Smintirea de Hristos

Şi fericit este acela care nu se va sminti întru Mine. – Matei 11,6

Mântuitorul nostru Iisus Hristos este singura persoană ce cuprinde două firi diferite unite în mod întreg şi complet, dar nealterat şi neamestecat, cu consecinţele care se pot înţelege şi argumenta în mod logic. Deşi văzut ca om, Hristos este şi Dumnezeu. Şi El a făcut nenumărate minuni pentru încredinţarea dumnezeirii Sale. Aşa cum spunea Sfântul Nicolae Cabasila, minunile sunt numai semne doveditoare; ele au fost făcute ca oamenii să creadă că Domnul era cu adevărat Mântuitorul făgăduit. Prin ele, oamenii pot înţelege mai uşor importanţa persoanei lui Hristos.

În ciuda acestui fapt, se observă că mulţi din cei ce L-au văzut pe Hristos, L-au auzit şi L-au simţit, nu L-au acceptat, nu L-au crezut, L-au răstignit. Şi a doua oară… Hristos nu s-a putut ridica la standardele lor!

Iisus Hristos nu este doar Mântuitorul. El este şi judecătorul şi catalizatorul acţiunilor omului. Judecător pentru că El cunoaşte ce poate şi trebuie să facă omul; catalizator pentru că omul nu poate să rămână indiferent la persoana Lui: el trebuie să ia atitudine, Îl acceptă sau nu. Nu există bărbat sau femeie, evreu sau păgân, rob sau stăpân care să nu fie pus înaintea lui Hristos pentru a lua o hotărâre: Îl acceptă sau Îl condamnă. Iar pentru aceasta fiecare trebuie să-şi lase propriile gânduri şi dorinţe şi sentimente cât se poate de pure sau impure pentru a-L accepta pe Hristos. Omul nu-L acceptă pe Hristos pentru o minune de-a Lui, pentru un cuvânt sau pentru învăţătura Lui. Omul Îl acceptă pe Hristos pentru persoana Lui. Doar primindu-L pe Hristos în totalitate omul îşi poate afla sinele. Şi de aceea acceptarea lui Hristos, nesmintirea de El se poate face numai prin lepădarea de sine ca idee, concepţie şi stil de viaţă, urmată de unirea deplină cu Hristos, având deci gândul Lui, dorinţa Lui, viaţa Lui.

Spălarea mâinilor şi Legea

Se spune despre legea lui Moise că este dreaptă şi sfântă şi bună, ea fiind cinstită atât de evrei, cât şi de Mântuitorul şi ucenicii Lui. Observăm însă că atunci când creştinismul începe să se răspândească, legea lui Moise, dreaptă şi sfântă cum este, devine marginalizată sau chiar ignorată, sinodul apostolic de la Ierusalim reţinând doar câteva aspecte mai importante. Vedem aşadar că atunci când intră în funcţiune legea duhovnicească a Noului Testament, legile fireşti sau spirituale capătă un caracter secundar, revenindu-se de fapt la prototipurile ale căror icoane sunt.

Cu privire la Sfânta Liturghie, Nicolae Cabasila spune că majoritatea actelor liturgice au două funcţiuni: practică şi simbolică. În acelaşi fel, în legile primite de la Dumnezeu, atât cele naturale, cât şi legile lui Moise sau ale lui Iisus, se pot observa două funcţionalităţi: trăirea unei vieţi unei pe pământ şi formarea omului nou pentru viaţa veşnică.

În spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine (Mt. 15,2) observăm legea firească a înţelepciunii bătrânilor, o lege nescrisă care şi astăzi este de multe ori neglijată. Chiar şi pe mâinile unui chirurg care s-a spălat timp de cel puţin 10 minute cu soluţii antiseptice puternice se consideră că este normal să se mai găsească până la 3 bacterii pe cm2. Se poate deduce uşor necesitatea unei igiene minimale ca spălatul pe mâini înainte de a mânca sau chiar înainte de a ne atinge trupul. Să nu uităm că trupul este templu al Duhului Sfânt, deci cum ne vom atinge de el cu mâinile murdare!? Şi Apostolul Pavel spune că fiecare trebuie să-şi îngrijească propriul trup, văzând în aceasta un simbol al iubirii dintre bărbat şi femeia lui.

Doctorii de azi consideră că cea mai simplă metodă de a preveni maladii infecţioase ca gripa, diferite infecţii virale sau bacteriene, parazitoze sau infecţii fungice, cu evoluţii benigne sau, din contră, nefavorabile, mergând până la sindroame epileptogene sau chiar deces, cea mai simplă şi eficientă metodă este banalul spălat pe mâini, igiena alimentelor şi a propriului trup. Dacă ne-am îngriji trupul şi l-am hrăni cu ceea ce-i trebuie (şi nu cu ceea ce ne place), medicina nu ar mai exista, sau ar fi doar o ramură minusculă, secundară, tranzitorie a vieţii omeneşti.

Legea divină are în primul rând un caracter practic pentru viaţa omului în raport cu natura, cu ceilalţi şi cu propria persoană. De aceea, dacă omul nu ascultă de legea lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va trebui să asculte de prescripţiile doctorului, care, de multe ori, sunt mult mai aspre şi mai neplăcute, aparent inumane (aceasta în situaţia fericită, destul de rară, în care doctorul mai poate salva ceva!). Să ne aducem aminte de proverbul bătrânilor care spune că atunci când nu intră soarele pe fereastră, adică Dumnezeu, înţelepciunea care ne luminează viaţa în mod calm şi neagresiv, atunci intră doctorul pe uşă, invadându-ne intimitatea psihosomatică prin întrebări şi metode de tratament mai mult sau mai puţin invazive.

Răspunzându-le fariseilor şi cărturarilor care-I acuzau ucenicii de lăsarea datinilor bătrânilor, Mântuitorul îi ceartă pentru datinile păcătoase care strică legea, care nu au nimic bun, care desfiinţau legea cea bună din cauza comodităţii şi a lipsei de maturitate duhovnicească.

Legea lui Moise punea mare preţ pe cinstirea părinţilor ca cei ce sunt simboluri ale lui Dumnezeu. Nu degeaba această lege din Decalog urmează imediat după cele ale cinstirii lui Dumnezeu, ea făcând trecerea la legile sociale, în acelaşi timp fiind şi singura cu răsplată imediată. Părinţii trebuie cinstiţi ca cei ce ne-au născut şi crescut, ca cei ce ne hrănesc şi ne poartă de grijă, învăţându-ne totul pentru purtarea în societate, respectul pentru natură şi slăvirea lui Dumnezeu. Ei sunt primele chipuri pe care copilul le vede şi le recunoaşte ca legiuitori şi proniatori şi modele de urmat. De aceea, nerespectarea lor este pedepsită cu moartea, căci mort este cel fără tată şi fără mamă, cel ce s-a tăiat de la burduful viţei, cel ce a rupt legătura de viaţă cu înaintaşii.

Părinţii sunt primii care ne învaţă ce este bine şi ce rău, ce să facem pentru a trăi. De aceea, respectarea legii lui Moise de cinstire a părinţilor conduce inevitabil şi la respectarea legii înţelepciunii bătrânilor ca părinţi ai părinţilor ai părinţilor… În acest fel observăm cum Mântuitorul ne arată că tocmai prin nerespectarea Legii lui Moise s-a ajuns la nerespectarea celorlalte legi, fie ele bune. De aceea Mântuitorul ne îndeamnă nu să inventăm legi noi care să le înlocuiască pe cele vechi, ci să căutăm raţiunea acestora din urmă, să-L căutăm pe Cel din spatele lor, tocmai pentru a ne putea apropia şi inima de El.

Poruncile omeneşti, mai ales cele ce răstoarnă legi vechi dar dumnezeieşti nu fac decât să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, omul păstrând doar pietismul şi formalismul ca manifestări false ale relaţionării cu Hristos.

Dacă la începutul predici Sale, Mântuitorul spunea să ne lipsim de organele care ne duc la păcat, acum vedem că El situează inima, centrul trupului nostru, centru de care nu ne putem lipsi fără să murim, El acuză inima ca izvor al răutăţii care îl întinează pe om. Vedem astfel că singurul responsabil pentru faptele sale este omul care le-a înfăptuit. El nu poate spune că aşa a văzut, aşa a auzit, aşa a învăţat. Chiar de ar fi murdar de acestea din cauza mediului în care trăieşte, doar el e responsabil de propriile fapte şi gânduri care îl spurcă sau nu.

Inima se poate educa, inima se poate cultiva, şi chiar în condiţii neprielnice, ea nu trebuie să se supună păcatului. Toate faptele rele din jur trebuie să treacă de noi şi să le lăsăm în urmă ca pe o necurăţie, ca pe ceva „execrabil”. Dacă ne întinăm cumva de ele, asta nu poate fi decât din neatenţia noastră, din nepăsarea noastră, din necunoştinţa noastră, din vina noastră.

De aceea, atunci când „rumegăm” faptele din jur, fie ele acţiunile particulare sau evenimentele generale, trebuie să avem grijă să nu ne lăsăm întinaţi prin judecare, prin necredinţă, prin gânduri desfrânate, căci asta ar da pe faţă doar sufletul nostru găunos, ar reflecta micimea unei inimi păcătoase.

Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris
Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris