Cine se poate mântui?

Și Iisus a răspuns: Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putină la Dumnezeu. – Luca 18,27

Iisus a venit pe pământ și a propovăduit o învățătură nouă. Mântuirea adusă de Iisus Hristos însă nu se obține prin ritualuri de purificare sau rețete de viață veșnică. Iar acest lucru poate fi debusolant. Omul drept vrea să facă ce i se cere în mod concret. Dreptatea lui nu poate veni decât prin ținerea legii, indiferent care ar fi ea, lege să fie. Omul nedrept, păcătos, știe de starea sa prin raportarea la o normă, la o lege. El ar prefera să nu existe legea care să-l condamne, care îl acuză și îl desparte de normal și corect, dar care îl poate proteja în alte situații, îl poate îndreptăți.

Hristos însă nu aduce o lege nouă. El știe că toți oamenii, indiferent că se socotesc drepți sau nu, toți sunt păcătoși. În ciuda acestui fapt, Dumnezeu coboară la om, Hristos propovăduiește o viață nouă în El. Aceasta nu este bazată pe reguli sau legi. Deși se vorbește despre legea iubirii adusă de Hristos, aceasta nu este propriu-zis o lege. Ea nu se poate cuantifica sau obiectiva în mod specific. Ea nu diferențiază între bogat sau sărac, între femeie sau bărbat, alb sau negru, copil sau adult, mic sau mare. Nimic din ceea ce este dat, din ceea ce omul primește prin naștere sau mai târziu nu este prin sine bun sau rău. Omu însă le poate folosi în mod bun sau nu, raportarea lui față de ceilalți dă caracterul de bine sau de rău al acțiunilor sale. Totul este permis, dar nu totul este de folos.

Această nouă abordare pe care o aduce Hristos cere o schimbare fundamentală în modul de a gândi și de a fi al omului. Acesta trebuie să înțeleagă natura, să simtă rosturile creației, să-L cunoască pe Dumnezeu. Astfel, printr-o corectă raportare la ceea ce este omul se poate împlini, se poate mântui.

Dar a ști totul și a te raporta la totul în raport cu totul este imposibil pentru ființa umană limitată, pentru omul circumcis, pentru această ființă îndesată în aproximativ 1,8 m2 de piele. De aceea, mântuirea este imposibilă om, de aceea doar prin unirea cu Dumnezeu, cu proprietățile naturii Lui necreate, omul se poate cunoaște cu adevărat pe sine și pe ceilalți, poate acționa corect față de toate și se toți. Doar prin Dumnezeu care este toate sunt cu putință, doar prin Dumnezeu omul poate fi.

 

Apa cea vie a Duhului lucrătoare în cei ce cred în Hristos

– comentariu liturgic –

Propovăduindu-se Evanghelia în toată lumea, Hristos se coboară ca apă de viaţă dătătoare celor ce îl preaînalţă, după promisiunea făcută femeii samarinene. Mărturisirea dreptei credinţe devine mandatorie pentru sălăşluirea vie a lui Hristos în Biserică. Numai prin dreapta slăvire a lui Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul cel şezător de-a dreapta Tatălui ucenicii se pot aduna pentru ca Duhul Sfânt să se coboare peste ei.

Venit-ai la fântână, izvorule al minunilor, în ceasul al şaselea, să vânezi rodul Evei care întru acest ceas a ieşit din rai prin amăgirea şarpelui; că s-a apropiat samarineanca să scoată apă şi văzându-o Mântuitorul a zis: Dă-Mi apă să beau şi eu te voi sătura de apă cea vie; iar înţeleapta alergând în cetate a vestit îndată popoarelor: Veniţi să vedeţi pe Hristos Domnul, Mântuitorul sufletelor noastre. – Stihira 8 de la Doamne strigat-am…

Închipuind propovăduirea Evangheliei la neamuri, Hristos iese de pe teritoriul evreiesc proclamând universalitatea mântuirii aduse prin El. Mântuirea se adresează tuturor, iar prin atitudinea lui Hristos care vorbeşte cu o femeie, considerată mai mult obiect în acele timpuri, Hristos reafirmă demnitatea omului, fie el evreu, samarinean, bărbat sau femeie. Această cântare face asemănarea între timpul căderii omului din Rai şi acest moment în care Hristos anunţă binefacerile mântuirii. Dacă atunci Adam s-a îndepărtat de la izvorul vieţii. Acum Hristos promite râuri de apă vie celor ce vor crede în El. Femeia samarineancă, aflând cele despre mântuire, se face propovăduitor pentru popoare. Izvorul ce a început să izvorască din ea deja începea să împărtăşească viaţa şi celor ce credeau prin cuvântul samarinencei.

Lângă fântâna lui Iacob aflând Iisus pe samarineanca, a cerut apă de la dânsa, Cel ce acoperă pământul cu nori. O minune! Cel ce se poartă pe heruvimi vorbea cu o femeie păcătoasă, cerând apă, Cel ce a spânzurat pământul peste ape. Apă căutând Cel ce vărsa izvoarele apelor, vrând să tragă cu adevărat pe aceea care era vânată de luptătorul vrăjmaş şi să adape cu apă vie pe aceea care era aprinsă rău de lucruri netrebnice; ca un îndurat şi de oameni iubitor. – Slava… de la Doamne strigat-am…

Revelaţia lui Dumnezeu s-a făcut treptat în istoria omenirii, pe măsura omului de a o înţelege. Astfel, oamenii cei sfinţi ai lui Dumnezeu, purtaţi fiind de Duhul Sfânt au lăsat mărturie din care ceilalţi ajung la cunoştinţa lui Dumnezeu. Împlinirea descoperirii lui Dumnezeu se face plenar de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cel Care îmbracă norii cu apă (Şi acum…de la Litie) se varsă în inima omului credincios ca un izvor de apă vie, de cunoştinţă tainică a lui Dumnezeu. Doar prin prezenţa lui Hristos în lume omul primeşte cea mai mare revelaţie a lui Dumnezeu. Pornind de la apa ce umple şi înconjoară toate lucrurile materiale, apă care dă viaţă şi din care creşte viaţa, Hristos descoperă apa cea vie care vine prin credinţa în El. Prin El omul est mântuit de păcate, de alegerile greşite, de viaţa dezordonată, de tirania diavolului. Hristos Se face curăţitor, spălător al celor netrebnice pentru ca sufletul uman astfel curăţit să poată izvorî apa cea vie a credinţei lui Hristos. Numai prin Hristos omul se poate desprinde de omul cel vechi şi îşi poate spăla mintea de propria gândire pentru a percepe astfel cu ochii cei curăţiţi ai credinţei viaţa cea nouă în Hristos.

Când Te-ai arătat pe pământ, Hristoase Dumnezeule, prin rânduiala întrupării cea negrăită, auzind samarineanca cuvântul Tău, iubitorule de oameni, a lăsat vatra la fântână şi a alergat spunând celor din cetate: Veniţi de vedeţi un cunoscător al inimilor. Nu cumva acesta este Hristos, pe Care Îl aşteptăm? Cel ce are mare milă. – Slava… de la Stihoavnă

Scopul întrupării Fiului este mântuirea neamului omenesc. Iar pentru aceasta Dumnezeu ia chip de om pentru ca acesta din urmă să se poată apropia de El, să-L cunoască, să vadă că Dumnezeu este aproape. Prin întrupare, omul nu-L mai percepe pe Dumnezeu ca ceva îndepărtat şi distant, ci ca pe ceva apropiat, similar, cu care are în comun întreaga natură umană, cu care omul poate intra în comuniune. Iar această comuniune este destinată tuturor celor ce cred în Hristos. Când omul primeşte dulceaţa lui Hristos în inima Lui, când cunoaşte că Hristos îi ştie inima şi gândul şi că totuşi vrea şi discută cu el, omul nu poate să rămână în singurătate şi se face apostol pentru ceilalţi, pentru cei care nu au cunoscut încă bunătatea şi libertatea Lui. Omul îşi înţelege prin Hristos caracterul de fiinţă destinată comuniunii, apropierii în gând şi simţire dintre oameni. Astfel că Hristos este Cel ce cheamă la comuniune, El este Cel ce uneşte. Pentru omul care L-a cunoscut pe Hristos toate celelalte trec pe planul secundar. El se gândeşte doar la comuniunea cu ceilalţi în El. Apropierea lui Hristos de inima omului, ca Cel ce Însuşi ştie ale omului face ca aceasta să-L recunoască ca Domn şi Dumnezeu, ca Stăpânul care o salvează din nimicnicia acestei vieţi, din păcatul produs de acea voie străină care tiranizează omul. Doar luând cele ale omului Hristos putea să intre în comuniune deplină cu el, rupându-se astfel peretele din mijloc al vrajbei.

Cu credinţă venind la fântână samarineanca, Te-a văzut pe Tine, apa înţelepciunii, din care bând din destul, împărăţia cea de sus a moştenit, ca ceea ce este în veci pururi lăudată. – Condacul

Hristos e Dumnezeu ce se descoperă omului, dar omul trebuie să vrea să fie  deschis pentru aceasta. Omul îşi deschide  sufletul înaintea lui Dumnezeu pentru ca Acesta să se poată coborî să-i lumineze mintea, să-l spele cu apa înţelepciunii. Chiar căutând sensurile  lucrurilor lumeşti, aşa cum samarineanca îşi potolea setea din fântâna adâncă a cunoaşterilor umane, omul trebuie să-L caute pe Cel ce dezleagă toate tainele, pe Cel ce a sădit raţiunea în lucruri. Doar prin venirea lui Hristos orice cunoaştere, fie ea omenească sau făcând parte din revelaţia Vechiului Testament, îşi află împlinirea. Nu o idee sau înţelepciune reprezintă finalitatea raţiunii şi a cunoştinţei, ci nemărginita înţelepciune personalizată în Hristos. De la El vine adevărata înţelepciune care se face în cel credincios izvor de viaţă veşnică.