Medici taxați când ajută pacienții

Medicii români au ajuns să fie obligaţi să calculeze zilele unui om, în funcţie de fondurile primite de la Casa de Asigurări de Sănătate. Altfel sunt puşi să plătească.

Trei doctori din Craiova, care au dat reţete gratuite unor bolnavi de cancer, pentru că oamenii nu găseau medicamentele necesare în farmacia spitalului, trebuie să scoată din buzunar, acum, 50.000 de lei. Practic, sunt taxaţi pentru că au prelungit viaţa unor pacienţi.

Viaţa nu are preţ. Dar, într-un sistem sanitar precum al nostru, aceste vorbe prind înţelesuri diametral opuse. În clinica de oncologie din Craiova, viaţa chiar are preţ.

Oamenii cu pensii mici nu sunt doar victimele unei maladii crâncene, ci şi al unui paradox românesc, care le grăbeşte sfârşitul. Au voie să primească medicamente gratuite doar din farmacia spitalului. O farmacie mai mult goală.

“Citostaticele, într-adevăr, le primim de la spital, însă foarte multe medicamente care sunt completatoare tratamentului suntem obligaţi să cumpărăm, pentru că nu are în spital”, spune un pacient.

Medicii de-aici nici nu s-au gândit să-şi lase bolnavii să sufere. Au prescris reţete gratuite pentru pacienţii lor, care îşi luau medicamentele din farmaciile din oraş. E împotriva regulilor, au spus autorităţile.

“Ni se impută că nu trebuia să le dăm nici de durere, nici de metastază, nici de vărsături, nici de nimic”, a declarat prof. univ. dr. Florin Bădulescu, şeful Clinicii de Oncologie din Craiova.

Continuare pe Antena3.ro

Creştinul în faţa doctorului

Majoritatea sfaturilor medicale reflectă conştiinţa Bisericii

În ciuda faptului că atitudinea statului şi a societăţii în general este una dezonorantă cu privire la medici, totuşi medicina rămâne una dintre cele mai apreciate şi frumoase meserii. Dacă Homer scria în Iliada medicii sunt iluştri peste oamenii pământului, un proverb indian propune ca dacă nu poţi deveni rege, fă-te medic.

Medicul este un om care-l ajută pe celălalt. El nu este neapărat un om de ştiinţă, dar îşi însuşeşte lecţii de ştiinţă din domenii variate ce alternează de la matematică, mecanică, fizică cuantică, la psihologie şi sociologie. Cu un bagaj de cunoştinţe diverse, medicul porneşte în lupta cu boli incomplet elucidate ce afectează un organism psihosomatic, un microcosmos de elemente şi fenomene ce continuă să eludeze cele mai luminate minţi.

Dumnezeu nu vrea suferinţa omului, dar păcatul, prin caracterul lui nenatural, de opunere faţă de logica creaţiei, strică şi alterează natura, îmbolnăvindu-o. Astfel, lucruri şi fenomene naturale sunt alterate de alte lucruri sau fenomene naturale prin contactul lor pervertit. Nici un lucru sau fenomen natural nu este rău prin sine, dar prin alăturarea lor anormală ca timp şi spaţiu se produce alterarea şi coruperea naturii. Aceasta este dată de păcat, care nu are o substanţă în sine, pe principiul dualist, ci este o manifestare voită împotriva logicii şi naturii lucrurilor. De aceea, fie că este o atitudine sau o faptă, păcatul este un act împotriva ordinii naturale, un act lipsit de raţiune şi de sens.

Deşi păcatul perverteşte natura, îmbolnăvindu-o, boala este rezultatul naturii păcătoase şi nu în mod necesar al unui păcat în sine. Deşi uneori există o legătură evidentă între un păcat, ca de exemplu fumatul, şi o anumită boală, exemplu cancerul, uneori această legătură este mult mai subtilă, neputând fi obiectivată prin mijloacele ştiinţifice actuale.

Cauza suferinţei

Suferinţa cauzată de o boală este dată mai ales de incapacitatea omului de a-i înţelege cauza, decât efectiv de consecinţele ei. Durerea trupească nu înseamnă neapărat suferinţă. Aceasta se observă în cazul folosirii morfinei în scopuri medicale, morfină care, prin acţiunea sa nu înlătură durerea, ci scade componenta negativă pe care aceasta o comportă. Prof. Dr. Ion Fulga, şeful catedrei de farmacologie din cadrul Universităţii de Medicină şi Farmacie Carol Davila din Bucureşti, precizează că efectul analgezic al morfinei se manifestă mai puţin asupra intensităţii percepţiei dureroase, cât mai ales asupra componentelor afective ale durerii. Foarte adesea, bolnavii sub tratament cu morfină declară că percep în continuare durerea, dar aceasta nu-i mai deranjează. Morfina nu diminuează numai intensitatea componentei afective a durerii, ci intensitatea oricărui stimul negativ din punct de vedere afectiv. În aceeaşi ordine de idei, explicând teologic diferenţa dintre durere şi suferinţă, această încărcătură afectivă negativă a durerii, Pr. Prof. Gheorghe Popa de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi spune că înţelesul suferinţei nu se confundă cu cel al durerii. O durere oarecare, cum ar fi cea provocată de o maladie a trupului nu înseamnă neapărat şi suferinţă. Aceasta din urmă apare atunci când este pus sub semnul întrebării însuşi sensul vieţii noastre, rostul trecerii noastre prin timp. De aceea, durerea se suportă, pe când suferinţa se asumă. Durerea poate fi doar a trupului, suferinţa atinge întotdeauna sufletul. Atunci când îşi face simţită prezenţa, suferinţa transformă radical situarea noastră în timp.

„Roagă-te Domnului … apoi fă-i loc doctorului”

Rezumând atitudinea pe care trebuie să o aibă omul în faţa bolii, Ecclesiasticul recomandă: Fiule, dacă eşti bolnav, n-o lua în uşor, ci roagă-te Domnului, iar Domnul te va vindeca. Îndepărtează greşeala… apoi fă-i loc doctorului, căci Domnul l-a făcut, şi nu-l îndepărta, pentru că ai nevoie de el (Ecc. 38, 9,12). De aceea, creştinul nu este ostil faţă de cel pe care Dumnezeu l-a pus să vindece, ci dimpotrivă, îi dă cinstirea ce i se cuvine (Ecc. 38,1). Pentru unii oameni, boala este o frustrare, o îngrădire a libertăţii sau a comodităţii obişnuite. Bolnavul simte că trupul lui, propria persoană i se împotriveşte, se rupe.

Căutând scăparea la doctor, bolnavul se raportează la el ca la o persoană de care depinde, care ştie totul şi de care trebuie să asculte. De aceea se vorbeşte de un anumit transfer asupra lui a unor atitudini emoţionale inconştiente dezvoltate în perioada copilăriei faţă de părinţi sau alte persoane importante din viaţa pacientului. Astfel, atitudinea de încredere sau suspiciune, de ascultare sau ostilitate, de afecţiune sau ingratitudine pe care o persoană o ia în raport cu doctorul reflectă mai degrabă legătura şi relaţia pe care o are cu proprii părinţi. Bolnavul se comportă faţă de medic ca şi cum s-ar afla în faţa propriilor părinţi.

Constrâns să ceară ajutor, bolnavul îşi iese din sine şi îşi descoperă neputinţa altuia, pentru ca acesta, pe baza investigaţiilor şi cunoştinţelor acumulate să dea o rezolvare, să-i refacă integritatea. Pacientul, deja suferind, păşeşte pe un teritoriu necunoscut, ştiind că va fi supus cercetării iscoditoare ale unei alte persoane, cu teama că va trebui să descopere ceva ascuns, ceva reprobabil, pentru care ar fi judecat. Aceasta se referă atât la părţi ale corpului care în general sunt protejate şi ascunse privirii, dar şi la anumite informaţii care trebuie împărtăşite, fapte din trecut ce pot fi încărcate de un sentiment de culpabilitate sau ruşine. Prin actul medical, doctorul depăşeşte o anumită distanţă fizică şi morală care există în mod normal între oameni, interacţionând fizic şi psihic cu el. De aceea, fiecare bolnav trăieşte mai mult sau mai puţin un sentiment de anxietate şi insecuritate.

În interacţiunea cu doctorul, pacientul devine subiect de studiu. Deşi el vine cu o anumită problemă, doctorul îşi începe examinarea de la primul contact, el fiind receptiv la orice indiciu somatic sau spiritual care  i-ar indica un posibil diagnostic. Aparent o discuţie liberă, conversaţia dinte doctor şi pacient este direcţionată de către primul pentru împlinirea scopului actului medical. Nu toate informaţiile sunt utile, iar altele, aparent fără rost şi ignorate iniţial de pacient, se pot dovedi folositoare pentru evaluarea şi succesul actului medical.

Examenul fizic este esenţial pentru stabilirea diagnosticului. El reprezintă o apropiere de intimitatea pacientului, un contact corporal. Această intruziune ar putea deştepta un reflex arhaic de apărare, mai discret la adulţi, dar mai pregnant la copiii needucaţi sau persoane impulsive. În ciuda acestui fapt, un examen clinic corect şi amănunţit va avea pentru pacient un efect securizant.

Cu privire la investigaţiile la care este supus, apare o frică atât cu privire la natura lor, gradul posibil de durere provocat sau alte efecte negative pe care le-ar presupune, cât şi la posibilele informaţii pe care le-ar furniza. De aceea, stabilirea diagnosticului este uneori rodul unei perioade lungi şi dureroase pentru bolnav, mai ales că, în unele cazuri, el poate fi va, incomplet, temporar sau imposibil de stabilit.

Bolnavul este direct responsabil de propria vindecare

Eroarea de diagnostic poate fi dată atât de medic, dar şi de către bolnav sau boală. Aceasta din urmă poate îmbrăca o formă atipică, mai ales în formele de debut, cu o simptomatologie neclară sau la limită cu alte afecţiuni. Dacă doctorul poate greşi prin ignoranţă, incompetenţă, vanitate sau lipsă de auto-încredere, un diagnostic greşit poate fi pus şi din cauza unui bolnav prea subiectiv, care ascunde intenţionat sau nu simptomele, care se supra-analizează, care spune simptome auzite sau presupuse, care creează panică sau dezinformare cu privire la anamneză, istoricul bolii. Unii bolnavi sunt inhibaţi de doctori şi dau numai răspunsuri afirmative sau exacerbează simptomele pentru a se bucura de o anumită voluptate a catastrofei. Uneori pacientul se leagă de posibilitatea unui diagnostic grav, încât nu renunţă la el nici în faţa celor mai convingătoare argumente.

Dacă în trecut bolnavii credeau în puterea terapeutică a doctorului, acum se tinde la a absolutiza medicaţia, la a găsi pastila magică. Trebuie precizat că, în majoritatea cazurilor, nu există o pastilă magică vindecătoare. De cele mai multe ori, mai ales în cazul bolilor cronice, se impune adoptarea unui nou stil de viaţă, mai sănătos. Poate cel mai bun exemplu este folosirea sării de bucătărie care, al cărei adaos este inutil în condiţiile unei alimentaţii normale, se foloseşte peste măsură, uitându-se de efectele negative pe care le are, ea fiind factor de risc pentru diferite boli cardiovasculare sau cancere. Astfel, tratamentul antihipertensiv nu are nici un efect în condiţiile ingestii de sare.

Vindecarea bolnavului nu ţine numai de o metodă medicală, dar şi de psihicul şi dorinţa lui de viaţă. Nici un doctor nu poate reda dorinţa de viaţă, nu poate umple golul existenţial al omului. Acesta trebuie să-şi descopere sensul dincolo de boală şi moarte, trebuie să se cunoască şi să cunoască viaţa.

Tratamentul trebuie asumat şi respectat. Neîncrederea în deciziile unui anumit doctor, apărută din varia motive, nu trebuie generalizată. Însă dacă acelaşi diagnostic sau tratament apare şi în cazul în care se cere o a doua opinie, este mai puţin probabil să se repete aceeaşi eroare medicală.

Doctorii, oameni fiind, pot greşi mai mult sau mai puţin grav, dar nimeni nu vrea să fie persoana căreia i se greşeşte. În ciuda acestui fapt, nu trebuie generalizate suspiciunea sau neîncrederea. Un aspect important îl constituie faptul că fiecare procedură medicală, chiar dacă este aceea de a lua o inofensivă pastilă, poate avea complicaţii sau reacţii adverse, independent de buna voinţă sau priceperea doctorului sau îngrijitorului. Pacientul trebuie să fie conştient şi să-şi asume din riscurile actului medical.

În ciuda progresului tehnic şi ştiinţific, munca doctorului este una pierdută, omul murind în cele din urmă. De aceea, fiecare creştin nu trebuie să îşi caute sănătatea în mod obsesiv sau ca o încercare de fentare a morţii, care nu este decât o trecere spre o nouă viaţă, ci pentru a putea lucra mai intens faptele bune, pentru a putea intra mai bine în comuniunea cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar mai ales cu sine.

Creştinul în faţa doctorului

Sunt unii creştini care ignoră doctorii sau sfaturile lor sau aşteaptă să se facă o minune cu ei, să fie vindecaţi direct de vreun sfânt dau de Dumnezeu. Însă aceasta nu este învăţătura Bisericii care a creat primele spitale comunitare din lume. O încredere totală în puterea lui Dumnezeu nu respinge ajutorul primit prin doctor, care este chip al proniei divine. Aşa cum mântuirea se face prin comuniunea cu oamenii, aşa cum iertare se dă prin preoţi cu păcate, Dumnezeu a rânduit ca doctorii, deşi fiecare cu problemele sale, să ajute la rezolvarea problemelor celorlalţi, în măsura cunoştinţelor şi posibilităţilor meseriei lor. Dacă unii pustnici evitau ajutorul aproapelui pentru a se învrednici de ajutorul direct al lui Dumnezeu, aceasta nu trebuie impusă ca o regulă, pentru că ei erau capabili să înţeleagă şi să respecte voia lui Dumnezeu de a nu-i vindeca. Astfel ei nu doreau vindecări miraculoase, urmând Mântuitorului care, la ispitirea diavolului, a răbdat şi nu a făcut minuni atunci când suferea, zicând: Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău!

De obicei, sfaturile doctorilor sunt menite pentru stimularea sănătăţii, un stil de viaţă sănătos având efecte favorabile asupra întregii fiinţe umane, trup şi suflet. Aceasta mai ales pentru simplul motiv că majoritatea îndemnurilor medicale vin să întărească şi să îndreptăţească un stil de viaţă cumpătat, promovat de la început de Biserică. Dacă în mod normal ascultăm de cel mai mare, atunci când suntem bolnavi ascultăm de medic.

Deşi informaţii medicale pot fi întâlnite în diverse locuri, trebuie menţionat faptul că ele nu suplinesc vizita la medic, precizările acestuia fiind cele mai potrivite pentru cazul specific pe care îl tratează. Datele care se găsesc în diferite surse media pot varia de la informaţii de ultimă oră documentate ştiinţific, dar fără prea mare valoare practică imediată, la enunţuri total eronate sau chiar răuvoitoare. În această categorie intră şi diferite forumuri de pe internet în care se prezintă cazuri şi experienţe particulare, imposibil de generalizat. Consultul medical personal şi direct nu poate fi înlocuit, ştiindu-se că se tratează bolnavul, nu boala.