Inima bolnavă

La începutul anilor ’40 ai secolului trecut, C.S. Lewis, scriitor şi teolog anglican, trata în mai multe conferinţe de-ale lui problema omului fără piept. Pornind de la analiza pe text a unor manuale de limbă engleză, el observă că elevilor li se inducea o relativitate a emoţiilor, o instabilitate spirituală, tinerii dezvoltându-se aşadar fără nişte noţiuni clare despre elemente fundamentale ale spiritului uman ca frumuseţea, dreptatea, obiectivitatea. Având nevoie de indivizi obedienţi, statul nu-şi permite formarea unor oameni capabili de discernământ şi idealuri înalte. Astfel, calitatea personală a omului este minimalizată la impulsuri primare şi nevoi materiale uşor de controlat în masă prin apelul la stereotipuri induse. Se ajunge în acest mod la desfiinţarea omului.

Astăzi se observă cum, foarte uşor, mase importante de oameni se pun în mişcare pentru lucruri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin normale. De la a dansa pe aceeaşi melodie, fie ea a lui Mickael Jackson, sau a mărşălui pentru libertatea de orientare sexuală, contemporanii noştri se dedică cu toată inima lor pentru lucruri de nimic. În aceste condiţii, când manifestări uriaşe, dar goale, izvorăsc dintr-o inimă săracă a omului, nu e de mirare să mortalitatea prin boli cardio-vasculare este cea mai mare, ea tinzând să crească şi pentru grupele de vârstă tânără.

Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic sau stroke (accident vascular cerebral), cu decesul survenind uneori rapid. Spre deosebirea de acestea, suferinţa alinată de credinţă sau bucuria duhovnicească resimţită de creştin de nenumărate ori, aduc pace şi bucurie în inimă, fără însă a o brusca.

Trăind fără Dumnezeu, omul crede că viaţa e a lui, că trupul e al lui, că îşi aparţine. Zicând în inima sa ca cel nebun de odinioară că nu este Dumnezeu, sau că există dar e departe de noi, omul ajunge la momentul în care vede cum trupul său, cel pe care l-a slujit atâţia ani, căruia i-a dat mâncare dulce şi băutură fină, şi pe care l-a odihnit în tihnă şi pace, acest trup nu-l mai ascultă, începe să scârţâie; începe să se vadă că are o inimă slabă. Tratamentul pentru inimă, în cele mai multe cazuri, se ia toată viaţa. Şi omul, dacă e capabil să se schimbe, să-şi schimbe stilul de viaţă, îşi poate prelungi considerabil numărul anilor. Sfârşitul oricum va veni, însă mai târziu, cu o calitate a vieţii mult îmbunătăţită. Se observă astfel că depinde foarte mult de om să-şi menţină viaţa primită în dar, având în acest fel timp pentru a se pune în ordine, timp pentru a-şi depăşi sfârşitul pământesc, pentru a păşi în afara timpului.

Insuficinţa cardiacă congestivă, stadiul final al multor boli cardio-vasculare, reprezintă imposibilitatea cordului de a mai pompa viaţa sângelui în ţesuturi, acesta băltind în aval ca o apă moartă (mişcarea face sângele viu, stagnarea îl închistează şi coagulează, pierzându-şi principiile vitale şi devenind factor negativ). În aceste condiţii, omul îşi pierde capacitatea de efort fizic sau intelectual, respiră greu, are sete de aer, se umflă cu apă. Apa care părăseşte sângele începe să invadeze toate organele şi omul nu mai poate bea, nu mai poate mânca, nu mai poate respira. Umplându-i-se şi plămânii de lichide, omul moare înecat în propriul organism.

Vorbind despre potopul din vremea lui Noe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înecul este o moarte înceată şi groaznică, dar prin care se vede înţelepciunea şi multa iubire a lui Dumnezeu. Este îngrozitor să vezi că tu cu adevărat vei muri şi că nu poţi să faci nimic; în astfel de momente, omul îşi aduce aminte de păcatele făcute şi îşi frânge inima, îşi revine în sine. Această moarte groaznică se face prilej pentru trezire, pentru pocăinţă, pentru revenirea întru simţire.

Cei care supravieţuiesc unui infarct miocardic vorbesc despre durerea din piept asociată cu sentimentul de moarte iminentă. Smuls din ghearele morţii prin medicaţia şi terapia modernă, omul poate să-şi vină în sine, să-şi pună viaţa în ordine.

Astfel vedem marea iubire a lui Dumnezeu care se răzgândeşte de nenumărate ori în hotărârile Sale, calcă peste dreptatea Sa, Se umileşte iar şi iar, trece peste Sine pentru a-l cuceri pe om, pentru a salva, chiar şi în ultimul moment, această dragoste nebună şi deseori neînţeleasă a Lui pentru om.

Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă II

lupa2– continuare –

Deşi este o carte de mitologie, cosmologia e reprezentată prin câteva imagini puţin sugestive, cititorul neputându-şi crea o idee despre crearea lumii şi a omului în tradiţia iudeo-creştină. Acest lucru de importanţă majoră fiind omis, cartea descrie pe larg, într-un mod vădit ironic, disputele cu privire la limba vorbită în rai. Idee marginală, fără importanţă ontologică, ea reveni pe parcursul acestei cărţi.

 

…bărbatul avea să trudească cu sudoare pe frunte, condamnat – după cum s-a exprimat un exeget misogin – „fiindcă luase aminte la ademenirea femeii.”

Succesiunea evenimentelor căderii lui Adam şi a Evei e cea binecunoscută de toţi. Faptul că Adam a păcătuit prin îndemnul Evei e ceea ce se ştie. Dacă Eva ar fi păcătuit prin exemplul lui Adam şi am spune aceasta, am fi mizandrini?! E pur şi simplu enunţarea unui fapt şi nu discriminare sexuală.

 

Prima aşezare umană – care astăzi poate fi considerată începutul civilizaţiei – pare să fie tratată cu o nuanţă de dezaprobare în Biblie: era opera omului şi nu a lui Dumnezeu, putând fi declarată ca anti-dumnezeiască, din moment ce era opera omului blestemat.

Dacă cineva se aruncă într-o prăpastie şi moare, nu se poate spune că Dumnezeu l-a blestemat! Chiar după cădere, omul nu este părăsit de Dumnezeu, Care caută în tot chipul să-l întoarcă în Rai. Dezaprobată de El e sinuciderea, manifestată ca împotrivire conştientă naturii proprii omului. Sinuciderea e reprezentată de păcat, opera blestemată a omului, acesta din urmă fiind iubit până la capăt, după cum spune preceptul: Urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul! Deşi se vrea ca civilizaţia şi progresul să fie puse în antiteză cu tradiţia iudeo-creştină, acest lucru nu este real, contrazis fiind de faptul că, de-a lungul istoriei, arta, ştiinţa, progresul au fost sub patronajul Bisericii. Civilizaţia şi progresul devin potrivnice lui Dumnezeu când nu mai servesc scopului lor, acele de a ajuta omul în activitatea sa. Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi despre un dispreţ faţă de activităţile prin care omul trăieşte.

 

După potop, apa a început să scadă până când arca, aflată în derivă din moment ce era lipsită de cârmă, s-a oprit “pe munţii Ararat”, în Armenia.

Puţin important este faptul că Noe s-a apucat de construirea arcii din voia divină, arcă ce va salva lumea de la pierire. Pe o mare fără limite, prezenţa cârmei ar fi un nonsens. Pentru un om ce şi-a pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu, construind o corabie fără sens pentru contemporani, corabie ce s-a dovedit ulterior folositoare şi salvatoare, cârma e în mâna lui Dumnezeu, cel ce rânduieşte totul pentru folosul fiecăruia. Dacă reţinem doar că arca nu avea cârmă, uităm de purtarea de grijă a Celui ce a gândit-o. Iar asta ar fi un nonsens.

 

…căutări zadarnice după bucăţi de lemn din arcă încă mai continuă pe aceste povârnişuri golaşe.

Dacă în introducere autorii precizează că sunt conştienţi de recentele descoperiri istorice, nu înseamnă că ei trebuie să le şi expună. Descoperirea de mai bine de 100 de ani a unui schelet imens din lemn, consistent cu descrierea biblică a arcii lui Noe nu reprezintă o descoperire arheologică demnă de a fi luat în seamă, după autorii acestei cărţi. Aici este o scurtă descriere a corabiei de pe muntele Ararat, după un simplu search pe net.

 

Dumnezeu S-a pogorât să vadă ce construia mulţimea de oameni şi când a văzut cât de mare e turnul (Babel) şi că avea să ajungă la cer, S-a hotărât să pună capăt nesupunerii lor.

Ca şi cum Celui ce a creat cerul şi pământul şi existenţa I-a fost frică de cărămizi şi lut! Şi chiar prin faptul că a încurcat limbile oamenilor nu înseamnă o putere mai mare decât a cestora?! Dar nu frica L-a îndemnat să facă aceasta, ci tocmai iubirea lui manifestată ca pedagogie: uitând că legătura cu Dumnezeu se face prin asemănarea cu El în gândire şi virtute, omul trebuia să se întoarcă de la fapte măreţe, la fapte virtuoase.

 

La pagina 46, o icoană rusească din secolul al XVII-lea prezintă un ciclu de evenimente din viaţa lui Avraam ce încadrează în mijloc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Maica Domnului, confundaţi de autori cu Patriarhul Avraam şi soţia lui Sara.

Noţiuni elementare de iconografie sau limbă elină ar fi împiedicat această eroare remarcată aici. Încă o dată ni se demonstrează superficialitatea cu care tratează autorii subiectul! Icoana nu vrea să prezinte faptele doar pentru comemorare, ci pentru o înţelegere mai bună a istoriei mântuirii: evenimente din viaţa lui Avraam şi a Sarei prefigurează întâmplări din Noul Testament, ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau sacrificiul Mântuitorului pe cruce.

 

Tărâmul Făgăduinţei, deşi e limpede că acesta nu este un paradis…

Cu Ierusalimul ca sediu al celor trei religii monoteiste, Israelul are un teritoriu ce a fost subiect de dispută încă de pe timpul lui Avraam. Deşi situaţia actuală îl prezintă ca un teren arid şi neprietenos, surse istorice descriu ţinutul dintre Iordan şi Mediterană ca o adevărată ţară a laptelui şi a mierii.

 

Avraam este binecuvântat de regele Sodomei.

Aşa cum am tot observat până acum, textul prezintă omisiuni sau erori în prezentarea faptelor biblice, de neînţeles pentru cititorul avizat (dacă ar fi să nu se ia în considerare posibilitatea de rea voinţă). Astfel că la pagina 53 se prezintă faptul că Avraam ar fi binecuvântat de regele Sodomei, vestita cetate cu rău nume. De fapt Avraam este binecuvântat de Melchisedec, Împăratul Salemului (al Păcii)… preot al Dumnezeului celui Preaînalt, care a adus pâine şi vin; figură misterioasă a Vechiului Testament, prototip al Mântuitorului Iisus Hristos (Domn al Păcii ce se jertfeşte pe Sine ca pâine şi vin în Sfânta Împărtăşanie). Astfel că pe lângă faptul că nici nu aminteşte de Melchisedec, ca simbol al lui Hristos, autorii susţin că Avraam e binecuvântat de Bera, regele Sodomei, cetate a desfrâului şi păcatului. De fapt acesta vroia să-l răsplătească pe Avraam, care l-a salvat dintr-o bătălie; dar omul drept al lui Dumnezeu nu acceptă să primească răsplată din mâini păcătoase, tocmai pentru a nu i se asocia numele cu faptele nevrednice, urâte şi a fi grăite.

 

I s-a arătat (Dumnezeu lui Avraam) în chip de om care avea cu el doi îngeri, tot cu chip de om.

Dumnezeu însă s-a arătat lui Avraam ca trei bărbaţi, simbolizând astfel Sfânta Treime. Autorii fac iarăşi confuzie cu îngerii ce l-au salvat pe Lot din Sodoma.

 

Cele 64 de pagini ale primului volum din colecţia Mituri biblice de la Cotidianul se prezintă ca un tot eronat ce nu poate aduce nimic bun cunoaşterii adevărului biblic, singura calitate a cărţii fiind imaginile de excepţie. Aceasta ne aduce încă o dată aminte de lucrurile cu înveliş atrăgător, dar găunoase şi putrede în interior.

Sper ca cititorul să-mi ierte faptul că nu m-am referit la toate greşelile întâlnite, dar interpretarea lor cerea o aprofundare a realităţilor biblice, greu de ilustrat în câteva cuvinte.

Închei cu speranţa ca aceste cărţi ale colecţiei Mituri biblice să fie achiziţionate doar pentru calitatea imaginilor şi preţul redus, cumpărătorul fiind scutit de pierderea timpului cu informaţii sărăcăcioase şi eronate.