Publicitate pentru Hristos

Unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi din duh de ceartă, alţii însă din bunăvoinţă. Dar ce este? Nimic altceva decât că, în tot chipul, fie din făţărie, fie în adevăr, Hristos se propovăduieşte şi întru aceasta mă bucur. Şi mereu mă voi bucura. – Filipeni 1,15,18

Cam greu de înțeles aceste cuvinte ale Apostolului Pavel: pe el nu prea îl interesează cine îl veștește pe Hristos! Dacă însuși Hristos nu i-a lăsat pe demoni să îi vestească dumnezeirea (Mc. 1,24-25), cum de marele apostol le permite tuturor păgânilor să vorbească despre Hristos. Diavolul a spus un adevăr și era certat de Hristos, iar apostolul permite celor care îi sunt împotrivă să vorbească despre Hristos. Iar aceștia nu numai că nu prea cunoșteau sau înțelegeau care e treaba cu Hristos și învățătura lui, dar nici nu prea aveau motive să spune adevărul. Și totuși Pavel se bucură… și încă mereu se bucură…

Desigur, se poate preciza că prin „propovăduirea” pe care o făceau necredincioșii și pe care Apostolul o putea contracare se putea preciza mai bine credința, se putea releva adevărata credință în Hristos. Totul se putea clarifica! Minusul ar fi că totuși nu toți vor fi avut posibilitatea să audă explicarea lui Pavel și, poate mai important, nu toți o vor înțelege. Nu că marele Pavel nu ar avea capacitatea să expună simplu lucruri mărețe, dar nu toți vor avea răbdarea sau bunăvoința. Și mai ales că unele lucruri trebuie și simțite sau educate. Este cam greu de acceptat că Sfântul Apostol Pavel nu știa aceste lucruri, și totuși se bucură…

Desigur, poate că aceste rânduri nu ar avea nicio valoare, pentru că s-au întâmplat acum 2000 de ani. Aceste lucruri îl privesc doar pe Apostol, ca cel ce vroia să-L facă cunoscut pe Hristos într-o lume în care nu mai fusese niciodată auzit acest nume.

Astăzi aproape că toată lumea (cel puțin cea care se consideră civilizată) a auzit într-o oarecare măsură de Hristos și Biserică… sau mai bine spus biserici. Desigur că fiecare creștin are o înțelegere mai mult sau mai puțin particulară despre Hristos, alimentată de multitudinea de informații primite de la diferite anvoane, de la oameni în sutană sau care poartă costume cu cravată, sau de pe canapelele diferitelor talk-showuri din studiourile zero, 1, 2, 3… sau ale irealității. De la biserica cea una, cel puțin în sensul unei înțelegi unitare a lui Hristos și a activității lui, s-a ajuns la devizări exterioare, la multitudinea „biserilor” din ziua de azi și, mai mult, la înțelegerea particulară, personală și mai ales „infailibilă” a fiecărei persoane în parte cu privire la Dumnezeu, Hristos, Biserică. Când ai puțin habar, aproape că îți vine să îți pui mâinile în cap despre ceea ce se spune despre „adevărata” intenția lui Hristos, ce i pune în cârcă, despre cine a fost cu adevărat El, despre adevăratul rol al credinței, etc… etc. Oare ce ar fi făcut marele Apostol?! Încă se mai bucură?!

Una dintre calitățile extraordinale ale Bibliei în general este că ea nu se perimează. Și mai ales că aici apostolul întărește, parcă în mod intenționat:  Şi mereu mă voi bucura. S-ar putea totuși că din cauză că nu a trăit timpurile noastre să nu prea știe ce vorbește. În același timp s-ar putea ca totuși să simtă (cel puțin în duh), adică să (pre)vadă ceea ce trăim azi. Și poate că totuși nu intenționat încă se bucură.

Desigur că nimeni nu se bucură de neadevăr. Și poate că toți ar trebui să fim ca Pavel (așa cum ar vrea și el) măcar în înțelegerea și trăirea lui Hristos, în adevărul pe care el l-a trăit.

Marele avantaj de azi este că se vorbește despre Hristos. Sunt oameni care trăiesc într-o apatie totală, care nici măcar o întrebare nu își mai pun. Deci dacă sunt oameni care îi mai trezesc puțin, care îi fac puțin să se pună pe gânduri, este un avantaj. Atunci poate interveni un „Pavel” care să-l lămurească, care să aducă lumină și pace. Desigur, problema pentru unii ar fi: cum să ne alăturăm celor care vorbesc altfel despre Hristos, celor care nu ne respectă „dogmele”, cei care fac altceva decât noi?

Poate că ar trebui observat că cei mai mulți nu au o înțelegere definitivă sau cât de cât clară și cuprinzătoare a lui Hristos. Majoritatea cred ce au văzut la televizor, ce le-a mai spus experiența colegilor libertiniști sau literatura „de specialitate”. Ei nu s-au întâlnit cu un om care chiar Îl cunoaște pe Hristos. De aceea, unui astfel de om nu ar trebui să i se ofere dogme, reguli sau interdicții. De fapt acestea au puțin de-a face cu Hristos. Un astfel de om ar trebui să primească o inimă caldă și o gândire limpede care să-i permită descoperirea singură și sigură a lui Hristos. Un set de dogme, fie ele „ortodoxe”, sau un set de reguli, fie ele „moraliste”, nu-l vor putea cuprinde niciodată pe Hristos. Singurul care îl poate curpinde cu adevărat pe Hristos e omul, și de aceea doar el poate să facă cunoscut celuilalt pe Hristos (așa cum este El) prin el însuși.

În rest, nu e decât TvPrahova sau lupul moralist…

Binele nu se poate înfăptui prin constrângere

Deși întru Hristos am multă îndrăznire să-ți poruncesc ce se cuvine, totuși mai degrabă te rog în numele iubirii. – Filimon 8-9

Marele Pavel se roagă de Filimon. Cel mare cere de la cel mic, maestrul este la mila ucenicului.

Deși avea tot dreptul să-i pretindă lui Filimon ascultarea desăvârșită (cf. vs. 19), Sfântul Apostol Pavel preferă să-l roage să-i respecte dorința. Deși este încredințat că Filimon va face nu doar ceea ce a fost rugat ci chiar mai mult (cf. vs. 21), Pavel îi scrie și îl roagă. Apostolul neamurilor știe ce a predicat și ce episcopi capabili a pus să-i continue lucrarea, știe că aceștia păstrează evanghelia lui, că sunt în același duh cu el, că gândesc la fel, că i-a născut și i-a învățat să aibă gândul lui Hristos.

Dar Apostolul Pavel, cel prețuit nu doar pentru învățătura lui, dar și pentru lanțurile pe care le-a purtat până la Roma, nu-și permite să se poarte de sus cu ucenicii săi, chiar dacă ar fi avut poate acest drept. El nu cere, ci roagă. El se roagă nu din lipsă de autoritate, ci din prețuirea acordată celuilalt. El știe că Hristos ne-a chemat la libertate și că binele nu se poate înfăptui prin constrângere. Chiar și cuvintele pe care le folosește Sfântul Apostol pentru a-și argumenta rugămintea nu sunt folosite ca șantaj emoțional, ca metodă coercitivă, ci doar pentru înțelegerea justeței cererii sale, în caz că ar mai fi nevoie de așa ceva.

Atitudinea Sfântului Pavel este model de urmat în conducere, dar și în relațiile obișnuite cu ceilalți. Scrisoarea lui arată modul de comportament care trebuie folosit în abordarea celuilalt. Acesta nu trebuie constrâns la îndeplinirea unei fapte bune nici măcar prin argumente „spirituale”. O astfel de atitudine pornește din dorința de supunere și stăpânire pe care Hristos o respinge (cf. Mt. 4,8-10), fiind străină de duhul dragostei Lui. Omul nu trebuie împins la facerea unei fapte bune, ci fiecare trebuie ajutat la îndeplinirea binelui, la înțelegerea necesității unei anumite acțiuni bune în deplină libertate a conștiinței.

Creștinul așteaptă sfârșitul revelației

Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim cuvântul Domnului. – Isaia 2,3

Isaia pregătește poporul lui Israel să aștepte Legea în muntele Sionului. Probabil că evreii nu prea au înțeles cuvintele profetului, având în vedere faptul că ei deja aveau legea lui Moise. Dar dacă Legea nu e completă, atunci cum se face că legea e sfântă și bună? Și totuși profetul Isaia întărește și spune că din Ierusalim va ieși cuvântul Domnului!

Pentru un creștin, aceste cuvinte par a nu mai fi o taină. Legea iubirii a fost adusă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care S-a jertfit în Ierusalim. Mai mult, creștinul are conștiința că el este poporul lui Israel în duh (cf. Os. 2,25, Ro. 11,17), el împlinește Legea desăvârșită de Hristos, fiind părtaș la promisiunile Legii.

Însă creștinul poate face aceleași greșeli ca și vechiul popor al lui Israel, Sfântul Apostol Pavel avertizând asupra unei astfel de posibilități (Ro. 11,18-21). Astfel, și creștinul poate crede că împlinește legea dată de Hristos, dar de fapt să fie departe de Duhul ei.

Credem și spunem că mântuirea vine prin Iisus Hristos. În același timp însă, Mântuitorul precizează: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați” (In. 16,12). El își îndeamnă ucenicii la așteptarea promisiunii Tatălui în Ierusalim (cf. Fp. 1,4).

Se poate observa că așteptarea la care îndeamnă Mântuitorul nu se deosebește prea mult de cuvintele lui Isaia. Ei spun că mai este ceva. Nu s-a spus încă totul! Sfântul Serafim de Sarov spunea că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. În Ortodoxie, cunoaștem că descoperirea obiectivă adusă de Hristos nu are valoare fără schimbarea minții și a inimii, fără metamorfozarea în omul nou, hristificat. Doar într-un astfel de om se împlinește revelația!

Evlavia bineplăcută lui Dumnezeu

Evlavia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este aceasta: să ai grijă de orfani şi de văduve în necazul lor şi să te păzeşti nepătat de lume. – Iacov 1,27

Prin cuvintele de mai sus Apostolul Iacov leagă între ele două lucruri aparent paradoxale: să ai grijă de lume şi în acelaşi timp să te păzeşti de ea.

Sunt unele persoane care înţeleg evlavia ca petrecerea a ceasuri întregi înaintea unei icoane, visează la răpiri ca cele ale Sfântului Apostol Pavel sau la oameni care se vindecă prin binecuvântarea lor. Dar înfăţişarea sau chipul evlaviei nu este tot una cu evlavia iubită de Dumnezeu.

După cuvintele apostolului observăm că Dumnezeu parcă se îngrijeşte mai mult de lume atunci când cere evlavie. Omul evlavios trebuie să aibă grijă şi să aline necazul orfanilor de credinţă sau a celor văduviţi de fapte bune. Tocmai faţă de cei ce par mai lipsiţi de bine, de Dumnezeu, credinciosul trebuie să-şi manifeste evlavia. Mai ales faţă de ei, faţă de cei săraci de Dumnezeu trebuie să-şi manifeste creştinul evlavia lui. Oricum îi iubim pe cei care sunt buni creştini, deştepţi sau bogaţi, dar faţă de cei care nu au trebuie să vedem dacă suntem buni. Hristos au venit la cei ce nu au, la cei care şi-au întors faţa de la EL şi s-au golit. Nu pentru cei care sunt cu Dumnezeu vine Hristos în lume. El şi-a arătat mila mai ales faţă de cei care s-au risipit, faţă de cei care au pierdut. De aceea şi evlavia adevărată faţă de Dumnezeu nu poate fi decât lucrul şi grija faţă de cei care nu au ceva, care au lipsuri.

În lume şi totuşi nepătat de lume! Deşi spune că nu suntem din această lume, mântuitorul nu ne cere părăsirea ei. La fel este şi îndemnul către corinteni al Sfântului Apostol Pavel (cf. I Co. 5,10). Sunt oameni smintiţi care spun că nu există mântuire în lume, care demonizează lumea, păstori care îşi duc turma în pustie fără să o poată hrăni. Dar Mântuitorul spune că în lume este mântuirea nimeni nu se poate mântui decât în comuniune. Ceea ce trebuie însă cu totul evitat este duhul lumii, duhul care îndepărtează de Hristos, de adevărata credinţă şi trăire. Să trăieşti în lume fără a fi pătat de ea, de păcatele celor lângă care stai sau mănânci. Lot a fost dreptul care trăia în mijlocul Sodomei şi a fost mântuit. Evreii trăiau în mijlocul egiptenilor şi nu au fost nimiciţi.

Evlavia curată este aceea prin care îl ajuţi mai ales pe fratele păcătos fără a-l judeca sau a păcătui împreună cu el.

Criza familiei şi viaţa Bisericii

Binecuvântată şi susţinută de Dumnezeu, familia este o reflectare a vieţii Treimice. Bărbatul şi femeia sunt într-o relaţie de iubire, de primire şi de dăruire, rodul acestei iubiri fiind o nouă persoană capabilă şi dornică de iubire.

Degradarea vieţii de familie se face pe fondul unei deteriorări a vieţii sociale, a unei debusolări cu privire la sensul omului, la valoarea şi la importanţa lui. Criza economică accentuează şi revelează lipsurile omului contemporan, şi mai ales minusurile lui spirituale.

Biserica ne învaţă că omul a fost creat bărbat şi femeie. El nu poate fi complet decât în comuniune şi de aceea omul nu caută în mod simplu cealaltă jumătate, ci el vrea o completare desăvârşită. O persoană caută o altă persoană cu care ceva în comun, dar care se prezintă ca o taină infinită. În acest sens, Părintele Filothei Faros spune că o dragoste autentică nu este o relaţie care îi exclude pe ceilalţi, ci este puntea pe care îndrăgostitul întâlneşte întreg neamul omenesc şi întreaga creaţie. Arta dragostei nu se referă la moduri de satisfacere a unei relaţii trupeşti individualizate, ci ea este posibilitatea cunoaşterii mai profunde a celuilalt, în complexitatea lui psihosomatică.

Biserica binecuvântează legătura dintre un bărbat şi o femeie, împotrivindu-se libertinajului ca manifestări anormale, inoportune pentru o existenţă reală şi deplină în Dumnezeu. Cel care nu îşi păstrează statornicia în relaţia de iubire nu-şi poate înţelege şi nu se poate realiza ca persoană. El va căpăta trăsături indefinite, regresând la statutul de individ, de reprezentant al unei specii, incapabil de pasiunea dragostei adevărate. Prin binecuvântarea pe care o dă legăturii dintre un bărbat şi femeia lui, Biserica afirmă responsabilitatea pe care o poartă fiecare faţă de celălalt şi împreună faţă de lume şi de Dumnezeu.

Bărbatul trebuie să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi. De aceea, iubirea lui trebuie să fie pură, neîntinată de gânduri sau acţiuni extraconjugale. El nu poate pretinde că-L iubeşte pe Dumnezeu în timp ce îşi dispreţuieşte soţia. El nu are voie să o părăsească decât pentru motiv de infidelitate. Nici evlavia nu este motiv de divorţ. Nu este binecuvântare pentru cel ce îşi părăseşte familia şi fuge în mănăstire. Aceasta se poate recomanda doar prin acordul ambilor soţi şi numai după creşterea copiilor.

Femeia este datoare să-şi iubească soţul şi să-i fie fidelă. Având o fire mai schimbătoare, Sfântul Apostol Pavel recomandă ca soţia să se supună bărbatului. Aceata nu în sensul că ar deţine-o, ci pentru că, de obicei, bărbatul este mai statornic în decizii.

Unirea trupească dintre bărbat şi femeia lui este recomandată de Biserică ca manifestare deplină a dragostei celor două persoane psihosomatice. Ea însă nu trebuie absolutizată sau centralizată, deşi nu trebuie desconsiderat nici aspectul important pe care îl joacă în viaţa de familie. În nici un caz nu trebuie prevenit rodul iubirii trupeşti, căci prin aceasta relaţia celor doi ar fi sterilă, egoistă, alterându-se şi golindu-se de sens.

Copiii trebuie priviţi ca roduri ale iubirii, ca persoane noi, dornice şi capabile de iubire. Mama nu trebuie să-şi concentreze toată atenţia spre satisfacerea oricărei nevoi, justificate sau nu, a copilului. Amândoi părinţii trebuie să crească unul în dragoste faţă de celălalt şi amândoi faţă de copil. Doar aşa copilul va creşte normal, într-o iubire matură şi responsabilă, într-un mediu proprie dezvoltării unei persoane capabile şi dornică de viaţa adevărată a Sfintei Treimi.

Nu trebuie să existe violenţă în familie. Abuzul fizic sau verbal nu poate fi decât o ştirbire a iubirii şi a sensului valorii celuilalt. Fiecare neînţelegere trebuie rezolvată prin blândeţe, răbdare şi comunicare, ştiind că acestea sunt manifestările adevăratei comuniuni. Problemele importante ce apar pot fi discutate cu duhovnicul sau cu alte persoane înduhovnicite, capabile de empatie şi de o înţelegere mai profundă a problemelor.

Fericirea este darul lui Dumnezeu şi prin ajutorul şi binecuvântarea Lui, familia devine un mediu propice mântuirii, o celulă în care se dezvoltă experienţa mistică a lui Dumnezeu.

Cum citim din Scripturi?

Sfântul Apostol Pavel îi spune ucenicului Timotei: Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, Astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun (II Tim. 3,4). Se observă astfel nevoia şi importanţa citirii şi studierii Sfintei Scripturi.

Biblia trebuie să ocupe un loc special în casă, de unde fiecare membru al familiei este dator să citească. Trebuie menţionat faptul că deşi cinstim cuvântul Domnului cuprins în Scripturi, nu punem Biblia la loc de închinare. Cuvântul revelaţiei dumnezeieşti lucrează prin autoritatea şi puterea Celui ce l-a dat în cel ce ascultă şi face ceea ce aude. Preţuim şi cinstim Cartea Sfântă, dar trebuie să fim conştienţi că scopul vieţii noastre e unirea cu Hristos. Sărutăm obiectul care conţine cuvântul Lui binecuvântat, dar trebuie să tindem la împlinirea lui, la naşterea lui Hristos în gândul şi inima noastră. În acest sens, Părinţii Bisericii subliniază faptul că dacă nu s-ar fi păstrat nici un text scris al Scripturii, Sfinţii ar fi rescris cele necesare pentru mântuire în virtutea faptului că Hristos trăieşte efectiv în ei. Aşadar, deşi cuvintele Domnului sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori (Ps. 11,6), Biblia ne ajută doar în măsura în care noi ne străduim să cunoaştem şi să facem voia divină, tocmai pentru ca Hristos să se poate naşte şi în peştera persoanei cititorului.

Înainte de a citi din Scriptură trebuie să ne liniştim mintea, să căutăm un loc liniştit pentru a ne putea concentra la cele citite. Unii preferă să citească în picioare sau genunchi din respect pentru cuvântul Domnului. Dar poziţia trupului ajută doar în măsura în care este de folos scopului, de aceea, cel ce nu face acestea, nu trebuie să-şi încarce conştiinţa inutil. Apoi, cu mintea limpezită, facem cruce şi ne rugăm pentru luminare.

De regulă se citesc două-patru capitole pe zi: unul din Faptele Apostolilor sau Epistole, unul din Evanghelii şi unul-două din Vechiul Testament. Alţii citesc separat şi un capitol din Apocalipsă. Dar pentru că această carte este simbolică şi dificil de interpretat, nu este recomandat să se ia decizii pripite cu privire la înţelesurile aparente ale scrierii. Oricum, fiecare cuvânt din Biblie are mai multe planuri de înţelegere şi trebuie să găsim mereu sensuri şi raţiuni mai profunde la cele citite. Trebuie evitată tendinţa de a lua fiecare cuvânt textual: aşa a zis Dumnezeu, să nu cercetăm mai mult. Trebuie să înţelegem sensul şi duhul Celui ce vrea mântuirea noastră, dar şi particularităţile se stil, limbă şi cultură ale autorului sau contextul istoric şi social ale momentului scrierii.

Atunci când un cuvânt găseşte ecou în inima noastră, o dulceaţă oarecare sau umilinţă, opreşte-te asupra lui, sfătuieşte Sfântul Ioan Scărarul. Meditarea asupra lui şi memorarea lui va aduce mângâiere atunci când cartea nu este la îndemână. Unii îl şi subliniază cu un creion colorat pentru a fi mai uşor de găsit la o căutare ulterioară.

Lectura Bibliei de pe calculator şi telefon poate fi utilă pentru timpul în care nu avem Biblia la îndemână. Unii nu se pot acomoda sau se concentrează mai greu când citesc în acest mod, dar aceasta depinde de fiecare.

Atunci când într-o zi se sărbătoreşte un eveniment sau o persoană ce a scris sau e menţionată în Biblie se pot citi textele ce istorisesc evenimentul respectiv sau au fost scrise de persoana sărbătorită.

După citirea textelor sfinte, facem cruce şi-L rugăm pe Dumnezeu să ne întărească în dreapta înţelegere şi în practicarea celor citite.

Cele spuse cu privire la citirea Sfintei Scripturi se pot aplica şi la alte cărţi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.

Rugăciunea pentru hrană

Petrecerea în Biserică este viaţă practică, este viaţă nouă în Hristos. Majoritatea învăţăturilor lui Iisus se află cuprinse în Evanghelii, dar modul efectiv în care trăia El şi ucenicii Lui nu este precizat în Scripturi decât sporadic. Dar această petrecere creştinească s-a transmis de la apostoli la discipoli şi în toată lumea care a crezut în Hristos. Ea nu constă în reguli şi legi stricte ce trebuie ţinute sub frica pedepsei, ci mai degrabă în principii cu moduri de manifestare ce diferă ca aspect, dar nu în esenţă.

Un astfel de principiu este enunţat de Sfântul Apostol Pavel care spune: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi (I Cor. 10,31). El vorbeşte de amintirea permanentă de Dumnezeu prin orice lucru pe care îl facem. De aceea şi aseamănă hrana şi băutura, elemente esenţiale pentru creşterea, dezvoltarea şi supravieţuirea trupului, cu amintirea de Dumnezeu, Cel care ne susţine şi de la Care ne tragem existenţa şi viaţa. Însă aceste lucruri nu trebuie disociate, căci omul nu este fiinţă schizofrenică, suflet ce luptă împotriva trupului şi invers. Omul este unitate de trup şi suflet ce trebuie să afirme unitatea lumii create de şi în Dumnezeu. Astfel că hrana nu este un rău necesar fără de care omul nu poate trăi, ci un mijloc de apropiere şi vieţuire în Dumnezeu.

În acest sens, Biserica învaţă ca, aşa cum începem orice lucru prin rugăciune, şi înainte de a mânca să chemăm numele lui Dumnezeu. Astfel, stând în picioare înaintea bucatelor aşezate pe masă, cu mâinile împreunate în dreptul pieptului, o persoană să spună rugăciunea Tatăl nostru. Această rugăciune a fost aleasă de Biserică pentru a fi rostită înainte de hrănirea trupească atât datorită caracterului ei intim de apropiere casnică cu Dumnezeu, cât şi pentru bogăţia de învăţături duhovniceşti. În ea se face amintire şi se cere pâinea zilnică spre folos trupesc, dar şi duhovnicesc, în Sfânta Împărtăşanie. Încheind această rugăciune plină de hrană spirituală, creştinul se închină şi face cruce peste sine şi peste bucate.

Se observă că unele persoană spun diferite rugăciuni mai mult sau mai puţin spontane care însă amintesc de cererile nenumărate făcute de păgânii ce credeau că în multa lor vorbărie stă puterea rugăciunii. Alţii se roagă pentru diferite lucruri ca abolirea sărăciei, descoperirea de tratamente împotriva SIDA, criza din Irak, etc. Trebuie menţionat faptul că deşi creştinul este dator să se îngrijească  şi are responsabilitate faţă de societatea contemporană, nu este nici timpul, nici locul pentru astfel de cereri. De aceea, în ciuda aparenţei lor simple, rugăciunile propuse de Biserică sunt mai cuprinzătoare, ele păstrând echilibrul ce trebuie să fie între trăirea duhovnicească şi viaţa socială.

Mâncându-şi hrana de frupt sau de post, în funcţie de zi sau rânduială, credinciosul trebuie să păstreze decenţa. Mâncarea se mănâncă încet, bine mestecată, pentru a ajuta digestia. Acest lucru, împreună cu stimulii vizuali, dau mai repede senzaţia de saţietate, evitând astfel excesul alimentar. Din acelaşi motiv se recomandă folosirea farfuriei şi nu ciugulirea din diferite platouri, creierul având senzaţia de prânz complet. Hrana bine preparată, gustoasă, ajută la asimilarea principiilor nutritive şi favorizează imunitatea. Sunt indicate folosirea condimentelor, dar evitarea excesului de sare, acesta având efecte negative pe termen lung, fiind în primul rând factor de risc cardiovascular şi oncologic.

Se recomandă ca la sfârşitul mesei să se consume un mic desert sau fruct pentru rolul lor în prelungirea senzaţiei de saţietate. Astfel, după ce s-a hrănit suficient, creştinul mulţumeşte printr-o scurtă rugăciune.

La cină se spun alte rugăciuni care se potrivesc mai bine pentru acest moment, ele găsindu-se în majoritatea cărţilor de rugăciuni. Poate că la început pare dificil, dar odată memorate, aceste scurte cuvinte aduc mângâiere şi întărire duhovnicească.

Pentru gustările de peste zi, recomandate a fi puţine la număr şi a fi constituite mai ales din fructe şi legume, se poate face o simplă cruce de binecuvântare asupra lor. Deşi nu este indicat uzual folosirea alimentelor industrializate, şi junk-foodul se binecuvintează.

Evitând excesele, grija pentru hrană trebuie să fie parte a vieţuirii creştinului acasă şi în societate.

Păzeşte acest odor de mare preţ!

Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi. – II Timotei 1,14

 Învăţându-şi ucenicul Timotei, Sfântul Apostol Pavel învaţă întreaga Biserică şi fiecare credincios primeşte luminare şi întărire prin cuvintele lui.

În versetul de mai sus se observă îndemnul Marelui Apostol de a păzi comoara primită cu ajutorul Sfântului Duh. Fiecare creştin are prin Botez pe Duhul Sfânt care sălăşluieşte în templul trupului. El este lucrător şi mângâietor pentru credinciosul ce se dedică lui Dumnezeu.

Dar dacă Duhul Sfânt sălăşluieşte întru noi, ce comoară ni s-a încredinţat? Nu pe El trebuia să-L aşteptăm?

Duhul Sfânt a fost trimis în lume pentru a mângâia pe ucenici de lipsa lui Hristos. Dar Iisus a promis că este împreună cu noi până la sfârşitul veacurilor. De aceea Duhul Sfânt nu este un înlocuitor, un vicar al lui Hristos. El însă face posibilă prezenţa în sânul Bisericii a lui Hristos cel înviat şi suit de-a dreapta Tatălui. Creştinul nu mai are o apropiere trupească cu un Hristos istoric, ci el se împărtăşeşte, trup şi suflet şi duh de Hristos ce euharistic. Aşa cum iubirea dintre Tatăl şi Fiul se face prin Duhul Sfânt, unirea dintre om şi Hristos se face tot prin Acelaşi.

Unindu-se cu acest odor de mare preţ pe care Pavel, ca arhiereu, l-a înmânat fiului Timotei, fiecare credincios simte prezenţa reală a lui Hristos în viaţa Bisericii. Ţinând dreptarul cuvintelor sănătoase (ortodoxia) cu credinţa şi iubirea ce este în Iisus Hristos (ortopraxia sau faptele bune), creştinul se uneşte cu Hristos pentru a se desăvârşi, pentru a-şi împlini destinul de fiu al lui Dumnezeu, ca participant la viaţa divină.

Postul şi nevrednicia creştinilor

Sunt unii care susţin că prin post primesc curăţia de a se apropia de Sfintele Taine şi în nici un chip nu se cuvine a se împărtăşi careva cu Trupul şi Sângele Domnului fără post de una, două, trei sau şapte zile, chiar şi fără ulei. Ei dispreţuiesc pe cei ce nu ţin acestea, chiar dacă Marele Apostol Pavel spune ca nimeni să nu osândească pe careva pentru mâncare şi băutură (Ro. 14,3).

Ei uită că Domnul zice prin Moise: Voi milui pe cine vreau să miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur (Ex. 33,19)). Iar Sfântul Apostol Pavel continuă: Deci nu este de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte (Ro. 9,16). Iar Înţeleptul zice: Calul este gata de luptă, dar biruinţa vine de la Domnul.

Mântuirea vine din credinţă, pentru ca nimeni să nu se îndreptăţească. Trebuie să avem conştiinţa că Hristos lucrează în noi, că noi nu suntem vrednici de El, dar că El ne curăţeşte. Nu pentru că am făcut ceva anume, ci pentru că El vrea. Regele David spune: Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâna oamenilor să nu cad (II Rg. 24,14). Şi nădejdea lui nu a fost în deşert (II Rg. 24,16). Vedem că marele rege David a profeţit mila lui Dumnezeu, Care Însuşi S-a coborât în iad nu pentru vrednicia vreunuia de acolo, ci pentru marea Lui iubire. Căci El pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (In. 53,12).

Cine poate spune că este liber de păcat? Sfântul Ioan de Kronştadt spunea că nici în timpul Liturghiei nu era lăsat în pace de gânduri hulitoare, dar aceasta nu i-a împiedicat conştiinţa de la unirea cu Hristos. Şi el se împărtăşea zilnic. Toate rugăciunile pregătitoare pentru Împărtăşanie subliniază faptul că nu pentru vrednicia cuiva, ci pentru bunătatea Mântuitorului suntem vrednici a ne împărtăşi. Au fost unii care în smerenia lor nebună nu s-au mai împărtăşit deloc. Au confundat smerenia cu mândria de a se socoti vrednici pentru ceea ce Hristos nu numai că a îngăduit, dar a şi cerut în mod direct, deşi prin aceasta mulţi s-au smintit (In. 6,66). Vedem că Hristos a accentuat acestei uniri trupeşti cu El, deşi se ştia că pe mulţi îi va îndepărta. Tocmai pentru că este o chestiune prea importantă pentru a fi voalată, Hristos a expus-o pe larg, direct, strecurându-şi astfel ucenicii.

Dar cei ce aleg cuvintele de viaţă veşnică (In. 6,68) se vor apropia şi vor gusta adevărata mâncare şi băutură (In. 6,55), tocmai a fi întru Cel iubit (In. 6,56).

Tăierea împrejur şi postul – condiţii absolut necesare pentru unirea cu Hristos

După predicare cuvântului galilor din Asia Mică, Sfântul Apostol Pavel află de nebunia lor (Gal. 3,1), căci s-au întors la Legea lui Moise, fiind unii ce spuneau că trebuie ţinută întâi Legea pentru a-L primi pe Hristos. Pentru unii ca aceştia, Apostolul Pavel în ceartă şi pe Sfântul Apostol Petru (Gal. 2,11), tocmai ca cei ce susţineau tăierea împrejur să înţeleagă că aceasta era doar prin pogorământul lui Petru, acesta nicidecum recunoscând necesitatea tăierii împrejur pentru primirea lui Hristos. Iar Petru se lasă certat de Pavel…

Observăm astfel că încă de la începuturile ei, Biserica practica pogorământul pentru cei slabi, acesta fiind însă tranzitoriu şi local, nefiind niciodată acceptat şi considerat mandatoriu.

Astăzi se întâmplă că unii iscodesc libertatea noastră pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească (Ga. 2,4) prin zile de post nicicând acceptate de Biserică. Ei cer posturi de una, două, trei sau chiar şapte zile înainte de primirea lui Hristos, deşi niciun canon, niciodată nu a cerut aşa ceva. Astfel că acum se ţine rânduiala unor bătrâni, datina lor (Mt. 15,3), uitând de cuvântul lui Dumnezeu ce porunceşte mâncarea din Pâine şi Vin, întărind de două ori cuvântul: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (In. 6,53). Iar dacă Biserica afuriseşte şi alungă de la ea pe cei ce vin la Liturghie dar nu se cuminecă (Canoanele 8 şi 9 Apostolice), totuşi se ţin datini şi soroace care nu au fost învăţate nicicând de Biserică.

Iar cei ce învaţă pentru postul dinainte de Comuniune nu o fac pentru evlavia ei, căci ei nu preţuiesc Aceasta, ci pentru o falsă înţelegere a rostului postului şi o împovărare nejustificată a conştiinţei creştinului. Dacă Legea a fost bună, fiind pedagog spre Hristos (Ga. 3,24), să nu ne întoarcem la ea, socotind că primim curăţia prin ea. Prin Lege toţi suntem păcătoşi şi tocmai din această cauză Îl căutăm pe Hristos, El fiind singurul care ne mântuieşte, nu datini şi obiceiuri. Deci să nu uităm că scopul este Hristos, pe Care nu Îl câştigăm prin oprirea de la mâncare sau băutură, ci prin schimbarea minţii şi unirea cu adevărata mâncare şi băutură. Deci, chiar dacă evlavia unora cere zile de post şi reguli în plus (ca lumânarea obligatorie a celui ce se împărtăşeşte), acestea fiind pentru conştiinţa şi mica evlavie a unora, ele nu trebuie impuse şi celor ce şi-au câştigat libertatea în Hristos, celor pentru care e mai importantă prezenţa vie a lui Hristos în viaţa lor, decât zile de post sau harţi.

Evlavia este foarte bună, dar cu măsură, pentru a nu cădea ca şi Iuda, cel ce aştepta biruinţa lui Hristos, dar nu avea ochi ca să o vadă. Pentru o falsă evlavie, unii nu se apropie de Hristos, zicând că sunt nevrednici, uitând că Hristos este Cel ce învredniceşte, El este Cel ce curăţeşte. Nu aşteptăm timpul în care totul este pus în ordine, totul e pregătit pentru unirea cu El, căci acesta nu va veni niciodată.

Perfecţiunea nu e ceva ce dobândim pentru a ne uni cu Hristos. Pentru că ea nu se dobândeşte niciodată, unirea cu Hristos ar fi imposibilă. Dar Hristos vrea şi se uneşte cu această natură limitată, imperfectă, cu acest trup lipsit de slavă. De ce să numim necurate ceea ce Hristos a curăţit (Fp. 10,15) ?!

Sfântul Apostol Petru accepta tăierea împrejur pentru păgânii ce primeau credinţa din cauza iudeilor ce erau încă prea slabi în Hristos. Dar el s-a lăsat certat de Pavel pentru aceasta (Ga. 2,11), tocmai pentru ca cei slabi să vadă că el face pogorământ din cauza lor, şi în acest mod, ei să crească de la gândurile lor trupeşti la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat.

Aşa cum laptele sânului este bun pruncilor dar greţos celor deplini cu vârsta (Teodorit), legile trebuie depăşite o dată cu intrarea în har. Doar în Hristos ne binecuvântăm şi ne îndreptăm şi luăm iertare de păcate. Iar dacă mistica este scopul (N. Mladin), de ce să lăsăm Euharistia, unirea mistică cu Hristos, Taina prin definiţie a Bisericii (A. Schmemann) pentru timpuri şi soroace şi practici nefolositoare?!