Persoana nu se epuizează în viața sa biologică

O falsă cale de apărare a demnității umane

Știrea că o femeie olandeză de 64 de ani a fost eutanasiată în ciuda faptului că nu își mai putea exprima dorinţa de a muri a făcut înconjurul lumii. Discuțiile cu privire la eutanasie nu sunt noi și nici terminate, însă acest eveniment ar putea reprezenta un precedent privind ridicarea vieții celor care sunt declarați incapabili să-și mai manifeste această dorință sau nu.

Potrivit mailonline.co.uk, femeia respectivă suferea de demenţă senilă severă și a fost eutanasiată în Olanda, chiar dacă ea nu a mai putut să-şi exprime dorinţa de a muri. Ea fusese o susținătoare a eutanasiei, făcând o declaraţie scrisă încă din timpul când se simțea bine, declarație în care menționa cum vroia să moară.

Eutanasia este legală în Ţările de Jos, cu condiţia ca medicul să consideră că pacientul face o alegere informată şi suferă de dureri insuportabile. Constance de Vries, doctorul care dă o a doua părere în astfel de situații, a declarat că acest caz are implicaţii serioase pentru legea eutanasiei din Olanda, deoarece înseamnă că pacienții care nu mai sunt în măsură să-și exprime dorinţele lor pot fi totuși ajutați să moară.

Includerea pacienților care suferă de Alzheimer lărgește mult numărul de persoane care ar putea fi eutanasiate. Avocaţii eutanasiei promovează ideea că eutanasierea persoanelor care suferă de demență este o modalitate potrivită de a evita suferinţa şi mai ales costurile îngrijirilor medicale.

Conferințe publice încurajează persoanele în vârstă să se informeze cu privire la „dreptul” lor de a muri, chiar dacă acestea sunt în stare bună de sănătate, dar trăiesc cu frica de ceea ce s-ar putea întâmpla în cazul în care sunt diagnosticate în viitor cu demenţă. Phyllis Bowman, membru al asociației britanice „Dreptul la viaţă”, a declarat că „prin faptul că oamenii optează pentru a muri atât de devreme sugerează existența unei anumite presiuni exercitate asupra lor”.

Lărgirea criteriilor sinuciderii asistate

Într-o țară în care legea eutanasiei este deja foarte permisivă, Asociația Medicală Olandeză (KNMG) consideră că o suferință insuportabilă prelungită să nu fie singurul criteriu pentru a solicita eutanasierea. Înainte, pentru a se califica pentru eutanasiere, pacienţii trebuiau să convingă doi doctori că fac această alegere din cauza unei suferinţei insuportabile în deplinătatea facultăților mintale.

Însă cultura morţii este vorace și odată ce începe să se hrănească, nu este niciodată potolită. În deja foarte liberalul sistemul de eutanasiere olandez, după aproape un an de discuţii, KNMG a publicat un document care spune că o combinaţie de factori sociali, de boli și afecțiuni care nu sunt terminale pot fi calificate, de asemenea, ca o suferinţă prelungită și de nesuportat, întrând sub incidența legii eutanasiei. Conform Radio Netherlands Worldwide, o persoană poate fi eutanasiată pe motive de „vulnerabilitate” și „singurătate”. Declinul social sau financiar, probleme psihologice sau „oboseala” ar trebui considerate ca motive de eutanasiere. Dr. Nieuwenhuijzen Kruseman, președintele KNMG, spune că „nu trebuie să fie întotdeauna o boala fizică, ci chiar debutul unei demențe sau probleme psihologice cronice este o suferință insuportabilă şi de durată. Aceasta nu trebuie să fie neapărat o boală in stadiu terminal.” În momentul de faţă, în Olanda există aproximativ un milion de oameni în vârstă care s-ar încadra în aceste criterii, adică 1 din 16 persoane.

Dorința de a trăi înlocuită de cultura morții

Din 2002, de când eutanasia a fost legalizată, medicii olandezi au pornit de la eutanasierea bolnavilor în stadiu terminal care cereau acest lucru, la bolnavii cronici care cer aceasta, la persoanelor cu handicap sau cu afecțiuni psihiatrice, acum extinzându-se la vârstnicii marginalizați sau vulnerabili. Criteriile care permit eutanasierea se dovedesc din ce în ce mai cuprinzătoare. Chiar și atunci când o persoană nu se încadrează din punct de vedere legal pentru solicitarea eutanasierii, KNMG spune că este absolut normal ca doctorii să ofere pacienților lor informaţii despre cum se poate sinucide sau „auto-eutanasiere”. Toate acestea se adaugă „Protocolului de la Groningen” care susține eutanasierea copiilor cu anumite anomalii congenitale. Ceea ce era considerat „genocid” sub auspicii naziste, acum este cunoscut ca „a muri cu demnitate”.

În cartea sa „Cultura morții”, Wesley J. Smith consideră că medicina contemporană „se schimbă de la un sistem bazat pe sanctitatea vieţii umane, într-un model utilitar în care cei cu probleme medicale iremediabile sunt văzuți ca având o „datorie” să moară”. Astfel, unii „bioeticieni” susțin retragerea suportului medical în cazurile considerate „inutile”, ignorând Jurământului lui Hipocrate după care s-a ghidat medicina de-a lungul timpului și care garantează dreptul la viață: „nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere, și nici nu voi da vreun sfat în această privință. Tot așa nu voi da unei femei un remediu avortiv”.

Viața este „Da” pentru veșnicie

În România, Colegiul Medicilor prevede în „Codul de deontologie medicală” următoarele: „Medicul trebuie să încerce reducerea suferinţei bolnavului incurabil, asigurând demnitatea muribundului. Se interzice cu desăvârşire eutanasia, adică utilizarea unor substanţe sau mijloace în scopul de a provoca decesul unui bolnav, indiferent de gravitatea şi prognosticul bolii, chiar dacă a fost cerut insistent de un bolnav perfect conştient. Medicul nu va asista sau îndemna la sinucideri ori autovătămări prin sfaturi, recomandări, împrumutarea de instrumente, oferirea de mijloace. Medicul va refuza orice explicaţie sau ajutor în acest sens.” Rezumând aceste prevederi, prof. dr. Vasile Astărăstoae, președinte al Colegiului Medicilor din Romania și membru în Comitetul Director de Bioetică (CDBI) al Consiliului Europei (Strasbourg), spune că „mâna care vindecă nu poate să fie aceeaşi cu mâna care ucide”.

Biserica Ortodoxă a promovat dintotdeauna dreptul la viața ca dar al lui Dumnezeu. În documentul elaborat de comisia de bioetică a Sfântului Sinod și aprobat de acesta se spune că „fiind creată de Dumnezeu, viața umană este intrinsec bună și merită ca totdeauna să fie respectată și apărată, fie că se va manifesta în mod plenar, fie că va exista cu deficiențe datorită unor cauze cunoscute sau necunoscute.  Ca ființe create, din punct de vedere biologic, prin vrerea lui Dumnezeu intrăm în și ieșim din istorie.”

Omul este conștient de începutul vieții sale și deși știe că ea are un sfârșit, el nu îl poate concepe. Cum este să nu mai fii?! Omul are doar dreptul la viață, nu și la moarte la inexistență. El este făcut pentru viață, și încă viață veșnică. Ceea ce creează Dumnezeu este un „Da!” pentru totdeauna (cf. II Cor. 1,19). Prin moarte omul nu se desființează, ci își continuă în alt plan existență. „Persoana nu se epuizează în viața sa biologică, nici nu se realizează exclusiv în condiția sa pământească, iar viața în sensul biologic al cuvântului, este condiția fundamentală în vederea pregătirii persoanei umane pentru Împărăția lui Dumnezeu.” Dorința omului de a muri se prelungește în veșnicie ca o neînțelegere ce macină și sfâșie omul care nu știe sau nu înțelege viața.

Calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea ei

Pr. Prof. Gheorghe Popa, prorector al Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și membru în comisia de bioetică a Sfântului Sinod, spune că niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată de către Biserică: „viaţa este valoarea supremă a omului pe pământ și trebuie să o ducem până la capăt indiferent de momentele dificile și suferințele prin care noi trecem. Oamenii trebuie să își asume cu încredere și speranță în Dumnezeu toate momentele dificile și să nu ajungă la o decizie de a interveni brutal ca viața lor să se termine agresiv, fără o raportare a ei la binecuvântarea și iubirea lui Dumnezeu. Viața și calitatea vieții nu trebuie separată de sacralitatea vieții.”

Părintele profesor ne-a mai precizat: „din perspectivă teologică, niciodată eutanasia nu va putea fi acceptată pentru că viață este un dar al lui Dumnezeu pentru că dacă viața este dar al lui Dumnezeu, atunci nu putem să ne-o luăm nici noi, nici altcineva sau la cererea noastră altcineva să se intervină pentru ca viața noastră să se încheie într-un mod agresiv și lipsit de încrederea și speranța în Dumnezeu.

Deciziile care se iau fie deciziile juridice, fie în comisiile de bioetică au ca punct de plecare o anumită viziune și o anumită antropologie, deci modul în care noi înțelegem și definim omul, sau cu alte cuvinte modul în care ne înțelegem pe noi înșine și sensul vieții noastre influențează uneori și deciziile noastre. Ca atare, deciziile care se iau în cadrul comisiilor de bioetică sau chiar deciziile care se iau la nivelul unor legislații, chiar dacă ele sunt legislații europene, în ele se reflectă de fapt o viziune secularizată prin care viața și calitatea vieții este pusă înaintea sacralitățiii vieții sau este separată de sacralitatea vieții. Datorită acestei perspective se ajunge la decizii care nu sunt în armonie cu viziunea Bisericii și în același timp cu teologia creștină.”

În legătură cu demnitatea în fața morții care este folosită ca argument în favoarea eutanasiei, pr. prof. spune: „demnitatea omului este dată de faptul că fiecare om poartă chipul lui Dumnezeu, el este icoana lui Dumnezeu în lume și atunci demnitatea nu este o însușire pe care o dobândim în timp, ci demnitatea este un atribut ontologic al fiecărei persoane umane. Demnitatea ține de faptul că noi prezentăm în lume într-un fel binecuvântarea lui Dumnezeu și suntem icoane ale lui Dumnezeu așa cum spune Sfânta Scriptura. Noi trebuie să participăm prin viața noastră la viața dumnezeiască, la viața în comuniune cu Dumnezeu și prin Dumnezeu de fapt cu întreaga creație. Omul este o fiinţă vie menită să trăiască în comunitatea altor fiinţe vii, cu care împreună se bucură de viaţă ca valoare personală şi ca valoare comunitar-sobornicească. Viaţa omului ţine de Dumnezeu şi nu se poate explica decât în comuniunea omului cu Dumnezeu, Care are puterea să o dea, dar şi să o ia. Și atunci lucrurile se schimbă când alegem această cale de apărare și cultivare a demnității noastre umane.”