. 2,7), aceasta fiind și caracteristica ce îl diferențiază pe omul viu de cel mort, scânteia dumnezeirii ce arde în om, creatura cu trup și suflet.

Dacă omul supraviețuiește sau creează ceva, viața nu poate fi însă decât de la Dumnezeu. Omul nu poate da viață decât în măsura în care o are și el. De aceea, atunci când se transplantează un țesut sau organ de la un cadavru, se ia ceva încă viu de la un om mort de curând, pentru ca apoi să se introducă în alt om viu. Viața din lume, deși este primită de la Dumnezeu, se întreține și prin hrană. Și așa cum omul mănâncă pentru a se hrăni și a trăi, tot la fel organul transplantat este unit cu noul corp pentru a deveni una cu noul corp și pentru a se putea hrăni, participând la funcțiile și activitățile corpului din care acum face parte. Legătura dintre donator și primitor este una specială. Un organ sau țesut plin de viața donatorului va trăi concomitent sau mai departe în trupul celui care îl primește, fiind un singur trup, mădularele îngrijindu-se deopotrivă unele de altele (cf. I Co. 12,25). Astfel, între cele două persoane se creează o legătură mai mult sau mai puțin conștientizată. Este exemplul descris de unii primitori de inimă de la donator au raportat amintiri care nu le-ar fi putut avea, care erau ale donatorului.

Prin transplant se poate observa o tendință de solidaritate, de unire a omului cu aproapele lui. Ea se efectuează mistic în cadrul Sfintei Împărtășanii și deplin în Împărăția lui Dumnezeu, dar încă de aici se pot înțelege anumite lucruri. Cel puțin din ceea ce vedem și știm, omul crește și se dezvoltă ca unitate. De la o celulă microscopică, omul primește elemente chimice pline de energie sau viață pentru a deveni. Omul crește și se dezvoltă și se transformă și aproape întreaga lui viață își reînnoiește trupul, celule murind sau apărând pe parcursul întregii sale vieți. Omul mănâncă ceea ce este străin de el pentru a-l transforma în el și a-l elibera din nou mai devreme sau mai târziu. Materia devine om pentru ca omul să se întoarcă în materie. Omul se hrănește cu fructe crescute în copaci care își trag seva din pe mormintele strămoșilor sau omul mănâncă carnea animalelor hrănite din astfel de fructe. Astfel, omul este în permanent în legătură cu cei dinaintea lui, dar și cu cei care vor urma. Chiar și în aceste condiții, unitatea omului ca persoană este păstrată prin natura lui Iisus Hristos, omul care a cuprins toată umanitatea în dumnezeirea persoanei Fiului lui Dumnezeu.

Adevărata unitate a oamenilor se împlinește în Hristos

Omul care a primit un organ transplantat trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru persoana care i-a dăruit momente de viață. El trebuie să se facă vrednic de viața pe care a primit-o și să învețe să descopere adevărata viața care nu are sfârșit. Astfel, prin viața lui liturgică și prin împărtășirea cu Sfintele Taine, donatorul participă și el la viața bisericii. Legătura dintre vii și adormiți se resimte astfel mai bine, ea desăvârșindu-se în viața viitoare. Biserica Ortodoxă Română precizează faptul că „dăruirea unui organ, a unui țesut și chiar a unei picături de sânge, din dragoste față de aproapele, înseamnă autodăruirea și autojertfirea întregului om în interiorul aceluiași Trup mistic al lui Hristos, ceea ce exclude privirea trupului omului ca pe un simplu mijloc de însănătoșire fizică a cuiva sau ca pe o magazie de organe de schimb”.

Omul este unic și irepetabil și de aceea o unire artificială a unei părți din trupul unuia cu o altă persoană nu se poate face decât în parte. Compatibilitatea dintre două persoane nu este deplină, căci și din punct de vedere biologic nu există două persoane la fel. Astfel, trupul va lupta împotriva părții și partea va lupta împotriva trupului. Această luptă care se controlează prin medicamente arată că nici prin moarte omul nu se disociază ca persoană, el menținându-și caracterele personale în ceea ce este. Mai mult, înțelegem că unirea desăvârșită dintre doi oameni nu poate exista decât prin Iisus Hristos, singurul care poate uni toți oamenii în mod armonios și complet, dar neamestecat și neschimbat.

Vezi și Transplantul de organe – veche preocedură religioasă