Mila şi jertfa

Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot. – Osea 6,6

 

Mântuitorul Iisus Hristos spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (In. 17,3), iar pentru aceasta trebuie ţinută porunca iubirii (In. 13,34). Iar Osea profeţeşte aceasta cu 800 de ani înainte.

Jertfele rânduite de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost necesare pentru o apropiere şi o dedicare mai multă lui Dumnezeu. Ele au fost gândite ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L înţeleagă. Dar ocupându-se prea mult de jertfe şi altare (Os. 7,14; Mt. 23,16), oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Se preocupau de mijloc, uitând de scop.

În ziua de azi, unii creştini ţin mai mult la timpuri şi mâncări şi metanii, uitând că acestea pot însemna o întoarcere de la libertatea câştigată în Hristos (Co. 2,16). Acestea şi altele ar părea să aibă înfăţişare de înţelepciune şi smerenie (Co. 2,23), dar ele nu au nici o valoare, decât în măsura în care respectă dragostea lui Hristos. Metania şi postul şi rugăciunea sunt foarte folositoare doar atunci când sunt practicate, nu când sunt impuse celuilalt. Pentru vieţuirea socială, acestea nu au valoare directă, fiind chiar dăunătoare când cei ce le practică se gândesc doar la ele. Faţă de ceilalţi trebuie lucrate faptele iubirii: mila, milostenia, empatia, ajutorul dat celor în suferinţă prin faptă, prin cuvânt de întărire sau prin simpla prezenţă împreună pătimitoare. Doar prin legătura dragostei faţă de aproapele ne putem apropia de Dumnezeu (Mt. 25,40). Sfântul Corneliu L-a aflat pe Hristos prin rugăciune şi milostenie (Fp. 10,2). Nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin celălalt, ca purtător şi reprezentant al lui Dumnezeu. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut nu poate să-L iubească. (I In. 4,20).

Prescripţie despre cum să dai

Tu însă când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta. – Matei 6,3

Împlinind Legea Vechiului Testament, Mântuitorul Iisus Hristos învaţă reguli spirituale, nu doar legi pentru o bună convieţuire. El propovăduieşte o nouă făptură care fiind condusă după reguli duhovniceşti poate să înţeleagă şi să participe la comuniunea cu Dumnezeu.

Vorbind despre milostenie, în primul rând Iisus o desparte de păcatul slavei deşarte. Milostenia trebuie făcută în ascuns pentru a nu-l vătăma pe cel care o face de gândurile găunoase ale slavei deşarte. În acelaşi timp, prin aceasta se redă celui miluit libertatea pierdută prin necesitatea răsplătirii, căci nimeni nu poate primi ceva fără a înapoia ceva în schimb. Astfel că atunci când miluitorul este văzut de cel miluit, acesta nu poate fi decât recunoscător, se simte îndatorat cu recunoştinţa. Şi mereu va căuta să-şi răsplătească miluitorul. Dacă mila se va face în public, cei din jur vor acţiona ca martori şi judecători al celui miluit, al neputinţei lui, al lipsei lui. De aceea, dacă milostenia se face din iubire, ea nu caută martori şi răsplată, ci doar scoaterea celui din neputinţă şi nevoi, ajutarea lui, fără ca acesta să simtă obligaţia răsplătirii sau sentimentul de inferioritate şi dispreţ.

Mântuitorul Hristos spune că milostenia trebuie făcută cu dreapta, adică în mod drept. Dacă modalitatea în care se face milostenia nu este bună, atunci ea îşi pierde din valoare. Astfel că în loc de manifestare a dragostei şi mijloc de apropiere între oameni, milostenia devine prilej de dispreţ şi denigrare a persoanei, lucruri ce pot avea efecte negative asupra ambilor participanţi la acest act.

O altă caracteristică a faptei de milă drept făcute este aceea de a fi uitată. Să nu mai ştii ce a făcut dreapta ta presupune uitarea oricărei lucru bun înfăptuit. Doar în acest mod gândurile păcătoase, ideile stângace nu vor putea folosi solul bogat al faptei bune pentru a creşte supraaprecierea egocentrică, nu se vor folosi de bine pentru a creşte răul. În acelaşi timp, uitarea binelui făcut nu poate fi decât apreciată de cel asupra căruia s-a revărsat acest bine, el păstrându-şi demnitatea neştirbită şi preţuind mai mult caracterul nobil al miluitorului.

Din cuvintele Mântuitorului înţelegem că faptele reprobabile nu trebuie să fie piedică în calea binelui. Nimeni nu este fără de păcat, nimeni nu este lipsit de stângăcii. Dar acestea nu trebuie să fie un impediment în facerea binelui. Chiar dacă cineva mai face păcate, acestea nu trebuie să oprească săvârşirea faptei bune. Nu trebuie lăsate neputinţele să aducă disperarea şi desconsiderarea înfăptuirii binelui. Orice faptă bună, cât de mică, îşi va afla plata sa. Iar Dumnezeu preţuieşte fapta cea bună, dar mică, făcută de sufletul văduvit de bărbăţia vieţii virtuoase, la fel cum a lăudat şi cei doi dinari de milostenie ai văduvei.

Milostenia trebuie făcută cu braţele deschise, braţe care nu cunosc decât dărnicia şi mărinimia. Aceasta nu se referă doar la cantitatea sau bogăţia faptelor de milostenie, ci mai ales la caracterul ei de manifestare de iubire. Milostenia trebuie să pornească din inimă, din dragostea atotcuprinzătoare. Omul se deschide pentru a se putea dărui celuilalt întru-un act de permanentă comuniune.

Omul nu poate face nimic cu mâinile legate. Doar despărţindu-le şi descoperindu-şi inima el poate fi lucrător al iubirii. Şi modelul cel mai elocvent este Însuşi Mântuitorul Hristos care Şi-a deschis braţele pe cruce şi a arătat astfel mila lui Dumnezeu pentru toată făptura. Actul lui de milostenie a mers până la sacrificiul total pentru cei pe care îi iubeşte. Prin cruce Hristos dăruieşte ridicare şi mântuire omului.

În Faptele Sfinţilor Apostoli se scrie despre Corneliu Sutaşul că slăvea pe Dumnezeu prin rugăciune şi milostenii. Acestea două îl făceau plăcut lui Dumnezeu chiar înainte de a-L cunoaşte pe Hristos. Înţelegem astfel că doar prin unirea lucrării minţii în rugăciune cu fapta cea bună a milosteniei omul primeşte binecuvântarea şi asemănarea cu Dumnezeu.