Sâmbăta aceasta petrecem împreună cu moşii „de iarnă”

În fiecare an, în sâmbăta ce precede duminica Judecăţii de Apoi se sărbătoresc „moşii de iarnă”.

Denumirea de „moşi” cuprinde pe toţi moşii şi strămoşii, pe toţi creştinii care au adormit în dreapta credinţă. Acum se pomenesc persoanele care au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice.

Deşi are un început omul nu se poate concepe şi nu are un sfârşit. În ciuda acestui sentiment al nemuririi care caracterizează în esenţă fiecare om, sunt unii care îl ignoră, care preferă o viaţă limitată, lipsită de sens. Deşi ei se doresc a fi raţionali şi sensibili doar la dovezile „palpabile”, astfel de oameni „logici” neagă logica propriilor vieţi.

Creştinul însă crede în nemurire şi înviere, crede în logică şi sens, crede într-o echitate dintre fapte şi efecte. Nu se poate ca binele făcut să rămână fără rost, iar răul să capete sens. Răul însă va fi nimicit pentru ca raţiunea şi armonia să-şi recapete sensul deplin în viaţa veşnică.

Pomenirea celor adormiţi se face tocmai înaintea Judecăţii de Apoi pentru că principalul criteriu de judecată vor fi faptele bune săvârşite în această viaţă, va fi iubirea obiectivată prin milostenie. Adevărata credinţă este certificată de faptele bune făcute faţă de aproapele, faţă de cel cu care intri în contact.

Oamenii tind să-i ţină minte şi să-i pomenească pe cei de care au fost ajutaţi, pe cei care au fost aproape în vremuri tulburi, cei care au arătat compasiune şi empatie faţă de problemele lor. De aceea în această zi se pomenesc mai ales rude sau apropiaţi, prieteni sau străini care au avut o dreaptă darnică şi o inimă cuprinzătoare. Ei sunt cei care au trecut la cele veşnice, fie că sunt părinţi trupeşti sau duhovniceşti, fraţi sau surori, profesori sau învăţători, prieteni sau străini. Dar nu trebuie uitaţi nici cei care ne-au greşit cu voie sau fără de voie, prin faptă sau cuvânt, sau cu alt chip al păcatului. Prin aceasta se va demonstra iubirea creştină, dacă vom da iertare şi acestor oameni consideraţi a fi „mici” din cauza neputinţelor.

Cei adormiţi vor fi scrişi pe o foaie care se va da la Sfântul Altar pentru pomenirea la Sfânta Liturghie. Prin participarea şi împărtăşirea ce se face la Sfânta Liturghie, creştinul intră în mod tainic în legătură cu toţi cei care au fost pomeniţi şi care s-au împărtăşit de Hristos, prin miride, în potir. De aceea trebuie dată o atenţie deosebită participării active la Sfânta Liturghie.

După terminarea Sfintei Liturghii se vro binecuvânta prinoasele aduse. Rolul lor este unul întreit. Mai întâi, ele sunt aduse şi binecuvântate ca jertfă pentru iertarea păcatelor celor pomeniţi. În al doilea rând, prinoasele sunt dăruite altora, tocmai pentru că milostenia este fapta bună care verifică credinţa. De ea va beneficia cei adormiţi, dar şi cel care s-a trudit pentru pregătirea, împodobirea şi aducerea ei. În al treilea rând, jertfa va fi consumată spre bucurie în comuniune, ca pregustare a ospăţului din Împărăţia lui Dumnezeu.

Mai întâi prin dăruirea pomelnicului la Liturghie, prin care se face comuniunea mistică a membrilor Bisericii, fie ei vii sau adormiţi, şi apoi  prin prinoase, ca materializare a dragostei şi a credinţei învierii, credinciosul îşi îndeplineşte rolul de sacerdot, de mijlocitor pentru cel adormit, de rugător şi lucrător al faptelor bune pentru cei care nu le mai pot face.

Tradiţii populare ca cea a lăsării mâncării pentru mort nu trebuie promovate. Cei adormiţi nu se mai hrănesc cu cele trupeşti, ca cei vii, ci doar cu cele duhovniceşti. De aceea, mai importante sunt mijlocirile de rugăciune şi fapte bune care se fac pentru ei înaintea lui Dumnezeu.

Prescripţie despre cum să dai

Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. – Matei 6,3

Împlinind Legea Vechiului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă reguli spirituale, nu doar legi pentru o bună convieţuire. El propovăduieşte o nouă făptură care fiind condusă după reguli duhovniceşti poate să înţeleagă şi să participe la comuniunea cu Dumnezeu.

Vorbind despre milostenie, în primul rând Iisus o desparte de păcatul slavei deşarte. Milostenia trebuie făcută în ascuns pentru a nu-l vătăma pe cel care o face de gândurile găunoase ale slavei deşarte. În acelaşi timp, prin aceasta se redă celui miluit libertatea pierdută prin necesitatea răsplătirii, căci nimeni nu poate primi ceva fără a înapoia ceva în schimb. Astfel că atunci când miluitorul este văzut de cel miluit, acesta nu poate fi decât recunoscător, se simte îndatorat cu recunoştinţa. Şi mereu va căuta să-şi răsplătească miluitorul. Dacă mila se va face în public, cei din jur vor acţiona ca martori şi judecători al celui miluit, al neputinţei lui, al lipsei lui. De aceea, dacă milostenia se face din iubire, ea nu caută martori şi răsplată, ci doar scoaterea celui din neputinţă şi nevoi, ajutarea lui, fără ca acesta să simtă obligaţia răsplătirii sau sentimentul de inferioritate şi dispreţ.

Mântuitorul Hristos spune că milostenia trebuie făcută cu dreapta, adică în mod drept. Dacă modalitatea în care se face milostenia nu este bună, atunci ea îşi pierde din valoare. Astfel că în loc de manifestare a dragostei şi mijloc de apropiere între oameni, milostenia devine prilej de dispreţ şi denigrare a persoanei, lucruri ce pot avea efecte negative asupra ambilor participanţi la acest act.

O altă caracteristică a faptei de milă drept făcute este aceea de a fi uitată. Să nu mai ştii ce a făcut dreapta ta presupune uitarea oricărei lucru bun înfăptuit. Doar în acest mod gândurile păcătoase, ideile stângace nu vor putea folosi solul bogat al faptei bune pentru a creşte supraaprecierea egocentrică, nu se vor folosi de bine pentru a creşte răul. În acelaşi timp, uitarea binelui făcut nu poate fi decât apreciată de cel asupra căruia s-a revărsat acest bine, el păstrându-şi demnitatea neştirbită şi preţuind mai mult caracterul nobil al miluitorului.

Din cuvintele Mântuitorului înţelegem că faptele reprobabile nu trebuie să fie piedică în calea binelui. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este lipsit de stângăcii. Dar acestea nu trebuie să fie un impediment în facerea binelui. Chiar dacă cineva mai face păcate, acestea nu trebuie să oprească săvârşirea faptei bune. Nu trebuie lăsate neputinţele să aducă disperarea şi desconsiderarea înfăptuirii binelui. Orice faptă bună, cât de mică, îşi va afla plata sa. Iar Dumnezeu preţuieşte fapta cea bună, dar mică, făcută de sufletul văduvit de bărbăţia vieţii virtuoase, la fel cum a lăudat şi cei doi dinari de milostenie ai văduvei.

Milostenia trebuie făcută cu braţele deschise, braţe care nu cunosc decât dărnicia şi mărinimia. Aceasta nu se referă doar la cantitatea sau bogăţia faptelor de milostenie, ci mai ales la caracterul ei de manifestare de iubire. Milostenia trebuie să pornească din inimă, din dragostea atotcuprinzătoare. Omul se deschide pentru a se putea dărui celuilalt întru-un act de permanentă comuniune.

Omul nu poate face nimic cu mâinile legate. Doar despărţindu-le şi descoperindu-şi inima el poate fi lucrător al iubirii. Şi modelul cel mai elocvent este Însuşi Mântuitorul Hristos care Şi-a deschis braţele pe cruce şi a arătat astfel mila lui Dumnezeu pentru toată făptura. Actul lui de milostenie a mers până la sacrificiul total pentru cei pe care îi iubeşte. Prin cruce Hristos dăruieşte ridicare şi mântuire omului.

În Faptele Sfinţilor Apostoli se scrie despre Corneliu Sutaşul că slăvea pe Dumnezeu prin rugăciune şi milostenii. Acestea două îl făceau plăcut lui Dumnezeu chiar înainte de a-L cunoaşte pe Hristos. Înţelegem astfel că doar prin unirea lucrării minţii în rugăciune cu fapta cea bună a milosteniei omul primeşte binecuvântarea şi asemănarea cu Dumnezeu.