Libertatea II

Dumnezeu este singurul care există cu adevărat. De existenţa Lui depind toate celelalte, vazute sau nu. Toate subzistă prin voinţa Lui. Fiind singurul nedeterminat, despre El se poate că există sau nu pentru că pur şi simplu natura Lui nu se poate supune simţurilor şi cercetării umane. El este prin natură mai presus de orice natură, mai presus de tot ceea ce există. Nu putem spune că nu există Dumnezeu în sensul în care îl foloseşte Nietzsche, ci spunem că fiinţa Lui este mai presus de putinţa noastră de înţelegere. Noi îl cunoaştem doar din manifestări, doar prin ceea ce El vrea să ne împărtăşească.

Dar în acelaşi fel putem spune că El este singurul care există, existenţa Lui nefiind determinată de altceva/altcineva. În raport cu noi, care avem un început, o chemare la existenţă, El este singurul Care a existat dintotdeauna pentru totdeauna. Fiind singurul nedeterminat, a fi sau a nu fi depinde doar de propria-I dorinţă. Existenţa Lui s-ar sfârşi când El ar spune NU, când El nu ar mai vrea să fie. Este evident că nici noi nu am mai exista, pentru că de la El şi prin El şi întru El sunt toate (Ro. 11,36).

Omul este chemat la existenţă. Nu depinde de el să fie sau nu. El există prin voinţa Altuia. Raţiunea omului de a exista ţine de voia divină care-l cheamă pe om de la inexistenţă la existenţă, de la nefiinţă la fiinţă. Şi pentru că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem (Fp. 17,28), omul poate exista doar prin Dumnezeu, prin participarea la El. Neparticiparea, necomuniunea cu Dumnezeu înseamnă moartea, ne-fiinţarea, inexistenţa omului. Omul continuă să existe doar pentru a-şi renega existenţa. A fi sau a nu fi nu depinde de el, dar a vrea sau nu, da. De aceea, cel mai important lucru care ne aseamănă cu Dumnezeu este libertattea voinţei.

Creat pentru a fi ca Dumnezeu în toate privinţele cu excepţia ne-începutului (lucru logic dacă ţinem cont că ceea ce apara la un moment dat nu poate fi decât cu un început), omul trebuie să vrea aceasta. De voia lui ţine să fie sau nu dumnezeu. Dacă omul vrea să fie, el nu poate fi decât ca Dumnezeu, pentru că doar El există, pentru că nu există altceva, altă comparaţie, pentru că El este modelul. Tot ce nu e El e nefiinţă. De aceea omul ori e întru El cu totul, ori nu e deloc. În mod juridic s-ar putea spune că cel ce a greşit faţă de o lege, a greşit faţă de toată legea. Nu se poate spune că asta accept şi asta nu, pentru că pur şi simplu e normal să spui DA la tot ce există şi să respingi tot ceea ce nu există. E normal pentru omul creat să-şi accepte crearea şi anormal să renunţe la fiinţa lui creată. De aceea, a fi normal nu poate fi decât în Dumnezeu, El fiind singurul etalon. Binele şi răul nu sunt decât două variante decât ca opţiune, pentru că normal şi natural e să alegi doar binele, pentru că răul pur şi simplu nu există decât ca neacceptare a existenţei. Nu poţi îndepărta existenţa, dar o poţi renega. Ea nu va înceta să existe, dar vei trăi mereu chinul de a vrea să fii ceea ce nu eşti. De fapt acesta este iadul: căutarea a ceva ce nu există, goana după fantasme, după vise, după ireal; Iadul este locul în care Dumnezeu nu are loc, locul în care se vrea inexitenţa.

Atunci când trebuie să alegi între bine şi rău, între lumină şi întuneric, de fapt este alegerea între Dumnezeu şi nimic. Normal şi natural este să alegi binele, lumina, pe Dumnezeu. Restul este nimic. Nici măcar nu se poate concepe nimicul. Poate nu e o întâmplare că cifra 0 a fost inventată târziu, pentru că pur şi simplu nu se poate concepe nimicul.

În acest sens, porunca din Rai are caracterul alegerii între Totul sau nimic. Ea are rolul întregii legi morale pentru că omul are posibilitatea alegerii. Doar prin manifestarea voită a unei alegeri omul îşi poate dezvolta sentimentul şi raţiunea pentru înţelegerea, cuprinderea şi participarea la viaţa divină pentru care e destinat. Fiecare om este predestinat la fericire şi mântuire şi Paradis, dar nu fiecare vrea. De aceea se spune că cel ce vrea ia Împărăţia Cerurilor. Tocmai pentru că este o chestiune de voinţă. Şi iarăşi,  doar cel ce crede se mântuieşte, pentru că pur şi simplu nu poţi primi ceva ce nu există pentru tine. În această privinţă, cred că o plasticizare minunată a reuşit să o facă C.S. Lewis în ale sale Cronici din Narnia. Aici, în cartea Ultima bătălie care prezintă vremurile apocaliptice şi venirea Mântuitorului într-o poveste pentru copii, sunt nişte pitici (simboluri pentru micimea de suflet) care, în rai fiind nu se puteau bucura de bunătăţi pentru că pur şi simplu nu vroiau, nu mai puteau să le perceapă. S-au fost amăgiţi de prea multe ori, în final nemaifiind capabil de diferenţierea adevărului de falsitate (nu degeaba un sinonim pentru diavol este cel viclean sau amăgitorul).

Dreptate vs. nedreptate

E în natura fiinţei noastre de a face un lucru drept. Nu putem face un lucru rău cu conştiinţa că este rău, fără cel puţin a-i da o conotaţie negativă. Nu putem face răul prin fire. De aceea considerăm că ceea ce facem e drept şi bun, asemănându-ne cu Cel ce a făcut toate bune foarte.

Păi nu ai făcut bine asta!

cade remarca aproapelui ca un baros în cap, împrăştiind apoi în jur sângele mâniei noastre. Şi de ce nu-i bun?! Păi tu nu vezi că nu-i bun, ci încă foarte bun?! etc. Şi vărsarea de sânge continuă, dacă mila lui Dumnezeu şi smerenia nu va despărţi apele mâniei noastre.

Clive Staples Lewis, cunoscut mai ales pentru Cronicile din Narnia, demonstrează existenţa lui Dumnezeu prin prezenţa războiului ca mijloc de a pune ordine, ordine percepută de toţi ca universală (tocmai pentru că izvorăşte din Dumnezeu), ordine însă mozaicată de pluritatea umană în bucăţi despărţite de plumbul voinţei personală.

Dacă un înţelept critică un novice, cel mai probabil că înţeleptul are dreptate şi tânărul ar învăţa mai multe dacă l-ar asculta şi nu l-ar ignora. Dacă un amator dispreţuieşte un profesionist, nu e decât o demonstraţie a vechiului dicton antic preluat de Boetius de la Solomon, Dacă tăceai, filosof rămâneai! Dacă un amator critică un amator, ar putea amândoi să urce la o învăţătură superioară amândurora prin punerea de minte de la minte. Căci unde sunt doi sau trei uniţi cu smerenie în Hristos, El nu-i va lăsa ci vor creşte şi nu vor cădea în groapa individualismului ca orbii.

Deci de ce ni se sfâşie sufletul când primim certare? Dacă sunt înţeleptul, e prilej de smerenie şi cercetare, oricum nu de ignorare. Dacă sunt amatorul, e oportunitate de corectare şi progres. Singurul care suferă şi moare prin certare e slava noastră şifonată.