Câștigarea înțelepciunii vieții

Și a fost Moise școlit în toată înțelepciunea egiptenilor și puternic era el în cuvintele și-n faptele lui. – Faptele Apostolilor 7,22

Moise a fost un om special și mare. El a fost special de mic pentru că a fost iubit de mama lui. Moise nu era deosebit față de ceilalți copii, dar dragostea mamei lui l-a făcut special. Ea nu l-a dat spre a fi omorât de egipteni, ea nu a vrut să avorteze viitorul acestui om. Ci prin dragostea și grija ei, acest copil care nu avea nimic special prin sine, care era născut dintr-o familie oarecare (cf. Ex. 2,1), a ajuns fiul fiicei faraonului.

Dacă la început Moise a trăit din marea dragostea pe care i-a purtat-o mama lui, mai apoi el și-a câștigat singur prețuirea oamenilor și a lui Dumnezeu. El învață toată „înțelepciunea egiptenilor”, se întărește în științele lumești, cunoaște tot ceea ce era cunoscut la timpul său, devenind nu doar un om învățat, ci și un om cu caracter, un suflet nobil. Iar Dumnezeu nu poate ignora un astfel de om. Știința și caracterul pe care Moise și le-a dobândit l-au determinat pe Dumnezeu să-l aleagă pentru izbăvirea poporului Său. Căutarea lui Dumnezeu l-a găsit pe Moise dezvoltat pentru purtarea acestei misiuni.

Viața lui Moise este model pentru mulți dintre sfinți care au luminat istoria creștinismului. Aceștia au fost oameni care s-au desăvârșit în cunoașterea lumească, care erau prețuiți în comunitățile lor, urmând ca apoi să urmeze calea pustiei sau să se consacre prin hirotonie ca preoți și episcopi capabili și respectați de societatea care i-a recomandat.

Astfel de oameni care erau cei mai buni în domeniul științelor, dar care nu au ignorat și formarea propriului caracter au putut cunoaște mai bine Biserica, L-au înțeles mai bine pe Hristos, acceptându-L și devenind lumini pentru întreaga lume.

Prin astfel de modele, fiecare creștin înțelege faptul că niciodată nu trebuie să disprețuiască știința lumii, ci el trebuie să și-o însușească și să o cunoască pentru a crește mai ușor în planul mântuirii, dar și pentru a deveni mai de folos și pentru a se apropia mai mult de oameni și de Dumnezeu.

Creștinul așteaptă sfârșitul revelației

Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim cuvântul Domnului. – Isaia 2,3

Isaia pregătește poporul lui Israel să aștepte Legea în muntele Sionului. Probabil că evreii nu prea au înțeles cuvintele profetului, având în vedere faptul că ei deja aveau legea lui Moise. Dar dacă Legea nu e completă, atunci cum se face că legea e sfântă și bună? Și totuși profetul Isaia întărește și spune că din Ierusalim va ieși cuvântul Domnului!

Pentru un creștin, aceste cuvinte par a nu mai fi o taină. Legea iubirii a fost adusă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care S-a jertfit în Ierusalim. Mai mult, creștinul are conștiința că el este poporul lui Israel în duh (cf. Os. 2,25, Ro. 11,17), el împlinește Legea desăvârșită de Hristos, fiind părtaș la promisiunile Legii.

Însă creștinul poate face aceleași greșeli ca și vechiul popor al lui Israel, Sfântul Apostol Pavel avertizând asupra unei astfel de posibilități (Ro. 11,18-21). Astfel, și creștinul poate crede că împlinește legea dată de Hristos, dar de fapt să fie departe de Duhul ei.

Credem și spunem că mântuirea vine prin Iisus Hristos. În același timp însă, Mântuitorul precizează: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați” (In. 16,12). El își îndeamnă ucenicii la așteptarea promisiunii Tatălui în Ierusalim (cf. Fp. 1,4).

Se poate observa că așteptarea la care îndeamnă Mântuitorul nu se deosebește prea mult de cuvintele lui Isaia. Ei spun că mai este ceva. Nu s-a spus încă totul! Sfântul Serafim de Sarov spunea că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. În Ortodoxie, cunoaștem că descoperirea obiectivă adusă de Hristos nu are valoare fără schimbarea minții și a inimii, fără metamorfozarea în omul nou, hristificat. Doar într-un astfel de om se împlinește revelația!

Postul şi nevrednicia creştinilor

Sunt unii care susţin că prin post primesc curăţia de a se apropia de Sfintele Taine şi în nici un chip nu se cuvine a se împărtăşi careva cu Trupul şi Sângele Domnului fără post de una, două, trei sau şapte zile, chiar şi fără ulei. Ei dispreţuiesc pe cei ce nu ţin acestea, chiar dacă Marele Apostol Pavel spune ca nimeni să nu osândească pe careva pentru mâncare şi băutură (Ro. 14,3).

Ei uită că Domnul zice prin Moise: Voi milui pe cine vreau să miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur (Ex. 33,19)). Iar Sfântul Apostol Pavel continuă: Deci nu este de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte (Ro. 9,16). Iar Înţeleptul zice: Calul este gata de luptă, dar biruinţa vine de la Domnul.

Mântuirea vine din credinţă, pentru ca nimeni să nu se îndreptăţească. Trebuie să avem conştiinţa că Hristos lucrează în noi, că noi nu suntem vrednici de El, dar că El ne curăţeşte. Nu pentru că am făcut ceva anume, ci pentru că El vrea. Regele David spune: Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâna oamenilor să nu cad (II Rg. 24,14). Şi nădejdea lui nu a fost în deşert (II Rg. 24,16). Vedem că marele rege David a profeţit mila lui Dumnezeu, Care Însuşi S-a coborât în iad nu pentru vrednicia vreunuia de acolo, ci pentru marea Lui iubire. Căci El pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (In. 53,12).

Cine poate spune că este liber de păcat? Sfântul Ioan de Kronştadt spunea că nici în timpul Liturghiei nu era lăsat în pace de gânduri hulitoare, dar aceasta nu i-a împiedicat conştiinţa de la unirea cu Hristos. Şi el se împărtăşea zilnic. Toate rugăciunile pregătitoare pentru Împărtăşanie subliniază faptul că nu pentru vrednicia cuiva, ci pentru bunătatea Mântuitorului suntem vrednici a ne împărtăşi. Au fost unii care în smerenia lor nebună nu s-au mai împărtăşit deloc. Au confundat smerenia cu mândria de a se socoti vrednici pentru ceea ce Hristos nu numai că a îngăduit, dar a şi cerut în mod direct, deşi prin aceasta mulţi s-au smintit (In. 6,66). Vedem că Hristos a accentuat acestei uniri trupeşti cu El, deşi se ştia că pe mulţi îi va îndepărta. Tocmai pentru că este o chestiune prea importantă pentru a fi voalată, Hristos a expus-o pe larg, direct, strecurându-şi astfel ucenicii.

Dar cei ce aleg cuvintele de viaţă veşnică (In. 6,68) se vor apropia şi vor gusta adevărata mâncare şi băutură (In. 6,55), tocmai a fi întru Cel iubit (In. 6,56).

Tăierea împrejur şi postul – condiţii absolut necesare pentru unirea cu Hristos

După predicare cuvântului galilor din Asia Mică, Sfântul Apostol Pavel află de nebunia lor (Gal. 3,1), căci s-au întors la Legea lui Moise, fiind unii ce spuneau că trebuie ţinută întâi Legea pentru a-L primi pe Hristos. Pentru unii ca aceştia, Apostolul Pavel în ceartă şi pe Sfântul Apostol Petru (Gal. 2,11), tocmai ca cei ce susţineau tăierea împrejur să înţeleagă că aceasta era doar prin pogorământul lui Petru, acesta nicidecum recunoscând necesitatea tăierii împrejur pentru primirea lui Hristos. Iar Petru se lasă certat de Pavel…

Observăm astfel că încă de la începuturile ei, Biserica practica pogorământul pentru cei slabi, acesta fiind însă tranzitoriu şi local, nefiind niciodată acceptat şi considerat mandatoriu.

Astăzi se întâmplă că unii iscodesc libertatea noastră pe care o avem în Hristos Iisus, ca să ne robească (Ga. 2,4) prin zile de post nicicând acceptate de Biserică. Ei cer posturi de una, două, trei sau chiar şapte zile înainte de primirea lui Hristos, deşi niciun canon, niciodată nu a cerut aşa ceva. Astfel că acum se ţine rânduiala unor bătrâni, datina lor (Mt. 15,3), uitând de cuvântul lui Dumnezeu ce porunceşte mâncarea din Pâine şi Vin, întărind de două ori cuvântul: Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă întru voi (In. 6,53). Iar dacă Biserica afuriseşte şi alungă de la ea pe cei ce vin la Liturghie dar nu se cuminecă (Canoanele 8 şi 9 Apostolice), totuşi se ţin datini şi soroace care nu au fost învăţate nicicând de Biserică.

Iar cei ce învaţă pentru postul dinainte de Comuniune nu o fac pentru evlavia ei, căci ei nu preţuiesc Aceasta, ci pentru o falsă înţelegere a rostului postului şi o împovărare nejustificată a conştiinţei creştinului. Dacă Legea a fost bună, fiind pedagog spre Hristos (Ga. 3,24), să nu ne întoarcem la ea, socotind că primim curăţia prin ea. Prin Lege toţi suntem păcătoşi şi tocmai din această cauză Îl căutăm pe Hristos, El fiind singurul care ne mântuieşte, nu datini şi obiceiuri. Deci să nu uităm că scopul este Hristos, pe Care nu Îl câştigăm prin oprirea de la mâncare sau băutură, ci prin schimbarea minţii şi unirea cu adevărata mâncare şi băutură. Deci, chiar dacă evlavia unora cere zile de post şi reguli în plus (ca lumânarea obligatorie a celui ce se împărtăşeşte), acestea fiind pentru conştiinţa şi mica evlavie a unora, ele nu trebuie impuse şi celor ce şi-au câştigat libertatea în Hristos, celor pentru care e mai importantă prezenţa vie a lui Hristos în viaţa lor, decât zile de post sau harţi.

Evlavia este foarte bună, dar cu măsură, pentru a nu cădea ca şi Iuda, cel ce aştepta biruinţa lui Hristos, dar nu avea ochi ca să o vadă. Pentru o falsă evlavie, unii nu se apropie de Hristos, zicând că sunt nevrednici, uitând că Hristos este Cel ce învredniceşte, El este Cel ce curăţeşte. Nu aşteptăm timpul în care totul este pus în ordine, totul e pregătit pentru unirea cu El, căci acesta nu va veni niciodată.

Perfecţiunea nu e ceva ce dobândim pentru a ne uni cu Hristos. Pentru că ea nu se dobândeşte niciodată, unirea cu Hristos ar fi imposibilă. Dar Hristos vrea şi se uneşte cu această natură limitată, imperfectă, cu acest trup lipsit de slavă. De ce să numim necurate ceea ce Hristos a curăţit (Fp. 10,15) ?!

Sfântul Apostol Petru accepta tăierea împrejur pentru păgânii ce primeau credinţa din cauza iudeilor ce erau încă prea slabi în Hristos. Dar el s-a lăsat certat de Pavel pentru aceasta (Ga. 2,11), tocmai pentru ca cei slabi să vadă că el face pogorământ din cauza lor, şi în acest mod, ei să crească de la gândurile lor trupeşti la cunoştinţa Dumnezeului cel adevărat.

Aşa cum laptele sânului este bun pruncilor dar greţos celor deplini cu vârsta (Teodorit), legile trebuie depăşite o dată cu intrarea în har. Doar în Hristos ne binecuvântăm şi ne îndreptăm şi luăm iertare de păcate. Iar dacă mistica este scopul (N. Mladin), de ce să lăsăm Euharistia, unirea mistică cu Hristos, Taina prin definiţie a Bisericii (A. Schmemann) pentru timpuri şi soroace şi practici nefolositoare?!

Spălarea mâinilor şi Legea

Se spune despre legea lui Moise că este dreaptă şi sfântă şi bună, ea fiind cinstită atât de evrei, cât şi de Mântuitorul şi ucenicii Lui. Observăm însă că atunci când creştinismul începe să se răspândească, legea lui Moise, dreaptă şi sfântă cum este, devine marginalizată sau chiar ignorată, sinodul apostolic de la Ierusalim reţinând doar câteva aspecte mai importante. Vedem aşadar că atunci când intră în funcţiune legea duhovnicească a Noului Testament, legile fireşti sau spirituale capătă un caracter secundar, revenindu-se de fapt la prototipurile ale căror icoane sunt.

Cu privire la Sfânta Liturghie, Nicolae Cabasila spune că majoritatea actelor liturgice au două funcţiuni: practică şi simbolică. În acelaşi fel, în legile primite de la Dumnezeu, atât cele naturale, cât şi legile lui Moise sau ale lui Iisus, se pot observa două funcţionalităţi: trăirea unei vieţi unei pe pământ şi formarea omului nou pentru viaţa veşnică.

În spălarea mâinilor înainte de a mânca pâine (Mt. 15,2) observăm legea firească a înţelepciunii bătrânilor, o lege nescrisă care şi astăzi este de multe ori neglijată. Chiar şi pe mâinile unui chirurg care s-a spălat timp de cel puţin 10 minute cu soluţii antiseptice puternice se consideră că este normal să se mai găsească până la 3 bacterii pe cm2. Se poate deduce uşor necesitatea unei igiene minimale ca spălatul pe mâini înainte de a mânca sau chiar înainte de a ne atinge trupul. Să nu uităm că trupul este templu al Duhului Sfânt, deci cum ne vom atinge de el cu mâinile murdare!? Şi Apostolul Pavel spune că fiecare trebuie să-şi îngrijească propriul trup, văzând în aceasta un simbol al iubirii dintre bărbat şi femeia lui.

Doctorii de azi consideră că cea mai simplă metodă de a preveni maladii infecţioase ca gripa, diferite infecţii virale sau bacteriene, parazitoze sau infecţii fungice, cu evoluţii benigne sau, din contră, nefavorabile, mergând până la sindroame epileptogene sau chiar deces, cea mai simplă şi eficientă metodă este banalul spălat pe mâini, igiena alimentelor şi a propriului trup. Dacă ne-am îngriji trupul şi l-am hrăni cu ceea ce-i trebuie (şi nu cu ceea ce ne place), medicina nu ar mai exista, sau ar fi doar o ramură minusculă, secundară, tranzitorie a vieţii omeneşti.

Legea divină are în primul rând un caracter practic pentru viaţa omului în raport cu natura, cu ceilalţi şi cu propria persoană. De aceea, dacă omul nu ascultă de legea lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu va trebui să asculte de prescripţiile doctorului, care, de multe ori, sunt mult mai aspre şi mai neplăcute, aparent inumane (aceasta în situaţia fericită, destul de rară, în care doctorul mai poate salva ceva!). Să ne aducem aminte de proverbul bătrânilor care spune că atunci când nu intră soarele pe fereastră, adică Dumnezeu, înţelepciunea care ne luminează viaţa în mod calm şi neagresiv, atunci intră doctorul pe uşă, invadându-ne intimitatea psihosomatică prin întrebări şi metode de tratament mai mult sau mai puţin invazive.

Răspunzându-le fariseilor şi cărturarilor care-I acuzau ucenicii de lăsarea datinilor bătrânilor, Mântuitorul îi ceartă pentru datinile păcătoase care strică legea, care nu au nimic bun, care desfiinţau legea cea bună din cauza comodităţii şi a lipsei de maturitate duhovnicească.

Legea lui Moise punea mare preţ pe cinstirea părinţilor ca cei ce sunt simboluri ale lui Dumnezeu. Nu degeaba această lege din Decalog urmează imediat după cele ale cinstirii lui Dumnezeu, ea făcând trecerea la legile sociale, în acelaşi timp fiind şi singura cu răsplată imediată. Părinţii trebuie cinstiţi ca cei ce ne-au născut şi crescut, ca cei ce ne hrănesc şi ne poartă de grijă, învăţându-ne totul pentru purtarea în societate, respectul pentru natură şi slăvirea lui Dumnezeu. Ei sunt primele chipuri pe care copilul le vede şi le recunoaşte ca legiuitori şi proniatori şi modele de urmat. De aceea, nerespectarea lor este pedepsită cu moartea, căci mort este cel fără tată şi fără mamă, cel ce s-a tăiat de la burduful viţei, cel ce a rupt legătura de viaţă cu înaintaşii.

Părinţii sunt primii care ne învaţă ce este bine şi ce rău, ce să facem pentru a trăi. De aceea, respectarea legii lui Moise de cinstire a părinţilor conduce inevitabil şi la respectarea legii înţelepciunii bătrânilor ca părinţi ai părinţilor ai părinţilor… În acest fel observăm cum Mântuitorul ne arată că tocmai prin nerespectarea Legii lui Moise s-a ajuns la nerespectarea celorlalte legi, fie ele bune. De aceea Mântuitorul ne îndeamnă nu să inventăm legi noi care să le înlocuiască pe cele vechi, ci să căutăm raţiunea acestora din urmă, să-L căutăm pe Cel din spatele lor, tocmai pentru a ne putea apropia şi inima de El.

Poruncile omeneşti, mai ales cele ce răstoarnă legi vechi dar dumnezeieşti nu fac decât să-l îndepărteze pe om de Dumnezeu, omul păstrând doar pietismul şi formalismul ca manifestări false ale relaţionării cu Hristos.

Dacă la începutul predici Sale, Mântuitorul spunea să ne lipsim de organele care ne duc la păcat, acum vedem că El situează inima, centrul trupului nostru, centru de care nu ne putem lipsi fără să murim, El acuză inima ca izvor al răutăţii care îl întinează pe om. Vedem astfel că singurul responsabil pentru faptele sale este omul care le-a înfăptuit. El nu poate spune că aşa a văzut, aşa a auzit, aşa a învăţat. Chiar de ar fi murdar de acestea din cauza mediului în care trăieşte, doar el e responsabil de propriile fapte şi gânduri care îl spurcă sau nu.

Inima se poate educa, inima se poate cultiva, şi chiar în condiţii neprielnice, ea nu trebuie să se supună păcatului. Toate faptele rele din jur trebuie să treacă de noi şi să le lăsăm în urmă ca pe o necurăţie, ca pe ceva „execrabil”. Dacă ne întinăm cumva de ele, asta nu poate fi decât din neatenţia noastră, din nepăsarea noastră, din necunoştinţa noastră, din vina noastră.

De aceea, atunci când „rumegăm” faptele din jur, fie ele acţiunile particulare sau evenimentele generale, trebuie să avem grijă să nu ne lăsăm întinaţi prin judecare, prin necredinţă, prin gânduri desfrânate, căci asta ar da pe faţă doar sufletul nostru găunos, ar reflecta micimea unei inimi păcătoase.

Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris
Jean-François Millet - Culegătoarele de spice, 1857. Muzeul Orsay, Paris

Prorocul Ilie

1sfantulilie1Simbol al proorocilor, Ilie este poate cea mai importantă personalitate a Vechiului Testament, alături de Moise.

Avându-L ca centru al existenţei pe Dumnezeu, Ilie se consideră ultimul om credincios într-o lume necurată şi păgână. Pedeapsa secetei de trei ani şi şase luni vine ca mijloc al trezirii poporului dintr-o viaţă similară celei contemporane: ateistă dar superstiţioasă, moralistă dar păcătoasă. În astfel de timpuri, Ilie trăieşte în pustiu, hrănit fiind de corb cu pâine şi carne, urmând ca apoi să petreacă la o vaduvă, care, pentru credinţa sa, nu numai că nu va suferi din cauza foametei, dar îşi va vedea copilul înviat. Astfel că împrejurările potrivnice devin mod de manifestare directă a lui Dumnezeu în creaţie. Ploaia dătătoare de viaţă nu va reveni decât după recunoaşterea lui Dumnezeu şi omorârea preoţilor mincinoşi, ca simbol al vieţii păcătoase şi a minţii tulburate.

Având cheile cerului, hrănit fiind de păsări în pustiu, făcând minuni şi înviind morţi, ucigând 450 de preoţi păgâni, Ilie se înfricoşează şi fuge de mânia Izabelei, regina de neam străin a lui Israel. Se spune că semeţindu-se pentru faptele minunate săvârşite de Dumnezeu prin el, Ilie a avut prilej de smerenie adâncă, smerenie ce i-a permis însă vederea lui Dumnezeu nu în furtună, nu în cutremur, nu în foc, ci ca freamăt de adiere lină, ca pace şi linişte sufletească.

Râvna lui Ilie s-a materializat în carul de foc ce l-a ridicat la cer, după ce a trecut prin Iordan ca Moise prin Marea Roşie.