Lumânarea de la botez

Botezul este a doua naștere pentru un om în general și pentru copil în special. În Biserică, omul este chemat la desăvârșirea libertății. Botezul copilului se face tocmai pentru ca fiecare copil să se poată dezvolta liber, dar cu ajutorul lui Hristos. atunci când se va maturiza, când va înfrunta necazurile vieții sau ispitele necredinței, omul botezat de mic va putea alege mai ușor credința și stabilitatea vieții adevărate, neputând fi decât cu greu ademenit spre păcat sau credințe ilogice sau periculoase.

Copilul nu este liber. Atât din punct de vedere trupesc, dar și spiritual, copilul depinde de părinți în special și de întreaga lume în general pentru a se dezvolta și a se maturiza ca om desăvârșit, liber și integru. Libertatea lui crește și trebuie potențată și educată spre alegerea binelui ca fapt natural.

Nașii, părinții duhovnicești ai noului convertit, vor avea pe plan duhovnicesc rolul părinților trupești. Ei îl vor hrăni și ajuta pe fin atât pe plan trupesc, dar mai ales pe plan duhovnicesc. Nașii vor fi modele de viețuire creștină, luminând și explicând calea credinței pe care pășește noul om. De aceea, nașii poartă o lumânare la Botez, simbol al vieții lor bune, capabile să conducă și pe alții la iluminare, la aflarea adevăratei lumini în Hristos. Lumânarea are scopul practic de a lumina în jur, dar ea este și simbol al călăuzirii spirituale. Cel care o vede știe pe unde să meargă, se poate feri de obstacole,, poate întrezări dușmanii din umbră. Astfel, nașii sunt înaintemergători și povățuitori pe calea mântuirii, luminând și ușurând drumul copilului duhovnicesc.

Se obișnuiește ca lumânarea de la botez să fie din ceară curată. Acest lucru simbolizează curăția și puritatea albinelor care lucrează aproape încontinuu și în comuniune, fiind modele pentru noul credincios care trebuie să lucreze încontinuu pentru propria mântuire dar în comuniunea trupului Bisericii. Unii oameni preferă lumânările albe, asortate cu hainele albe pe care le îmbracă noul convertit. Ele sunt simbolul purității și al curăției noului creștin, curăție pe care o va putea afla mereu doar prin întoarcerea la Hristos, singurul care poate curăța haina sufletului care se întoarce de la păcat.

În datinile poporului român se spune că trebuie să pui ceva la lumânare pentru că „nu se cuvine a ținea focul cu mâna goală, și de aceea se pune un cumaș (stofă, brocard) de rochie sau un șeluț”. Aceasta are un rol practic, pentru ca nașii să nu se murdărească, fiind de folos și în alcătuirea ulterioară a diferitelor haine pentru copil. În sens spiritual, ele reprezintă faptele bune ale nașilor, îmbrăcămintea bogată a faptelor lor bune.

Lumânarea se poate împodobi cu flori, busuioc, berbenoc (saschiu), iederă, ferigă sau brad, în funcție de zonă sau regiune.

Lumânarea de la Botez se poate aprinde pentru a lumina atunci când copilul nou botezat se împărtășește, deși acest lucru nu este obligatoriu.

După Botez, lumânarea poate lumina masa pe care se dă în cinstea copilului. Ea se poate aduce apoi la Biserică, fiind utilizare spre folosirea altor lumânări sau se poate aprinde spre luminarea în casă la timp de nevoie sau de bucurie.

Există diferite credințe și superstiții care presupun o legătură între lungimea vieții și a lumânării sau a crijmei (pânză nouă în care se înfășoară copilul imediat după botez) sau a modului în care arde lumânarea. Trebuie precizat că acestea sau alte asemenea credințe care nu au o logică spirituală, ci țin mai mult de magie sau idei care desconsideră libertatea omului, trebuie lăsate ca fiind periculoase și străine de duhul realității și al Ortodoxiei.

Lumânarea este aprinderea comuniunii spre lumină

Iisus Hristos este lumina lumii. El este soarele dreptăţii. Dacă înainte de El poporul umbla în întuneric, bâjbâind despre natura şi voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Îl vedem pe Dumnezeu, îi înţelegem gândul şi lucrarea Lui cu lumea. Cu cât se apropie mai mult omul de Dumnezeu, prin adevărata gândire şi dreapta vieţuire, cu atât omul îşi înţelege mai mult rostul pe pământ, nefiind stăpânit de frici şi nelinişti. El se află în lumina bucuriei şi a păcii.

În Biserică se foloseşte foarte mult lumânarea. Ea este folosită pentru iluminat, având şi o simbolistică specială. În procesiuni, ea este purtată înainte de către diaconi ca înainte-mergători ai soborului. Aşa cum Ioan Botezătorul a trăit şi a propovăduit înaintea lui Hristos, pregătind şi luminând calea către El, tot la fel diaconul, ca cel mai mic, lucrează şi pregăteşte calea celui mai mare.

Lumânarea reprezintă şi simbolismul persoanei. Aşa cum lumânarea din fibre de bumbac învăluite de ceară se arde pentru a da lumină şi căldură, tot la fel, o persoană cu sentiment şi raţiune tare îmbrăcate într-un trup moale este animată de o voinţă înflăcărată dar plăpândă pentru a-şi manifesta lumina caldă a iubirii pentru ceilalţi.

Lumânări se aprind la evenimente speciale din viaţa omului. La Botez şi la Cununie se folosesc lumânări speciale, ţinute de naşi, pentru că aceştia sunt ca nişte faruri luminătoare pentru cei păşesc într-un nou stil de viaţă. Dacă la Botez, o nouă persoană se naşte în trupul viu al lui Hristos, vazându-L şi cunoscându-L pe Acesta prin intermediul naşilor, prin Cununie, două fiinţe renunţă la egoismul individului de a fi sigur şi participă la comuniunea de iubire, care prin dăruire şi primire de iubire nasc noi persoane spre iubire.

La înmormântare nu se aprind doar câteva lumânări speciale. La acest eveniment special din viaţa omului se aprind lumânări nenumărate. Acum, omul singur, dar luminat de faptele sale, pătrunde într-o nouă viaţă, intră în comuniunea nemijlocită cu Hristos. De aceea, lumânările aprinse la cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă. Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care i-au iubit, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare.

Lumânări pentru vii şi morţi se aprind în locuri special amenajate la biserici. Ele sunt spre mulţumire sau cerere. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui pentru care se ruga.

Deşi este un lucru folositor, lumânarea nu este o magie. Ea nu se aprinde la şapte biserici sau vindecă de boală. Ea nu înlocuieşte milostenia şi faptele bune, rugăciunea sau recunoştinţa exprimată în mod direct. Ea doar acompaniază şi luminează comuniunea dintre oameni, fie ei vii sau morţi, sau dintre om şi Dumnezeu.

Oricât ne-ar bucura prezenţa unei lumânări, sunt locuri sau timpuri când folosirea lor nu este indicată. Astfel, lumânarea nu trebuie aprinsă decât în locuri special amenajate şi supravegheate, fie că este acasă, la biserică sau cimitir. Dintr-o evlavie înflăcărată se poate ajunge la mistuiri incendiare cu pierderi materiale, umane sau spirituale. Nu trebuie confundată lăsarea în voia lui Dumnezeu cu neglijenţa, uitarea, ignorarea sau, mai rău, ispitirea providenţei divine.

Tot din raţiuni practice nu se foloseşte lumânarea la spovedanie. Pur şi simplu nu îşi are rostul. Deşi este un subiect tabu sau chiar smintitor pentru unii, nu se foloseşte lumânare nici în vederea împărtăşirii. Sunt destule lumânări în biserică astfel încât aprinderea altora devine inutilă. În plus, circuitul persoanelor care se împărtăşesc poate fi uneori dezorganizat, putându-se provoca diferite accidente din neatenţie. Mai mult, preotul şi credinciosul, care ar trebui să se concentreze la actul comuniunii, pot fi perturbaţi de focul unei lumânări ce tinde să se împărtăşească şi din ceea ce nu i se cade. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul se apropie de Sfântul Potir cu mâinile ţinute în chipul crucii în dreptul pieptului, ca o înclinare totală a inimii spre iubirea ce merge până la jertfă. Credinciosul renunţă la lumina materială pentru a se împărtăşi de lumina vie a prezenţei lui Hristos din Sfintele Taine. Astfel, împărtăşindu-se din Lumină, creştinul va putea fi lumină pentru lume prin viaţa şi faptele sale.