Moartea este aprobarea păcatului

Aceştia, deşi cunosc hotărârea dreaptă a lui Dumnezeu, anume că cei care săvârşesc aceste lucruri sunt vrednici de moarte, nu numai că le săvârşesc ei înşişi, dar îi şi aprobă pe cei care le săvârşesc. – Romani 1,32

Enumerând anumite păcate care variază de la lăcomie, răutate, invidie, îngâmfare la ucidere şi desfrânare, Sfântul Apostol Pavel spune că toţi care le făptuiesc sunt vrednici de moarte. Aceasta reflectă învăţătura ortodoxă care afirmă că deşi unele păcate au un efect mai profund asupra fiinţei umane, toate sunt destinate pieirii, toţi cei care le fac trebuie să moară.

Moartea este o consecinţă naturală a păcatului. Singurele lucruri anormale, necreate şi nedorite de Dumnezeu sunt moartea şi păcatul. Dacă păcatului nu ar fi intrat în lume, nici moartea nu ar fi existat. Moartea vine de fapt să elimine păcatului, să îl „omoare”.

Se observă că Sfântul Apostol Pavel acuză nu săvârşirea păcatului, ştiind că nu este muritor fără de păcat, ci mai degrabă faptul că el este aprobat. În acest sens, Pr. Miron Mihăilescu spunea că Dumnezeu iartă păcatul, dar nu-l aprobă.

Păcatul este un lucru anormal, ilogic. El nu există prin sine, ci parazitează printr-o voinţă rău îndreptată materia creată „bună foarte”. Alegerea păcatului nu este una necesară şi deşi toţi oamenii păcătuiesc mai mult sau mai puţin, păcatul nu trebuie dorit, el nu trebuie aprobat.

A vrea să faci păcatul te conduce la moarte iar moartea în această dorinţă păcătoasă duce la o veşnică împotrivire şi negare, la un iad veşnic. Mântuitorul Iisus Hristos se adresează voinţei care nu doreşte păcatul, care nu vrea să moară. El este singurul om care, unindu-se întru totul cu voia lui Dumnezeu, nu a păcătuit. De aceea, Hristos îi permite omului care vrea, care îşi antrenează dorinţa să vrea binele, ca după ce îşi plăteşte tributul morţii, să intre în viaţa normală, fără durerea şi tristeţea consecutive păcatului, în viaţa nemuritoare de împlinire desăvârşită.

Esenţa Ortodoxiei

Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. – Matei 14,28

Iisus Hristos este Dumnezeu ce se face om. El este om care păşeşte pe pământ ca toţi ceilalţi oameni şi Dumnezeu care merge pe apă, poruncind şi stăpânind natura.

Fiind ucenic devotat al lui Iisus, Petru vrea să-I urmeze. El Îi ascultă învăţătura şi predica, Îi vede minunile şi viaţa. Dar Petru vrea să fie ca Iisus. El vrea să facă ceea ce face Iisus. Unii ar considera aceasta lipsă de smerenie sau cuminţenie. Printr-o părută înfăţişare de înţelepciune, unii îşi întorc faţa de la Dumnezeu, într-o închistare a nevredniciei lor.

Dar Petru ştie că Iisus nu a venit în zadar la om. El ştie că Dumnezeu se bucură permanent de viaţa imaculată a îngerilor şi a venit totuşi la omul păcătos. Petru începe să cunoască faptul că propria lui vrednicie este mai mare decât ceea ce se vede. Iar Petru înţelege aceasta pentru că vede marea iubire a lui Dumnezeu. Petru ştie că este păcătos, dar se lasă spălat pe picioare de către Dumnezeu. Şi de aceea Petru vrea să-I urmeze lui Iisus, vrea să fie ca Dumnezeu.

În cererea lui Petru de a urma pe apă lui Iisus, Părintele Miron Mihăilescu vede dorinţa omului de a fi ca Dumnezeu, de a face lucrările Lui: porunceşte-mi să umblu cum nu se poate umbla în mod obişnuit, să umbli aşa cum umbli numai Tu.

Măreţia creştinismului, şi mai ales a Ortodoxiei ca înţelegere profundă şi deplină a lui, constă nu în faptul că Dumnezeu cel atotputernic, majestatea sa transcendentă a coborât pe pământ. Ceea ce contează însă pentru om, ceea ce esenţial are legătură cu fiinţa lui, cu persoana lui, este acela că omul poate fi Dumnezeu, că omul, dacă vrea, are posibilitatea să se împărtăşească de dumnezeirea cea necreată. Omul devine Dumnezeu.

Rugăciunea nu e altceva decât atenţia necontenită la privirea Mântuitorului ce e aţintită cu toată dragostea Tatălui la tine.
Miron Mihăilescu