Drumul la viață trece prin moarte

Unde va fi stârvul, acolo se vor aduna vulturii. – Matei 24,28

Păsări dotate cu o vedere foarte bună, vulturii survolează pământul și detectează imediat un cadavru. În acest sens îi ajută și un simț al mirosului foarte dezvoltat, ei putând descoperi cadavre proaspete cu care se hrănesc chiar dacă acestea sunt ascunse privirii.

Mântuitorul folosește acest proverb iudaic în contextul cuvântului său despre a doua venire. Potrivit Mitropolitului Bartolomeu Anania, la sfârșitul lumii, „prezența îngerilor va fi semnalul învierii morților”.

În același timp însă, vulturul este asociat cu persoana Sfântul Apostol Ioan Evanghelistul. Ucenicul iubit, Sfântul Ioan Teologul este asemănat cu un vultur care se înalță prin teologia lui mult deasupra celor pământești, nefiind afectat de problemele lumești, dar având o privire clară asupra lumii și o înțelegere ascuțită asupra adevărului. „Stârvul” este Iisus, Dumnezeu care părea un om mort, dar din care teologul se hrănește, fără de care omul nu poate trăi. Cel care vrea să înțeleagă adevărurile vieții trebuie să reflecteze la persoana Mântuitorului și mai ales la patimile, moartea și învierea sa. Doar hrănindu-se din trupul lui Hristos cel mort și înviat omul se poate ridica de pe pământ la o viață cerească.

Aceste cuvinte au fost văzute de către părinții pustiei și ca o necesitate de a cugeta la propria moarte pentru a ajunge la înviere. Doar prin înțelegerea morții și așteptarea ei ca trecere la viața veșnică omul înțelege sensul adevăratei vieți, se hrănește și crește în apropierea spre Dumnezeu. Mai mult, comportându-se ca un mort față de plăcerile efemere ale acestei lumi, omul primește ajutor de sus, primește bucuria adevărată și devine hrană pentru îngerii lui Dumnezeu. Părintele Miron Mihăilescu spune că „Dumnezeu se hrănește cu noi atunci când facem binele”. Persoana, ca existență iubitoare, nu poate trăi decât în comuniune de iubire, dăruind și primind viață.

Cancerul este o boală spre viaţă

Săptămâna trecută, pe 4 februarie s-a sărbătorit ziua dedică de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru lupta împotriva cancerului. Această maladie reprezintă o problemă importantă de sănătate pentru atât pentru faptul că este cea mai frecventă cauză de mortalitate din lume, unul din opt oameni murind de cancer şi acest raport tinde să crească, dar şi pentru motivul 40% din cancere pot fi prevenite.

Potrivit OMS, cancerul este un termen generic pentru un grup mai mare de 100 de boli ce pot afecta orice parte a corpului, fiind sinonim cu denumiri ca tumoare malignă sau neoplazie. Cancerul reprezintă o singură celulă care, în urma unor modificări ce survin în metabolismul ei, îşi pierde funcţiile normale cu păstrarea capacităţii de diviziune.

În mod văzut, omul apare ca o singură celulă care prin multiplicare şi diferenţiere ajunge la complexitatea de organe şi ţesuturi care se observa la un organism matur. astfel, fiecare celulă are proprietăţi caracteristici speciei, individului, dar şi ţesutului din care face parte, reflectând în plan somatic unicitatea individului. De aceea, fiecare celulă are conştiinţa că aparţine unui organ ce îşi îndeplineşte funcţia într-un organism unic. În acelaşi timp, ea se supune controlului intern şi extern ei tocmai pentru ca întregul organism să fie în bună funcţionare.

În condiţii normale, o celulă care suferă modificări ce îi împiedică activitatea normală intră într-un proces denumit apoptoză sau moarte celulară programată. Astfel, ea va dispărea fără probleme, fără ca disfuncţia proprie să aibă repercusiuni asupra întregului organism. Însă o celulă devenită canceroasă eludează aceste procese de autoreglare internă, multiplicându-se încontinuu, fără să-şi mai îndeplinească funcţiile normale. Eu nu mai răspunde nici la stimulii de autoreglare internă ai organismului, multiplicându-se încontinuu, anarhic, fără a-şi îndeplini şi funcţiile normale şi înlocuind şi dislocând ţesuturile normale. Dacă în mod normal, celulele au inhibiţie de contact, adică un fel de reguli de politeţe ce le dictează ordinea, celulele canceroase nu se opresc la contactul cu alte celule, ci se suprapun, pierzându-şi orientarea. Ele tind să consume resursele energetice ale organismului, dezvoltându-se fără sens, fără rost, s-ar putea spune într-un mod egoist şi nepoliticos. Crescând în dimensiuni, cancerul invadează părţi adiacente ale corpului sau, cu ajutorul sistemelor circulante din corp, se răspândesc în alte organe, metastazând şi ducând la distrugerea completă a organismului.

Tutunul omoară unul din trei oameni

Cancerul apare în urma interacţiunii dintre factorii genetici ai unei persoane şi mai multe categorii de agenţi externi. Aceste principii denumite carcinogeni pot fi fizici, ca radiaţiile ultraviolete şi ionizante, chimici, exemplul cel mai cunoscut fiind substanţele din fumul de ţigară, sau biologice, ca infecţiile cu anumite virusuri, bacterii sau paraziţi.

Potrivit OMS, tutunul este singura cauză importantă prevenibilă de cancer din ziua de azi. El este responsabil pentru 80-90% din totalul de cancere pulmonare şi 30% din morţile cauzate de cancer. Însă se presupune că efectele negative sumate ale tutunului cauzează unul din fiecare trei decese.

Alături de fumat, sunt produse alimentare care cresc riscul de a face cancer prin consum excesiv. Acestea sunt alcoolul, grăsimile prăjite, carnea roşie sau congelată, sarea, orice aliment depozitat în condiţii precare (prin infestarea cu ciuperci ce produc aflatoxină). În acelaşi timp, o greutate corporală normală, o dietă bogată în fructe şi legume şi o activitate fizică moderată dar zilnică sunt factori protectori, anticanceroşi.

În aproape o cincime din cazuri, cancerul este o boală cu transmitere preponderent sexuală. Aceasta se întâmplă prin inocularea cu virusurile hepatitice B şi C care afectează ficatul sau cu tulpini carcinogene de virus papilomatos uman, care poate provoca cancerul de col uterin, aceasta fiind prima cauză de mortalitate prin cancer la femei în România.

Cancerul se poate preveni prin evitarea factorilor de risc şi promovarea factorilor protectori sau se poate trata dacă este depistat în faze incipiente. De aceea, un rol important îl joacă educaţia sanitară, fiecare persoană autosesizându-se când observă orice modificare persistentă apărută în funcţionarea propriului organism. De asemenea, pentru descoperirea formelor incipiente de cancer de sân, de col uterin sau de colon se folosesc metode de screening, de verificare periodică a populaţiei. Prin tratarea unui cancer incipient se ajunge la rate de vindecare de până la 100%.

Apariţia cancerului este de cele mai multe ori dependentă de păcat

Legătura dintre cancer şi păcat se observă foarte bine din modul de apariţie al cancerului. Deşi uneori are legătură cu firea alterată a omului, fără legătură directă cu păcatul, apariţia cancerului este de cele mai multe ori dependentă de păcat. Mortalitatea legată de fumat depăşeşte 30% din numărul de morţi, reflectând foarte bine cuvintele Sfântului Apostol Pavel care spune că plata păcatului este moartea.

Ceilalţi factori care promovează cancerul sunt în opoziţie cu poziţia Bisericii care recomandă moderaţia în toate, inclusiv alimentaţie. Un exemplu foarte bun în acest sens este vinul roşu, care, consumat cu moderaţie este un foarte bun anticancerigen, protector cardiovascular şi reproductiv, anti-demenţial, dar care, printr-un aport exagerat (mai mult de 500ml pe zi) duce la suferinţe îndelungate ca malnutriţie, afectare cardiovasculară, impotenţă, cancere şi ciroză hepatică, neuropatii, demenţă sau epilepsie alcoolică. Sfântul Apostol Pavel îi recomandă Sfântului Timotei, pentru afecţiuni similare: „Bea puţin vin pentru desele tale neputinţe!”

Biserica recomandă şi posturi, care, pe lângă teologia profundă pe care o exprimă, sunt perioade de revitalizare şi detoxifiere a organismului. Astfel, postul Paştelui permite refacerea organismului după lunile de iarnă cu vitamine şi minerale obţinute din plantele proaspete şi pline de viaţă. Astfel se vor evita afecţiuni ca astenia de primăvară sau virozele sezonului. Prin activitatea fizică făcută prin intermediul metaniilor depuse zilnic de fiecare creştin se susţine un stil de viaţă sănătos, cu scăderea riscului de boli cardio-vasculare, accidente cerebrale, diabet, fracturi de coloană sau şold, cancere sau depresie. Nu în ultimul rând, comportamentul sexual al creştinului face ca el să fie protejat cu privire la posibilitatea apariţiei bolilor cu transmitere sexuală implicate în geneza unor cancer.

Omul păcătos se comportă precum cancerul

Cancerul este imaginea păcatului. El nu are o esenţă prin sine, ci pleacă de la o realitate dată. El intervine în mecanismele naturale ale vieţii pentru a o distruge. Aparent o celulă nemuritoare, ce se divide la infinit, cancerul produce distrugerea organismului prin consumarea resurselor şi invadarea şi distrugerea ţesuturilor normale. În mod similar, păcatul se mulează pe componente reale ale vieţii pe care le perverteşte prin exces, pozitiv sau negativ. Omul păcătos tinde să se afirme singur, să se considere centrul, să acapareze totul doar pentru el. Pentru aceasta nu contează că alţii suferă sau chiar mor. Singurul lucru important este ca lui să-i meargă bine. Păcătosul este egoist şi lacom, tinzând să-şi extindă influenţa peste tot, precum cleştii unui rac (cancer în engleză). Lui nu-i pasă că acţiunile sale fac rău întregului organism social, care ar fi ameninţat de dispariţie, dacă păcătosul nu ar muri.

Pentru că plata păcatului este moartea

După păcatul săvârşit în rai, Adam nu a mai avut acces la fructele pomului nemuririi, tocmai pentru ca păcatul să nu fie veşnic. Astfel moartea survenită vine tocmai pentru a rupe ciclul păcatului, acest cerc vicios de feedback negativ, când răspunsul afectează în mod inhibitor impulsul. Prin moarte, cel ce moare devine hrană pentru cel ce creşte.

Prin sine, păcatul trebuie să dispară, fiind ceva anormal, nenatural, aşa cum o celulă ce suferă modificări ce îi împiedică funcţia normală se autodistruge, reflectând ordinea de după cădere. Anormalul este menit să piară. Prin cancer se poate observa ce s-ar întâmpla prin perpetuarea anormalului, dacă păcatul ar fi veşnic, atmosfera din iad, când fiecare vrea să fie centrul, primul, totul, dar în mod egoist, separat. De aceea acest lucru nu se poate, fiind o anomalie.

Moartea ca binecuvântare

Moartea apare ca un lucru pozitiv în lumea stăpânită de păcat. Cred că nimeni nu şi-ar dori existenţa unui Stalin sau Hitler veşnic! Astfel, moartea, acest lucru ilogic apare şi devine natural acestei lumi tocmai pentru a desfiinţa păcatul, celălalt lucru lipsit de sens. Evident că acest mecanism de feedback negativ va dispărea, tocmai pentru că aceste două realităţi ilogice se vor consuma reciproc. Împărăţia lui Dumnezeu presupune contrariul, existenţa unui feedback pozitiv, o creştere din slavă în slavă, o umplere şi o cuprindere a totului, dar nu prin egoism şi însingurare, ci prin iubire şi comuniune. Astfel, dorinţa este aceeaşi în fiecare om însă modul în care ea se împlineşte este total diferit. Cel bun tinde să stăpânească şi să fie totul doar dacă şi celălalt este şi deţine totul. El nu exclude ci include.

De aceea Hristos S-a supus morţii ca lege a acestei lumi, dar nu a putut fi ţinut de ea tocmai pentru că păcatul nu era în El, moartea nu avea ce să distrugă. Creştinul, prin unirea cu Hristos, moare păcatului pentru ca, trecând prin moartea „naturală”, să se poată naşte în viaţa cea fără de păcat, el trebuie să moară legii şi implici morţii, legea omorând lucrul pe care îl interzice, pentru a putea trece în lumea harului cea mai presus de lege, în viaţa adevărată.

Întoarcerea la Hristos e prin post şi rugăciune

«Şi acum, zice Domnul, întoarceţi-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns şi cu tânguire». – Ioil 2,12

 Iubirea lui Dumnezeu pentru om este o iubire totală. El Se dăruieşte complet omului. Iar omul Îl primeşte pe Dumnezeu în măsura în care el se deschide Acestuia.

Primindu-şi existenţa de la Dumnezeu omul nu-şi poate găsi împlinirea decât prin El. Numai Dumnezeu este Cel ce poate umple golul ontologic uman. Astfel că până omul nu va realiza conştient şi activ că toate sunt deşertăciune (Ecc. 1,2), nu se va putea dedica şi nu-şi va deschide inima pentru Dumnezeu. Totul este creat pentru a-l determina pe om să se apropie de Dumnezeu, nu pentru ca omul să rămână la satisfacerea din mijloace, uitând de Singurul care-i poate potoli setea fiinţială.

Astfel că omul trebuie să-şi dea seama de surogate, să renunţe la ele şi să-L caute pe Singurul care există cu adevărat. Iar aceasta nu se poate face decât din toată inima, prin pocăinţă.

Pocăinţa este absolut necesară nu pentru a satisface orgoliul unui dumnezeu pătimaş; ea este pentru om, pentru ca el să poată renunţa la ceea ce a iubit până acum ca fiind adevărat. Pocăinţa desprinde pe om de iluziile plăcerii mincinoase, de care s-a îndulcit până acum, pentru a se putea dedica lui Dumnezeu. Fără durere, omul nu-şi dă seama cu adevărat de minciuna în care s-a aflat şi de aceea nu se poate desprinde de ea. Cel ce spune că se pocăieşte, dar nu plânge şi nu posteşte, ca manifestări psihosomatice ale omului dihotomic, acela nici nu-şi poate deschide toată inima pentru Dumnezeu. El mai păstrează şi nu renunţă la viaţa mincinoasă. Pocăinţa este asemănată cu o moarte pentru că omul cel vechi al păcatului mincinos trebuie să moară pentru ca Dumnezeu să se poată sălăşlui în templul trupului său. De aceea postul şi rugăciunea de pocăinţă sunt absolut necesare pentru viaţa nouă în Hristos.

My Sister’s Keepers sau ilogica morţii

Debutând cu enunţarea teoriei platoniene a preexistenţialismului sufletelor, My Sister’s Keepers propune o incursiune emoţionantă în lumea copilului condamnat la moarte prin cancer, prin leucemie. Între lungile secvenţe de trăire psihologică intensă se inseră exclamaţii ale raţiunii lucide ce caută sensul suferinţei, un sens în viaţă şi în moarte.

O mamă disperată face tot ce-i stă în putinţă pentru a-şi salva fiica de la moarte, de la moartea care, cel mai probabil, o va duce în Raiul unde nimic nu se întâmplă niciodată, aşa cum îngână un cântec în fundal, la un moment dat în film.

Omul este înfiorat de moarte şi de durere, de viaţă my_sister_s_keeperşi de nemurire. Dacă unii îşi irosesc puteri şi daruri şi viaţa, alţii caută şi fac totul ca să trăiască. Dar toţi vom da acelaşi examen: examenul final al morţii. Cu câteva excepţii aproape mitologice, nimeni nu a scăpat de moarte: nici Alexandru Macedon, nici Platon, nici Budha şi nici măcar Iisus. Nimeni nu a scăpat şi nu va scăpa, dar fiecare se comportă diferit înaintea ei. Pentru unii e sfârşitul, pentru alţii e existenţa liniştită, sentimentalistă a unui alb imaculat, pentru alţii e împlinirea.

Dacă unii caută nemurirea în istorie, în memoria membrilor unei comunităţi ca nume scris pe o tăblie ruginită de stradă sau deasupra unei şcoli comunale, alţii încearcă nu doar rămânerea în istorie, ci depăşirea, transcederea ei.

Deşi se repetă de multe ori că moartea e ceva natural, nimeni nu o crede, căci fiecare tremură ca varga când stă cu gândul înaintea ei. Nimeni nu vrea cu adevărat să moară, nimeni nu se gândeşte intenţionat la moarte. Pentru omul pasionat, mişcat de diferite impulsuri care fie se exteriorizează, fie participă la crearea unui imens univers interior, moartea nu există. Este de neconceput încetarea mişcării. Totul ne determină la mişcare, totul ne îndeamnă la viaţă. De altfel nici doctorii nu recunosc moartea ca ceva natural, căi altfel nu ar mai căuta leacuri nemuritoare. Deşi mulţi din cei ce mor sunt bătrâni, pregătiţi să intre în examenul final, medical, moartea e privită ca urmarea cedării unui organ specific, fie că este cord, creier sau altceva.

Predestinat la nemurire, omul trebuie să moară.