Omul devine în întregime dumnezeu

Rămânând în întregime om prin natura sa, în sufletul său și în trupul său, [omul] devine în întregime dumnezeu, în sufletul său și în trupul său, prin harul și strălucirea dumnezeiască a slavei fericitoare care i se potrivește în întregime.

Maxim Mărturisitorul

Mănăstirea ajută la dezvoltarea vieţii duhovniceşti în societate

Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici
Arhim. Ioachim Pârvulescu stareţul Mănăstirii Lainici

Părinte Stareţ, cum se raportează mănăstirea şi călugării din mănăstire la problemele oamenilor şi ale societăţii în general?

Mănăstirea noastră, prin amplasarea pe care are şi un aspect de mănăstire misionară. Pelerinii se confruntă cu grijile lumii şi nu poţi să stai indiferent la ceea ce se întâmplă în lume şi la grijile lumii. Duhul care este în lume şi lucrurile care se întâmplă în lume ne afectează şi pe noi, ele se transmit şi nouă. Încercăm să facem faţă la toate acestea şi la diferite solicitări care vin din partea oamenilor. Este un lucru foarte firesc şi duhovnicesc. Dacă nu te doare şi pe tine durerea celuilalt atunci nu eşti un bun creştin. Un bun creştin este acela care participă la durerea celuilalt, îl compătimeşte pe celălalt, este afectat de ceea ce se întâmplă celuilalt.

Într-o lume care pune accentul tot mai mult pe exteriorizare, cum poate omul să mai trăiască o viaţă duhovnicească?

Tot timpul viaţa duhovnicească a fost împotriva duhului lumii, deşi nu a lumii ca atare. Duhul lumii tinde spre ceva care te trage în jos, într-un mod negativ, pe când viaţa duhovnicească te înalţă, ajută la creşterea şi desăvârşirea omului. De aceea viaţa duhovnicească este grea pentru că barierele şi bruiajele vrăjmaşului care ne sustrag de la trăirea adevărată într-o parte şi alta sunt permanente. Sunt experienţe pe care noi le observăm în viaţa de zi cu zi.

Duhul lumii este rău şi foarte mulţi se împărtăşesc şi încep să se asemene cu el. Prin viaţa duhovnicească eşti permanent împotriva duhului lumii, în sens opus, spre Dumnezeu. Nu poţi să slujeşti şi lui Dumnezeu şi lui Mamona, iar direcţia spre Dumnezeu este cea bună. Direcţia lumii este alta, spre cel rău. Acest lucru depinde foarte mult de ce viziune, de percepţia duhovnicească pe care o avem. Dacă ea este alterată, atunci vedem totul alterat, se formează o imagine distorsionată. Acest lucru este foarte dureros, anume că nu vezi ceea ce eşti. Ne amintim de Socrate care spune că „Eu ştiu că nu ştiu nimic!” Cunoaşterea adevărată apare atunci când îţi dai seama de faptul că ea este infinită. Cu cât ştii mai mult cu atât îţi dai seama că nu ştii nimic, că eşti de abia la începutul cunoaşterii. Aşa cum spunea P. Stăniloae citându-l pe Sfântul Maxim Mărturisitorul că „Desăvârşirea celor desăvârşiţi este nedesăvârşire!” Acest lucru este foarte clar. Noi tindem spre desăvârşire, încercăm să ne apropiem, dar lucrurile sunt foarte grele şi foarte mari. Viaţa duhovnicească se împlineşte atunci când suferi foarte mult, când rabzi foarte mult. Ea se simte cu adevărat în suferinţă. Suferinţa şi răbdarea te duc la o percepţie reală a lucrurilor şi la cunoaşterea lui Dumnezeu. Numai acestea. Răbdarea, suferinţa, iubirea înseamnă sfinţenie! De aceea şi Mântuitorul ne învaţă să avem răbdare, dragoste, smerenie, nu dreptate: „Milă voiesc, iar nu jertfă!”

Maxim Mărturisitorul şi lipsa de evlavie

Iisus Hristos era privit de multe ori ca indecent de către contemporanii săi. Pe lângă faptul că era mânca, bea şi petrecea (Lc. 7,34, In. 2,2), el mai era şi prieten vameşilor şi desfrânatelor. Şi, cu totul scandalos, om fiind, Iisus se mai considera pe sine Dumnezeu. Cam greu de înghiţit toate acestea! Astfel că nu e de mirare că majoritatea ereziilor care au apărut au negat de fapt fie Dumnezeirea lui Iisus, fie umanitatea Lui, fie prezenţa reală a lui Dumnezeu în om. Şi totul din prea multă smerenie… Chiar şi astăzi, majoritatea celor care se declară atei o fac pe motivul incompatibilităţii dintre răul din lume şi natură bună a dumnezeirii.

Cine ar putea concepe că Dumnezeu, cu toată măreţia şi transcendenţa Lui, cu toată imaterialitatea şi spiritualitatea Lui, cu fiinţarea Lui mai presus de fiinţare, poate să vină pe pământ, poate fi cuprins în limitele şi cu limitările persoanei umane?! Este inaccesibil, ilogic şi, mai ales, cu totul lipsit de evlavie ca cineva să creadă aşa ceva! Cum poate cineva crede că Dumnezeul cel prea pur şi Singurul Sfânt ar putea veni în lume pe calea pe care orice om o străbate din pântecele mamei sale?! Chiar nu mai există deloc evlavie?!

Şi chiar dacă acceptăm cu Iisus este Dumnezeu (Sinodul I Ecumenic), că El se naşte din fecioară ca orice om (Sinodul III Ecumenic), că are şi fire umană (Sinoadele IV-V Ecumenice), oare nu este prea mult să presupunem că această fire umană deţinută de Iisus mai putea să-şi păstreze voinţa proprie?! Cum va mai exista aceasta, fără a fi copleşită de natura dumnezeirii?! Şi Maxim monahul este somat să nu mai vorbească despre asta…

Cum ar putea concepe cineva, mai ales un simplu monah ca Maxim, că un om şi-ar putea păstra voinţa în faţa lui Dumnezeu?! Oare nu eşti mut şi surd când te prezinţi înaintea Lui?! Oare nu este El Stăpânul, Creatorul, Proniatorul, Cel ce creează şi conduce totul?! Poate omul să mai zică ceva?! Poate el să mai gândească altceva?! Câtă lipsă de evlavie din partea lui Maxim să creadă că el, un simplu monah, Îl cunoaşte pe Dumnezeu mai bine decât preoţii sau patriarhii!

Dar Maxim nebunul nu vrea să tacă! Şi îndură prigoane şi exilări, murind bătrân şi departe de casă, cu mâna şi limba tăiate…

De ce nu a tăcut Maxim?

Oare chiar era atât de important?! Unde este smerenia lui?! Sau poate era nebun! Dar suferinţele îndurate de el nu pot fi asumate cu atâta statornicie în cazul nebuniei…

Maxim nu a tăcut pentru că ştia adevărul şi importanţa acestui simplu fapt pentru înţelegerea lui Dumnezeu. Ştia că nu poate fi vorba de mântuire în monotelism!

Un om care în vede pe Dumnezeu îl cunoaşte pe Dumnezeu. Nu se poate vorbi corect despre Dumnezeu dacă nu Îl cunoşti. Experienţa relaţiei personale cu Dumnezeu îţi dă garanţia veridicităţii spuselor, îţi oferă siguranţa şi înţelegerea adevărului.

Dumnezeu şi posteritatea l-au îndreptăţit pe Maxim monahul. Nu împăratul şi patriarhii Constantinopolului ce s-au opus şi l-au schingiuit pe Maxim au primit laurii adevărului. Ci Maxim, ne-Evlaviosul, l-a primit pe Dumnezeu fără a-şi pierde din natura lui, din voinţa lui. Maxim întreg, cu voinţa şi mintea limpede s-a unit cu Hristos, Dumnezeu ce se împărtăşeşte persoanelor vrednice, capabile şi dornice de o comuniune nedespărţită şi neamestecată cu El.

Orice minte bolnavă din cauza păcatelor şi care astfel nu-l poate vedea pe Hristos (Raţiunea supremă) prin contemplaţie naturală, care este uşa, înlătură prin credinţă acoperişul gros al literei legii, coborându-se de la înălţimea deşartă spre Cuvântul care s-a smerit pe Sine şi primeşte prin credinţă şi făptuire putinţa de a umbla.

Maxim Mărturisitorul

Pilat era tipul legii naturale, iar Caiafa era tipul legii scrise. Cel ce nu s-a ridicat peste acestea două prin credinţă, nu poate primi Adevărul mai presus de fire şi de raţiune, ci răstigneşte singul pe Cuvântul, ca sminteală sau ca nebunie.

Maxim Mărturisitorul

Izbânzile mirenilor sunt decăderile monahilor; iar izbânzile monahilor sunt decăderile mirenilor. De pildă, izbânzile mirenilor sunt bogăţia, slava, puterea, desfătarea, bunătatea trupească, belşugul de prunci şi cele asemenea, la care ajungând iubitorul de lume, împotriva voii, le socoteşte o mare decădere.

Maxim Mărturisitorul