Sărbătorirea zilei persoanei

De cele mai multe ori ziua de naştere nu corespunde cu sărbătoarea onomasticii astfel încât ele se sărbătoresc separat, dar după aceleaşi principii generale.

Ziua de naştere este prilej de bucurie, este sărbătorirea momentului în care omul vede lumina soarelui şi creşte spre slava Creatorului şi propria împlinire, dar şi a celor din jur. Această zi este prilej de meditaţie la locul ocupat în spaţiu şi mai ales în inimile şi vieţile celorlalţi. De aceea, cadourile dăruite în această zi reprezintă o oarecare reflectare a mulţumirii pentru existenţa care hrăneşte şi bucură persoana dăruitorului.

Onomastica este ziua în care se sărbătoreşte patronul spiritual al persoanei, cel care ajută şi întăreşte atât trupeşte, dar mai ales duhovniceşte. Unii, sărbătorindu-şi ziua de naştere, uită de onomastică sau o ignoră din diferite motive. Aceasta nu trebuie să se întâmple, ci trebuie să preţuim naşterea noastră pe această lume, păstrând o legătură strânsă cu lumea duhovnicească. Aproape fiecare împărtăşeşte cu un anumit sfânt numele său, dar chiar şi în cazurile în care există vreun creştin care are un nume ce nu pare să fi fost purtat de un sfânt înaintea lui, el îşi va sărbători onomastica în Duminica Tuturor Sfinţilor, a opta duminică după Sfintele Paşti, duminica petrecerii sfinţilor din viaţa viitoare. Atunci se sărbătoresc sfinţii ştiuţi şi neştiuţi, de la apus şi de la răsărit, toţi cei care se bucură împreună în slava lui Dumnezeu. O astfel de persoană, care nu are un anumit sfânt ocrotitor, va trebuie să fie şi mai sârguincioasă în planul desăvârşirii pentru a-şi face numele vrednic de a fi trecut în calendar.

Ziua persoanei, fie cea de naştere, fie cea onomastică, trebuie pregătită din timp. Creştinul trebuie în primul rând să se sârguiască şi să meargă la Biserică, să participe la Sfânta Liturghie şi să se împărtăşească la momentul potrivit. Orice zi trebuie începută cu Hristos, şi cu atât mai mult o astfel de zi în care recunoaştem că venim de la El şi ne dăruim Lui iarăşi: „Ale Tale dintru ale Tale!” În timpul săptămânii, când există de obicei responsabilitatea mergerii la lucru, creştinul poate merge la mănăstirile misionare din oraşe la care liturghia de dimineaţă se termină mult mai devreme. Astfel, viaţa duhovnicească va putea fi respectată prin rugăciune şi împărtăşire fără ca îndatoririle lumeşti să fie neglijate.

Bucuria hranei duhovniceşti va fi urmată în cursul zilei, în funcţie de posibilităţi, de agapa frăţească. Aceasta va respecta rânduielile Bisericii, respectiv perioadele şi zilele de post. Ea nu trebuie să fie prilej de dezmăţ sau păcat în general, ci trebuie să reflecte dragostea curată şi să o întărească. Cu toate acestea, diferite jocuri sau cântece pot fi necesare pentru a destinde puţin încordarea duhovnicească.

Masa pe care o oferă sărbătoritul simbolizează ceea ce el face pentru ceilalţi în toate celelalte zile ale anului, faptul că el se face hrană prin faptele sale bune, este lumină şi bucurie în viaţa celorlalţi. Jertfa pe care el o face trebuie să se reflecte asupra celorlalţi chiar dacă ei nu conştientizează acest lucru, astfel încât atunci când el nu va mai fi, un gol va fi lăsat în viaţa lor.

Alegerea numelui copilului

Dacă unii părinţi ştiu dinainte ce nume va purta copilul lor, unii găsesc o adevărată problemă în această privinţă, pentru că numele dat copilului reflectă personalitatea părinţilor şi va influenţa viaţa celui care îl va purta. Numele va fi pus de către părinţi, deşi naşii sau preotul poate da anumite sfaturi. O sursă bună de inspiraţie îl reprezintă calendarul şi mai ales varianta lărgită a lui care conţine nume de sfinţi de pe toate meridianele şi din toate timpurile.

Naturalizate din alte limbi sau specifice unei regiuni, numele sunt împrumutate din natură, amintind de flori (ex. Violeta) sau animale (ex. Leon – leu), pot reflecta munca omului (ex. Gheorghe – lucrător al pământului) sau diferite alte însuşiri sau atribute (ex. Anastasia – înviere sau Andrei – bărbăţie).

Se obişnuieşte ca un creştin să primească un nume de sfânt. Se poate alege un sfânt popular în regiune sau care a influenţat viaţa părinţilor. Se poate pune numele unui sfânt din ziua de naştere sau unul care se sărbătoreşte în preajma ei. Deşi nu este nimic rău în a pune copilul sub protecţia mai multor sfinţi, nu trebuie exagerat în această privinţă. Un singur nume, maxim două sunt suficiente pentru o singură persoană. În locul numelor străine se vor folosi echivalentul românesc, în cazul în care acesta există.

Numele nu trebuie pus în batjocură sau după anumite mode. Nu se va pune ca nume personaje de telenovelă sau mărci auto, deşi se pot folosi variantele lor corecte, originale (ex. Antoniu – nu Antonio, Mercedes – nu Mercedesa). De obicei, părinţii care îşi denumesc astfel copii prezintă un grad redus de cultură, ei trebuind să fie învăţaţi şi îndrumaţi să aleagă un nume adecvat şi demn pentru propriul copil, acesta putând fi profund marcat de caracterul denigrator al propriului nume. În acelaşi sens, nu se vor folosi diminutive sau nume de alint. Copilul va creşte şi va îmbătrâni, fiind impropriu pentru un om matur sau bătrân să se numească „Ionică” sau „Mihăiţă”.

Alegerea numelui unui sfânt se face cu încredinţarea că sfântul respectiv îl va ajuta pe noul creştin în vieţuirea cea bună, acesta luând aminte la viaţa şi învăţătura sfântului pentru a-l urma pe calea mântuirii.

În cazul în care cel care se botează nu are nume de sfânt, preotul nu trebuie să forţeze părinţii să aleagă neapărat un nume de sfânt. Sfinţii au avut iniţial nume păgâne pe care le-au sfinţit apoi prin viaţa lor. Nu numele determină viaţa omului, ci persoana este cea care consacră şi face cunoscut un anumit nume. Omul dă valoare numelui pe care îl poartă şi nu invers. Cel care nu are nume de sfânt nu este lipsit de îngerul păzitor care se dă fiecărui om la naştere şi nici de ajutorul sfinţilor care se face simţit mai degrabă prin deschiderea faţă de ei şi mai puţin prin simpla purtare a numelui lor. Sunt oameni care au câte două nume de sfinţi, dar viaţa celor mai mari păcătoşi.