Creştinul trebuie să se pregătească pentru împărtăşire la fiecare Liturghie

Liturghia este cerul pe pământ, încununarea rugăciunilor şi vieţuirii pe pământ. Ea Îl aduce şi Îl face prezent în mod sensibil pe Dumnezeu. Fiind o perpetuare în istorie a Cinei celei de Taină, cu patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului, în Liturghie, pâine şi vin se prefac mistic în Hristos pentru ca fiecare credincios să se poată împărtăşi de El. De fapt, Liturghia reflectă dorinţa Mântuitorului, Care, urcându-Se la cer, nu părăseşte lumea, ci prezenţa Lui se face simţită în mod tainic, dar sensibil. Dacă Dreptul Simeon Îl primeşte în braţe pe Mântuitorul Hristos ca un copil, prin Euharistie, fiecare creştin Îl primeşte şi se uneşte în mod deplin cu Hristos cel răstignit şi înviat.

Îndumnezeind natura umană, trup şi suflet, Hristos Se împărtăşeşte tuturor celor ce se pregăteşte şi doreşte aceasta, pentru ca fiecare să se îndumnezeiască prin unirea cu El. nu există altă mântuire pentru om decât prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, singura mâncare şi băutură ce transcende timpul şi spaţiul, singurele merinde care furnizează şi transformă omul pentru vieţuirea veşnică.

Scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De la pregătirea prin proscomidie, până la finalul ei, întreaga Liturghia gravitează în jurul lui Iisus care Se naşte, creşte şi învaţă, pătimeşte şi înviază, pentru ca să se împărtăşească credincioşilor spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. De aceea, fiecare credincios trebuie să se sârguiască şi să se pregătească pentru a primi Sfânta Împărtăşanie la fiecare Liturghie la care participă.

Această rânduială nu este una recentă, ea fiind stabilită de la începuturile creştinismului. Canoanele 8 şi 9 Apostolice, 2 Antiohia, 11 Sardica şi 80 Trulan sunt câteva din canoanele care prevăd caterisirea clericului şi excomunicare mireanului ce refuză sau nu se împărtăşesc din Sfintele Taine trei duminici la rând.

Însăşi textul Sfintei Liturghii conţine rugăciuni citite în taină de preot şi care se referă şi pregăteşte cleric şi credincios deopotrivă pentru momentul culminant al comuniunii. Îndemnurile Luaţi, mâncaţi… Beţi toţi… nu trebuie spuse în van, desacralizând Liturghia şi transformându-o într-o scenetă. Sfântul Ioan Gură de Aur, slujitor al altarului şi autor al unei Liturghii, era mâhnit atunci când doar puţini creştini se apropiau şi se împărtăşeau. El nu mai vedea rostul slujirii sale, afirmând că în zadar se săvârşeşte Liturghia, dacă nu vă împărtăşiţi! Sfântul Chiril al Alexandriei spune că atunci când ne îndepărtăm de Sfânta Împărtăşanie ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. În această ordine de idei, bazându-se şi pe învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul, Părintele Petru Pruteanu, care a studiat intens problema Liturghiei şi a împărtăşaniei, conchide că împărtăşirea rară favorizează lucrarea diavolului, explicând numărul mare de demonizaţi din zilele noastre.

Liturghia este comuniune spre împărtăşire. Fără împărtăşirea din potirul comuniunii credincioşii nu pot simţi unitatea pe care o conferă natura Bisericii de trup al lui Hristos. Ei nu pot deveni organe care funcţionează armonios în unitate. Prin Liturghie, creştinul poate evita individualismul şi sectarismul contemporan, simţind legătura reală ce se formează între organele trupului viu al lui Hristos. De aceea, împărtăşirea trebuie să fie accesibilă fiecărui credincios care nu este împiedicat de păcate grave. Sinodul ţinut la Constantinopol în august 1819 hotărăşte ca atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile. Uneori, pe motive de evlavie, se recomandă diferite posturi sau canoane pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi nu mai des de 40 de zile. Trebuie precizat faptul că aceste rânduieli nu sunt cunoscute de Sfinţii Părinţi care au accentuat mereu că nu pentru o vrednicie anume se apropie creştinul de Trupul şi Sângele Domnului, pentru că în acest caz împărtăşirea nu ar avea loc niciodată. Ci Însuşi Mântuitorul porunceşte apropierea şi împărtăşirea cu El, El Însuşi cere aceasta, rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie subliniind aceasta în mod repetat.

Tradiţia Bisericii afirmă caracterul atât de răsplată, dar mai ales de medicament şi ajutor pe drumul vieţii duhovniceşti a Sfintei Împărtăşanii. De aceea, şi Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine.

Lumânarea este aprinderea comuniunii spre lumină

Iisus Hristos este lumina lumii. El este soarele dreptăţii. Dacă înainte de El poporul umbla în întuneric, bâjbâind despre natura şi voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Îl vedem pe Dumnezeu, îi înţelegem gândul şi lucrarea Lui cu lumea. Cu cât se apropie mai mult omul de Dumnezeu, prin adevărata gândire şi dreapta vieţuire, cu atât omul îşi înţelege mai mult rostul pe pământ, nefiind stăpânit de frici şi nelinişti. El se află în lumina bucuriei şi a păcii.

În Biserică se foloseşte foarte mult lumânarea. Ea este folosită pentru iluminat, având şi o simbolistică specială. În procesiuni, ea este purtată înainte de către diaconi ca înainte-mergători ai soborului. Aşa cum Ioan Botezătorul a trăit şi a propovăduit înaintea lui Hristos, pregătind şi luminând calea către El, tot la fel diaconul, ca cel mai mic, lucrează şi pregăteşte calea celui mai mare.

Lumânarea reprezintă şi simbolismul persoanei. Aşa cum lumânarea din fibre de bumbac învăluite de ceară se arde pentru a da lumină şi căldură, tot la fel, o persoană cu sentiment şi raţiune tare îmbrăcate într-un trup moale este animată de o voinţă înflăcărată dar plăpândă pentru a-şi manifesta lumina caldă a iubirii pentru ceilalţi.

Lumânări se aprind la evenimente speciale din viaţa omului. La Botez şi la Cununie se folosesc lumânări speciale, ţinute de naşi, pentru că aceştia sunt ca nişte faruri luminătoare pentru cei păşesc într-un nou stil de viaţă. Dacă la Botez, o nouă persoană se naşte în trupul viu al lui Hristos, vazându-L şi cunoscându-L pe Acesta prin intermediul naşilor, prin Cununie, două fiinţe renunţă la egoismul individului de a fi sigur şi participă la comuniunea de iubire, care prin dăruire şi primire de iubire nasc noi persoane spre iubire.

La înmormântare nu se aprind doar câteva lumânări speciale. La acest eveniment special din viaţa omului se aprind lumânări nenumărate. Acum, omul singur, dar luminat de faptele sale, pătrunde într-o nouă viaţă, intră în comuniunea nemijlocită cu Hristos. De aceea, lumânările aprinse la cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă. Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care i-au iubit, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare.

Lumânări pentru vii şi morţi se aprind în locuri special amenajate la biserici. Ele sunt spre mulţumire sau cerere. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui pentru care se ruga.

Deşi este un lucru folositor, lumânarea nu este o magie. Ea nu se aprinde la şapte biserici sau vindecă de boală. Ea nu înlocuieşte milostenia şi faptele bune, rugăciunea sau recunoştinţa exprimată în mod direct. Ea doar acompaniază şi luminează comuniunea dintre oameni, fie ei vii sau morţi, sau dintre om şi Dumnezeu.

Oricât ne-ar bucura prezenţa unei lumânări, sunt locuri sau timpuri când folosirea lor nu este indicată. Astfel, lumânarea nu trebuie aprinsă decât în locuri special amenajate şi supravegheate, fie că este acasă, la biserică sau cimitir. Dintr-o evlavie înflăcărată se poate ajunge la mistuiri incendiare cu pierderi materiale, umane sau spirituale. Nu trebuie confundată lăsarea în voia lui Dumnezeu cu neglijenţa, uitarea, ignorarea sau, mai rău, ispitirea providenţei divine.

Tot din raţiuni practice nu se foloseşte lumânarea la spovedanie. Pur şi simplu nu îşi are rostul. Deşi este un subiect tabu sau chiar smintitor pentru unii, nu se foloseşte lumânare nici în vederea împărtăşirii. Sunt destule lumânări în biserică astfel încât aprinderea altora devine inutilă. În plus, circuitul persoanelor care se împărtăşesc poate fi uneori dezorganizat, putându-se provoca diferite accidente din neatenţie. Mai mult, preotul şi credinciosul, care ar trebui să se concentreze la actul comuniunii, pot fi perturbaţi de focul unei lumânări ce tinde să se împărtăşească şi din ceea ce nu i se cade. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul se apropie de Sfântul Potir cu mâinile ţinute în chipul crucii în dreptul pieptului, ca o înclinare totală a inimii spre iubirea ce merge până la jertfă. Credinciosul renunţă la lumina materială pentru a se împărtăşi de lumina vie a prezenţei lui Hristos din Sfintele Taine. Astfel, împărtăşindu-se din Lumină, creştinul va putea fi lumină pentru lume prin viaţa şi faptele sale.

Căscatul face cruce

Unii dintre demoni stau pururea în preajma celor ce citesc şi încearcă, luând adesea motive din chiar Sfintele Scripturi, să le distragă mintea şi să le strecoare gânduri viclene. Uneori îi împing la căscat şi la somn greu, mai mult ca de obicei… În gura lărgită, împotriva firii, ca o prăpastie, intră, subţiindu-se, diavolul… Acestea îmi spunea Sfântul Macarie şi aducea ca dovadă faptul că, (pentru a evita acest lucru), cei ce cască, îşi pecetluiesc gura cu semnul Sfintei Cruci, urmând o veche tradiţie…

Macarie Egipteanul

Deosebirea dintre creştin şi ceilalţi

Creştinii adevăraţi se deosebesc de toţi ceilalţi oameni. Deosebirea dintre ei şi ceilalţi oameni este mare, precum am spus şi mai înainte, şi constă în faptul că (creştinii) au mintea şi cugetul totdeauna la cele cereşti şi la bunurile cele veşnice, la apropierea şi împărtăşirea de Duhul Sfânt; constă în faptul că s-au născut de sus, de la Dumnezeu, şi s-au învrednicit să devină în fapt şi adevăr fii ai lui Dumnezeu; constă în faptul că au ajuns la o stare de tărie, de netulburare şi odihnă, în urma a multe osteneli şi nevoinţe (depuse) vreme îndelungată; (constă) în faptul că nu mai sunt zguduiţi şi daţi prin ciurul cugetelor celor nestatornice şi zadarnice. Prin aceasta sunt mai mari şi mai buni decât lumea, prin faptul că mintea şi cugetul sufletului lor sunt în pacea lui Hristos şi se află în iubirea Duhului precum şi Domnul, vorbind despre unii ca aceştia, a zis că au trecut din moarte la viaţă. Prin urmare, deosebirea dintre creştini (şi ceilalţi oameni) nu constă în ţinută sau în forme exterioare, aşa cum socotesc mulţi. (Sunt şi între ei unii, care) sunt asemenea lumii prin mintea şi cugetul lor, au (momente de) clătinare, de nestatornicie în gândire, de necredinţă, de confuzie, de tulburare, şi de temere, precum au toţi oamenii; (deşi) atât prin ţinută, cât şi prin faptele lor, ei se deosebesc (de lume) – sunt legaţi cu legături pământeşti, pentru că nu au încă în inima lor odihna cea de la Dumnezeu şi pacea cea cerească a Duhului, pentru că n-au cerut-o, necrezându-se vrednici s-o ceară de la Dumnezeu.

Macarie Egipteanul

Iată mama Mea, şi fraţii Mei, şi prietenii Mei!

Departe de a fi o denigrare a propriei mame, cuvintele lui Hristos exprimă stadii ale vieţii spirituale. Ca şi în alte împrejurări, Iisus Hristos se folosesţe de adevăruri istorice sau situaţii reale pentru a înălţa auditoriul la realităţi mai profunde, pentru a-i produce schimbarea minţii (lucru păstrat până astăzi ca metanoia, pocăinţă).

Astfel, oricine face voia lui Hristos, devine rudă cu El. Aceasta se face gradual, căci în funcţie de dorinţa fiecăruia de a-şi întoarce faţa către El, Hristos se pictează pe Sine în sufletul primitor (Macarie Egipteanul). Pe măsură ce omul creşte şi se desăvârşeşte, aproprierea lui faţă de Hristos merge până la naşterea Acestuia în persoana umană, omul devenind ca Maria, mama lui Dumnezeu. Astfel, Hristos Se naşte în om, pe măsură ce omul se naşte în Dumnezeu.