Aggiornamento la Paisie Velicikovski

În grija pe care o are pentru prestigiul rugăciunii (lui Iisus) şi în pasiunea pe care o pune pentru a o generaliza şi a o face iubită, el (Paisie) merge până acolo încât elimină din textele veacului al XIV-lea, pe care le citează, cuvintele şi expresiile de natură să nască discuţii şi să compromită rugăciunea. Astfel, bunăoară, citând faimosul pasaj din Metoda sfintei rugăciuni şi atenţii pe care se întemeia omfalopsihismul, el şterge toată partea compromiţătoare, deşi era sigur că autorul Metodei e Simeon Noul Teolog.

În Metodă textul sună astfel:

Închide uşa şi ridică-ţi spiritul mai presus de orice lucru deşert şi vremelnic, apoi sprijină-ţi bărbia în piept şi îndreaptă-ţi ochiul trupesc în spiritul întreg spre mijlocul pântecelui, adică spre buric, comprimă-ţi aspiraţia aerului ce trece prin nas aşa încât să nu respiri uşor şi caută cu mintea înăuntrul măruntaielor pentru a găsi acolo locul inimii, unde obişnuiesc să se adune toate puterile sufletului.

În traducerea lui Paisie, acelaşi text apare modificat în felul următor:

Închide uşa, trage-ţi mintea de la orice deşertăciune, strânge-ţi bărbia în piept, îndreaptă-ţi împreună cu minte şi ochiul simţului, încetineşte respiraţia ca să nu sufli prea slobod şi încearcă cu cugetul să găseşti înăuntru în piept locul inimii, unde le place să-şi aibă sălaş de obicei puterile sufleteşti.

Mijlocul pântecelui şi amănuntul ombilical au dispărut. De asemenea lăuntrul măruntaielor. Inima s-a suit la locul ei firesc, adică în piept. Cu alte cuvinte, principiul sincronismului psihofizic a rămas în vigoare, dar progresul ştiinţei a făcut să dispară grosolanele erori medievale. Rugăciunea minţii e de acum eliberată de elementele compromiţătoare.

Nichifor Crainic

Post? Cum adică post?

Fiind creat prin voia lui Dumnezeu, omul se hrăneşte permanent şi îşi susţine existenţa din cuvântul lui Dumnezeu. Deşi izvor al existenţei umane, Dumnezeu vrea ca omul să-şi manifeste în mod liber opţiunea de a fi sau nu. Creat de Viaţă pentru viaţă, omul are posibilitatea să refuze viaţa printr-o permanentă negare a ei. Şi de aceea omul este pus în faţa alegerii: el poate afirma viaţa ca existenţă raţională ce se împărtăşeşte de Raţiunea divină sau, dimpotrivă, omul poate trăi într-o absurda negare.

Adam a încercat să se hrănească cu altceva decât Cel ce îl hrăneşte. Şi prin păcat, fiecare om îşi renegă statutul de creatură, dar nu ca depăşire şi îndumnezeire, ci ca negare absurda a datului ontologic.

Postul reprezintă o recunoaştere a naturii umane create, dependente fiinţial de Dumnezeu, dar libere în voinţa de a trăi cu Dumnezeu. Omul posteşte şi renunţă în mod voit la hrana care îi satisface doar trupul, dar nici pe acesta în mod deplin, şi îşi manifestă dorinţa de a se împărtăşi de adevărata hrană şi adevărata băutură. Şi numai Dumnezeu îi poate satisface în mod deplin nevoia lui de a fi şi a trăi. Cel ce nu posteşte nu-şi recunoaşte caracterul de persoană liberă şi nu vrea să trăiască adevărata viaţă. El se complace într-o existenţă independentă de propria voinţă, îşi neagă caracterul de fiinţă vie.

Biserica a rânduit anumite zile în timpul anului bisericesc în care creştinul se înfrânează de la bucatele de origine animală. Aceasta nu este o fugă din faţa plăcerilor vieţii, un dispreţ faţă de natură, tendinţă de împotrivire faţă de trup sau masochism religios. Ci prin post, creştinul renunţă la a mai considera faptul de a mânca un scop în sine şi îşi restaurează viaţa ca împărtăşire şi comuniune cu Dumnezeu. În acest sens, Nichifor Crainic spune că „toate rânduielile posturilor şi ale slujbelor care preced sărbătorile apostolice, pe cele ale Maicii Domnului, Naşterea şi Învierea, nu sunt altceva decât o asceză îmblânzită şi repartizată calendaristic pentru pregătirea şi purificarea poporului în vederea contactului euharistic cu Dumnezeu”. De aceea, în mod cu totul special, creştinul ţine post total şi nu mănâncă nimic de la miezul nopţii până la momentul împărtăşirii cu trupul şi sângele Domnului.

Având trupul care suferă, omul îşi îndreaptă atenţia şi spre lipsurile sufletului care, în alte condiţii, sunt mai uşor de trecut cu vederea. Astfel că prin post se pune început unei pocăinţe adevărate, căci doar cunoscându-ţi sărăcia şi lipsa te poţi îndrepta şi căuta pe Cel ce poate să le plinească.

Sunt însă şi oameni care nu postesc. Asceza trebuie asumată în mod liber, iar Ortodoxia a afirmat dintotdeauna primatul persoanei asupra oricărei reguli. Însă rânduielile bisericeşti urmăreşte comuniunea oamenilor între ei şi a fiecăruia cu Dumnezeu. De aceea, libertatea persoanei nu trebuie să devină respingere a comuniunii. Sunt cazuri sau momente în care omul nu poate posti. Dar trebuie făcută diferenţă între imposibilitatea de a ţine o anumită regulă a vieţii de comuniune şi refuzul duhului de comuniune. Atitudinea faţă de cei care încă nu înţeleg acest duh de viaţă trebuie să fie însă plină de dragoste de neosândire. Astfel că ei, văzând efectul duhovnicesc al postului să înţeleagă şi importanţa lui în desăvârşirea creştină.

Postul unit cu rugăciunea şi lecturile sfinte sunt ingrediente ideale pentru o bună dospire duhovnicească.

Toate rânduielile posturilor şi ale slujbelor care preced sărbătorile apostolice, pe cele ale Maicii Domnului, Naşterea şi Învierea, nu sunt altceva decât o asceză îmblânzită şi repartizată calendaristic, pentru pregătirea şi purificarea poporului în vederea contactului euharistic cu Dumnezeu.

Nichifor Crainic