Nejustificarea ilogicului

Greșalele cine le va pricepe? – Psalm 18,3

Spre deosebire de „greșeală”, „greșala” nu se referă doar la caracterul involuntar al unei fapte, ci cuprinde și dimensiunea spirituală a căderii reprezentate de păcat. Acesta nu este doar o scăpare, un act involuntar sau nedorit. Păcatul este înainte de toate un lucru ilogic, nenatural. Existența lui nu se poate explica. Se pot găsi explicații sau circumstanțe atenuante pentru producerea lui, dar niciodată o acțiune păcătoasă nu va putea avea un suport logic. Deși toate societățile decadente încearcă justificarea și argumentarea păcatului ca stil de viață normal, aceasta nu se va putea realiza, rezultatul fiind doar progresia spre dezintegrare a societății respective. De aceea, întrebarea psalmistului este una retorică, el însuși având experiența păcatului pe care l-a săvârșit, dar pe care nu și l-a justificat și nu l-a recunoscut ca pe o componentă naturală a vieții sale, ci, dimpotrivă, l-a mărturisit ca pe ceva rău și ilogic, pocăindu-se pentru el.

 Această gândire și atitudine trebuie să o aibă fiecare om. Ca fiecare om care păcătuiește, Adam a încercat justificări după făptuirea păcatului. El a dat vina pe Eva și Eva pe șarpe. Ei intuiau că totul trebuie să aibă un sens, să existe o logică, pentru că așa au fost creați. Ei nu și-au dat seama că prin căutarea unei logici a păcatului se îndepărtează și mai tare de Dumnezeu, de Adevărata Rațiune. De aceea, deși fiecare om săvârșește păcatul, el niciodată nu trebuie să se justifice pentru el. Neîndreptățirea pentru păcat este primul pas spre renaștere. Păcatul trebuie tratat ca atare: o „greșeală” care nu are explicație. Un fapt care deși s-a petrecut, nu este logic și tocmai de aceea nu ar trebui repetat. După căderea în păcat, omul trebuie să îl uite ca pe ceva ilogic, evitând circumstanțele care l-ar putea favoriza. Ruminare lui nu va aduce decât angoasă și instabilitate emoțională. După ce ne împiedicăm și cădem ne ridicăm și mergem mai departe, fără a ne gândi mereu la aceasta, decât în măsura în care putem evita ulterior repetarea acestui fapt. Atitudinea față de păcat este asemănătoare: o cădere ilogică, nemotivată nu trebuie să împiedice mersul înainte, urcarea tot mai sus pe treptele mântuirii.

Moartea este aprobarea păcatului

Aceştia, deşi cunosc hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, anume că cei care săvârşesc aceste lucruri sunt vrednici de moarte, nu numai că le săvârşesc ei înşişi, dar îi şi aprobă pe cei care le săvârşesc. – Romani 1,32

Enumerând anumite păcate care variază de la lăcomie, răutate, invidie, îngâmfare la ucidere şi desfrânare, Sfântul Apostol Pavel spune că toţi care le făptuiesc sunt vrednici de moarte. Aceasta reflectă învăţătura ortodoxă care afirmă că deşi unele păcate au un efect mai profund asupra fiinţei umane, toate sunt destinate pieirii, toţi cei care le fac trebuie să moară.

Moartea este o consecinţă naturală a păcatului. Singurele lucruri anormale, necreate şi nedorite de Dumnezeu sunt moartea şi păcatul. Dacă păcatului nu ar fi intrat în lume, nici moartea nu ar fi existat. Moartea vine de fapt să elimine păcatului, să îl „omoare”.

Se observă că Sfântul Apostol Pavel acuză nu săvârşirea păcatului, ştiind că nu este muritor fără de păcat, ci mai degrabă faptul că el este aprobat. În acest sens, Pr. Miron Mihăilescu spunea că Dumnezeu iartă păcatul, dar nu-l aprobă.

Păcatul este un lucru anormal, ilogic. El nu există prin sine, ci parazitează printr-o voinţă rău îndreptată materia creată „bună foarte”. Alegerea păcatului nu este una necesară şi deşi toţi oamenii păcătuiesc mai mult sau mai puţin, păcatul nu trebuie dorit, el nu trebuie aprobat.

A vrea să faci păcatul te conduce la moarte iar moartea în această dorinţă păcătoasă duce la o veşnică împotrivire şi negare, la un iad veşnic. Mântuitorul Iisus Hristos se adresează voinţei care nu doreşte păcatul, care nu vrea să moară. El este singurul om care, unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, nu a păcătuit. De aceea, Hristos îi permite omului care vrea, care îşi antrenează dorinţa să vrea binele, ca după ce îşi plăteşte tributul morţii, să intre în viaţa normală, fără durerea şi tristeţea consecutive păcatului, în viaţa nemuritoare de împlinire desăvârşită.

Păcatul suprem

Doamne, în strâmtorare mi-am adus aminte de Tine, întru puţină strâmtorare a fost certarea Ta către noi. – Isaia 26,16

Acest text face parte dintr-un fragment mai larg, denumit Rugăciunea lui Isaia. Pentru profunzimea şi frumuseţea lui, aceste cuvinte ale lui Isaia au fost îndrăgite de la început de primii creştini, fiind rostite ca rugăciuni de seară sau de dimineaţă. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, această rugăciune era inclusă în slujba utreniei, săvârşită în biserici dimineaţa. Fragmente din ea s-au folosit la alcătuirea unor cântări din slujbele ortodoxe.

Prin cuvintele de mai sus, Isaia, şi prin el fiecare om, îşi recunoaşte atitudinea lui de uitare a lui Dumnezeu. Cel ce a creat lumea şi o susţine, Cel ce este în toţi şi în toate, Cel e totul, devine ceva marginal, de care uiţi, de care nu-ţi aduci aminte. Poate că din această cauză musulmanii consideră uitarea ca fiind cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu.

Uitarea este o caracteristică a firii umane limitate, ea aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea persoanei umane. Pe de o parte, uitarea se împotriveşte schimbării şi progresului prin caracterul ei lacunar, dar în acelaşi timp, ea permite acceptarea unei noi vieţi. Uitarea aruncă pe Cel ce este în nefiinţă. Singurul motiv, înţeles şi scop al lumii dispare. De aceea, când uită de Dumnezeu, omul nu-şi găseşte sensul, nu-şi descoperă valoarea, nu-şi înţelege rostul. Uitarea este trecerea omului în nefiinţă.

Dar omul trăieşte în trup, în alternanţa noapte-zi. El încă nu a păşit în veşnicia în care acţiunea este statică, irepetabilă, într-un prezent continuu. Omul are posibilitatea să guste nefiinţa prin strâmtorare. El nu moare imediat pentru fiecare păcat pe care îl face, oricare ar fi el, deşi plata fiecăruia este moartea. În schimb, în această lume, omul gustă din roadele căderii, ale uitării lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce, pentru a se putea prezenta înaintea Lui. Astfel, omul foloseşte acum uitarea pentru a lăsa în urmă păcatul pe care l-a făcut, alegerea lui ilogică şi nenaturală pentru a se putea întoarce definitiv şi total la Dumnezeu. În acest mod, omul gustă puţin din roadele amare ale păcatului, ale uitării de Dumnezeu, pentru a-şi putea îndrepta întreaga atenţie spre Cel ce este, Singurul care îi poate oferi împlinirea şi desăvârşirea.

Spiderman 3 şi ideea de rău

Consider că trilogia Spiderman este o bună reprezentare video a vieţii interioare şi sociale a omului, cu mult folos pentru cel ce îl caută.

În Spiderman 3 apare ceva nou, ceva străin, alien, extraterestru, ceva ce nu este de pe pământ, omenesc. Acest lucru, străin şi mic la început, începe să crească şi să se dezvolte pe baza acţiunilor şi sentimentelor negative ale omului. El e nimic prin sine, dar devine mare şi înfricoşător când omul îi oferă teren propice.

Chestia asta străină de om şi de viaţa lui se hrăneşte din frică, din scăderea sentimentului propriei demnităţi, din gânduri şi acţiuni reprobabile, din egoism. La început pot să te foloseşti de ea pentru autoperfecţionare, dar şi autonomizare, ea însă întunecându-l şi acaparându-l pe cel ce i se dedică. Ea seduce prin potenţarea puterilor native ale omului, însă nu spre libertate şi comuniune, ci spre dominare şi însingurare.

Sunt unii care simt pericolul pierderii de sine, a drumului ce coboară prea rapid spre prăpastia dezumanizării. Ei găsesc scăparea în Biserică, în locul capabil de  a izgoni ceea ce nu este natural în fiinţa umană şi de a-i reda libertatea. Omul este o fiinţă limitată dar incoruptibilă şi supremă prin libertatea pe care o are. În acelaşi timp, Biserica nu este un loc magic în care păcatul nu poate intra sau nu se poate manifesta. Atunci când omul intră în Biserică cu fapte, dar mai ales gânduri străine de Dumnezeu, Biserica nu devine decât un prilej de smintire, de cădere în angoasa propriei nimiciri de sine.

Ceea ce la început este mic se dezvoltă şi subjugă întreaga fiinţă umană, îl întunecă, îi orbeşte percepţia reală asupra lucrurilor, schimbându-i în final şi chipul. El devine altceva, se schimbă, devine de nerecunoscut. Răul pune stăpânire pe trup şi suflet, pervertindu-le, întunecându-le. El devine atât de ataşat de om, încât acesta renunţă la tot şi la toate pentru a i se dedica, pentru a se subjuga, pentru a se autonimici. El se distruge împreună cu răul ce e menit să dispară, ce nu există decât alterare şi acceptare. Doar prin propria voinţă răul devine un constituent organic dar distructiv, aşa cum un drog sau o patimă aduce o plăcere minimă urmată de o suferinţă maximă şi continuă.

Nici un personaj din acest film nu este pozitiv sau negativ. Fiecare persoană trece prin stări emoţionale diferite şi diverse, de la amiciţie şi prietenie, la rivalitate, dispreţ sau ură. Şi fiecare dintre ele suferă la un moment dat. suferinţa reală şi profundă pe care o resimte fiecare nu porneşte decât dintr-o axare excesivă pe sine care conduce în final la lipsă de comuniune şi empatie, cu rezultate mutilante fizic şi psihic.

O lume nouă răsare doar prin învingerea răului, doar după renunţarea la ceea ce nu este al tău, la ceea ce e străin de propria fiinţă, de propria persoană. Doar prin trecerea şi îndurarea nopţii de moarte şi luptă împotriva răului şi a întunericului poţi supravieţui, poţi pune începutul unei vieţi noi.

Putin despre spovedanie sau despre “neortodoxia” ortodoxa

După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Bise­rica noastră, mai ales printre monahi, se confundă Taina Spo­veda­niei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi fap­telor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie), desigur îmbu­nătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere sfaturi în le­gătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este recomandat în special monahilor şi tre­buie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect strict tera­peutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz unei dezlegări harice, ci rugăciunii pă­rintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea pă­catelor se dă numai prin Taina Spovedaniei, atunci rugăciu­nile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consi­der acest mod de a privi lucrurile ca fiind greşit şi străin de op­timismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Po­căinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exe­geţi spun chiar că „cercetarea de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efor­tul duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pen­tru ele, dar nu la mărturisirea ca Taină sacra­mentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturi­sire” şi nu „cerce­tare” sau altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).

Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei in­stituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan 20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau considerate de Sfin­ţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste pă­cate se dădea obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndepli­ni­rea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai con­vingător, voi aduce următoarele argumente:

1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gân­diţi‑vă cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o dată pe săptă­mână.

2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l unească (pe cel venit la măr­tu­ri­sire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate stri­gătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt. Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.

3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la canti­tatea şi calitatea actului de penitenţă (epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să pre­va­dă epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mân­drie, care este cea mai mare patimă. Şi mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Mo­lit­felnic) lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care ara­tă că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la Spoveda­nie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care cre­din­ciosul pri­mea doar sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îm­bu­nă­tă­ţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât cre­dem (cum de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spove­danie, şi re­iese că degeaba mai cerem iertare în fiecare dimi­neaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”, s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în ca­zul acestor păcate, nu se dă altceva afară de dez­legare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.

4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtă­şire s‑a menţinut şi astăzi în cazul clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii în zilele noastre se spo­vedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în oglindă”, pretind de la mireni să se spove­dească îna­inte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi recu­nosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se îm­părtăşesc cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează ase­menea „reguli” şi „canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.

Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o problemă. Peste o săptă­mână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a în­cercat să îl amâne (fără să existe vreun motiv canonic plauzi­bil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Să­racul preot nu ştie că Sfintele Taine care i le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spo­vedească o dată; altfel s‑ar înţelege că este fără vredni­cie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al The­sa­lo­nicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…” atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se preci­zează însă nici un termen sau perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se spo­vedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fie­care zi, nu greşeşte cu nimic şi nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar tre­bui să facă mai întâi ei astfel!

Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevă­rate, vom cita din cel mai autoritar Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tai­nic al Său , în zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte, spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai să­vârşit păcat de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de ma­re greşeală ar fi să fugi de această Pâinecând n‑ai greşit de moarte![61]

Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iu­birea de argint, desfrânarea (sub orice formă: malahie, adul­ter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăco­mia, za­vistia şi lenevirea spre faptele cele bune.[62] La acestea se ada­ugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie. Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, des­cântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul), răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea sa­mo­vol­nică a posturilor, afară de motiv de boală; comuniu­nea eu­ha­ris­tică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bi­se­ri­ceşti etc.), hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea exis­tenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism (creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau de­o­sebit de grave şi de aceea nici un duhovnic nu le poate dez­le­ga fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot admite şi excepţii. Iar creştinii care au fă­cut măcar unul dintre aceste păcate (indi­ferent de treapta ie­rar­hi­că) trebuie să meargă neapărat la du­hovnic să se spove­deas­că, să‑şi facă canonul şi abia după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.

Precizare: Textul acesta a fost scris de Pr. Petru Pruteanu in cadrul unui articol mai larg ce se refera la Sfanta Impartasanie. Click pentru detalii.

Update: Rugaciunea de la Spovedanie

Despre rugăciunea de dezlegare de la Spovedanie

Sursa: IeromPetru

Pe forumul nostru am fost întrebat care rugăciune de dezlegare la Spovedanie mi se pare mai potrivită. Întrebarea vine de o persoană care ştie, probabil, că în unele Biserici Ortodoxe locale se foloseşte o altă rugăciune decât cea de la noi.

Am hotărât să public răspunsul aici, pentru a se folosi mai mulţi. Şi vreau să se înţeleagă că e vorba despre un răspuns pentru forum şi nu de un studiu ştiinţific, după toate rigorile academice. De asemenea vreau să se înţeleagă că nu e vorba despre o abordare duhovnicească sau dogmatică a Spovedaniei, ci una strict liturgică.

Cred că ar fi bine să facem o scurtă istorie a rânduielii Spovedaniei:

1. Tradiţia mărturisirii păcatelor şi a dezlegării lor de către un urmaş al apostolilor (episcop, iar mai târziu preot) este încă din secolul I şi ea a existat dintotdeauna în Biserică. Cât priveşte practicarea acestei mărturisiri, lucrurile nu sunt clare. Un singur lucru este clar, că au existat două tipuri de spovedanie, care foarte târziu “au fuzionat”, rezultând practica Spovedaniei de astăzi:

a) Exista o spovedanie pentru mireni (sau chiar şi clerici), care se făcea doar în cazul păcatelor mari, când episcopul hotăra oprirea pentru un timp de la împărtăşirea cu Sfintele Taine. Până spre sfârşitul sec. IV, în anumite situaţii (!), acestă mărturisire se făcea public. Nu avem vreo rânduială liturgică a acestui tip de spovedanie şi, se pare, primirea la împărtăşire se făcea automat, după expirarea termenului care a fost rânduit prin epitimie; şi

b) Exista o spovedanie monahală, care era făcută în faţa părintelui duhovnicesc, chiar şi nehirotonit (monahie-stareţă, în cazul mănăstirilor de maici), în vederea mărturisirii gândurilor şi a primirii unor sfaturi personale privind lupta duhovnicească.

Studiind manuscrisele liturgice, putem spune că nici una din cele două practici de Spovedanie nu a avut vreo rânduială liturgică până în sec. XI.

2. Chiar şi în sec. XI-XII, apar doar nişte rugăciuni înainte de spovedanie (dintre care prima, existentă şi astăzi, e cea mai importantă). Nici acum însă nu exista o rugăciune sau formulă “de dezlegare” la sfârşit. Însăşi această idee, a existenţei unei dezlegări, nu este lipsită de o anumită influenţă latină, unde se vorbeşte depsre “puterea de a lega şi a dezlega”, nu despre “harul de a lega şi a dezlega”, cum ar fi corect din punct de vedere ortodox. Este implicat şi factorul psihologic, care să-l liniştească pe penitent cu primirea dezlegării (vezi mai jos).

3. Prin secolele XIII-XIV se generalizează (deja) ideea unei rugăciuni(!) de dezlegare. Există mai multe variante, dintre care una, sub formă relativ modificată, este folosită şi astăzi la greci (vezi mai jos). Într-o anumită perioadă se obişnuia ca, pe lângă rugăciunile citite, la fiecare păcat spus de penitent sau la sfârşitul întregii spovedanii, preotul să spună “Dumnezeu să te ierte”. Uneori formula avea o formă mai dezvoltată, de unde, se pare, a apărut şi forma actuală (la slavi şi români) a formulei de dezlegare. Deci formula actuală nu este integral împrumutată de la latini. Prima parte a ei este de origine pur ortodoxă.

4. La ruşi, apoi şi la români, s-a generalizat începând cu Trebnicul lui Petru Movilă (Kiev, 1646) actuala formulă de dezlegare, care nu este sub formă de rugăciune(!), ci sub formă de proclamare(!). Preotul spune ca Dumnezeu “să-l ierte şi să-i lase păcatele” penitentului, dar şi el însuşi “îl iartă şi-l dezleagă” pe acesta, în virtutea “puterii date lui”. Ar trebui să facem nişte observaţii cu privire la această formulă:

a) Din punct de vedere psihologic (şi canonic cumva), această formulă este mai categorică, atât pentru penitent, cât şi pentru preot, pentru că este ca nu este o rugăciune, în care ceri, dar nu ştii dacă ai şi obţinut iertarea. În trecut însă, aşa cum am spus şi mai sus, era anume o rugăciune, în care (doar) cerem iertarea de la Dumnezeu, nu o proclamăm sau declarăm.

b) Apare un element straniu şi străin textelor ortodoxe: “şi eu nevrednicul preot…”, care contrazice atât teologia ortodoxă, cât şi pe cea latină, dacă o privin în context. Din punct de vedere ortodox, preotul oficiază Tainele “in persona Ecclesiae”, pe când dpdv romano-catolic – “in persona Christi”. Aici însă avem adunate ambele idei, care se contrazic dogmatic.

c) Personal, cred că trebuie să se renunţe la adaosul de influenţă catolică, rămănându-se la formula: “Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte [prin mine], fiule /fiică (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele, în numele Tatălui şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Amin”.

d) Este bună şi rugăciunea de la greci (în trad. pr. prof. Ioan Ică): “Dumnezeu, care prin prorocul Său Natan l-a iertat pe David, care şi-a mărturisit păcatele sale, pe Petru care şi-a plâns tânguirea cu amar, pe desfrânata care a vărsat lacrimi pe picioarele Lui, pe vameşul şi pe desfrânatul, să-ţi ierte prin mine păcătosul toate: şi în veacul de acum şi în vecii vecilor, ca să te înfăţişezi neosândit la înfricoşătorul Său scaun de judecată. Mergi în pace, neavând nicio grijă despre vinile mărturisite!”. Observăm că rugăciunea nu are o tentă juridică atât de pronunţată, chiar dacă se vorbeşte despre “vină”. Dar ce este mai important: textul ei, după părerea mea, ajută la înţelegerea dogmatică şi duhovnicească ortodoxă a spovedaniei şi a luptei spirituale, dar acesta deja e un subiect aparte, care nu ţine de întrebare…

e) ÎPS Andrei de Alba Iulia, într-un articol al său, dă o altă rugăciune grecească, sun formă de adresare către penitent, pe care eu n-am găsit-o în ultimele ediţii ale Evhologhion-ului (şi nici n-am avut timp să le caut pe toate câte le am), dar mi se pare şi mai potrivită. Iată textul: “Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai mărturisit [acum] nevrednicie mele! Eu umilitul şi păcătosul nu pot sa iert pe pamânt păcatele, fără numai Dumnezeu; dar pentru cuvântul acela dumnezeiesc care a fost către apostoli după Învierea Domnului nostru Iisus Hristos zicând: “cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”, pentru acela şi noi, îndrăznind zicem: Toate câte le-ai spus nevredniciei mele şi toate câte nu ai ajuns să le spui, fie din neştiinţă, fie din uitare, sa ţi le ierte Dumnezeu în veacul de acum şi în cel viitor”.