Pelerinajul – călătorie spre cer

Căutându-L mereu pe Dumnezeu, creştinul se umple de harul divin şi sfinţeşte locul în care trăieşte. El ridică biserici pentru rugăciunea obştească a comunităţii; înalţă troiţe la răscruci de drumuri; binecuvintează locuri prin viaţa virtuoasă pe care o are. Şi în două mii de ani de creştinism, s-au creat multe astfel de locuri în care prezenţa harică a lui Dumnezeu se simte mai bine.

Şi astfel, însetat şi râvnind după casa cea veşnică, creştinul pleacă în pelerinaj. El iese din viaţa seculară pentru a afla timpul veşniciei. El caută în lumea aceasta ceea ce nu este din lumea aceasta. El doreşte Împărăţia lui Dumnezeu, aleargă după patria cerească.

Tânăr sau bătrân, sănătos sau bolnav, singur sau în grup, creştinul pleacă spre locuri de pelerinaj, iar hramul şi marile sărbători sunt prilejuri cu care mulţi creştini se pornesc în călătorie sfântă. Ei se pregătesc cu mult timp înainte, îşi rânduiesc lucrurile lumeşti pentru a se putea îndulci mai bine de hrana cerească. Şi pornesc din timp spre locul în care simt chemarea şi lucrarea mângâietoare a lui Dumnezeu. Alţi creştini însă se pregătesc şi pleacă în grabă pentru a ajunge la locuri sau evenimente sfinte. Ei simt chemarea lui Dumnezeu şi răspund la ea, lăsându-se în voia Duhului care îi conduce.

Hotărât să plece spre locuri binecuvântate, pelerinul îşi rânduieşte lucrurile, prevăzând greutatea drumului sau condiţiile meteorologice. Se obişnuieşte ca, mergând la locuri sfinte, credinciosul să-şi ofere darul său, aşa cum cei trei magi, călătorind şi ajungând la Hristos, şi-au lăsat darurile la picioarele Lui. Aceasta se întâmplă pentru că, primind daruri duhovniceşti, creştinul simte nevoia să mulţumească printr-o ofrandă cât de mică. Şi el oferă flori, aromate sau diferite alte donaţii.

Participând la ceremonii, creştinul trebuie să respecte buna cuviinţă faţă de ceilalţi fraţi aflaţi pe calea mântuirii. El nu trebuie să uite că iubirea faţă de Dumnezeu şi Sfinţii Lui se manifestă mai ales prin iubirea şi preţuirea aproapelui. Căci cel de lângă este împreună călător pe aceeaşi cărare a mântuirii. De asemenea, creştinul va avea grijă ca în urma lui să nu lase gunoaie sau neorânduială, tocmai pentru ca folosul duhovnicesc câştigat să nu fie pierdut sau alterat prin dispreţuirea naturii sau a ordinii publice, ştiind că Dumnezeu nu este al neorânduielii.

Dar pregătirea creştinului trebuie să fie în special una spirituală. El trebuie să întărească rugăciunea şi să-şi sporească faptele de milă creştină. El are posibilitatea să cunoască şi să înveţe prin exemplul bun al celorlalţi pelerini. Mergând la biserici şi mănăstiri, pelerinul învinge rutina şi îşi înnoieşte evlavia şi credinţa, îşi îmbogăţeşte viaţa duhovnicească. Pentru a nu deveni un simplu turist, pelerinul este dator să se sârguiască şi să se pregătească pentru primirea Sfintelor Taine la locurile sfinte pe care la vizitează. În acest sens, Sfintele Evanghelii narează momentul în care, însoţindu-i pe Luca şi Cleopa pe calea spre Emaus şi vorbind despre „locurile” sfinte din Scripturi, Hristos se descoperă în Sfânta Împărtăşanie.

Încărcându-se de energie duhovnicească şi împrospătându-şi sufletul prin apa cea vie a locurilor sfinţite, creştinul este pregătit să se întoarcă în lumea din care a plecat pentru a o transfigura şi pentru a-i transmite mesajul vieţii noi câştigate în Hristos. Având nostalgia paradisului, pelerinul sfinţeşte timpul acestei vieţi pământeşti şi îşi deschide calea spre veşnicie.

Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

Doctorul Luca – Apostol şi Iconograf

Luke - Morgan Gospels, France, IXth centuryTrăind pe vremea lui Iisus Hristos, dar necunoscându-L personal, Luca ascultă cuvântul lui Pavel, hotărându-se să creadă în Hristos. Trăind noua viaţă, după ce a cercetat toate cu de-amănuntul, doctorul Luca îşi pune toată măiestria pentru alcătuirea scrierilor ce prezintă viaţa Mântuitorului şi a Apostolilor Săi. La rugămintea lui Teofil, un aristocrat din Roma, apar Evanghelia şi Faptele Apostolilor, amândouă scrise într-o greacă desăvârşită, mărturie a erudiţiei autorului. Prin aceste istorisiri ale faptelor pe deplin adeverite, Luca rămâne în istorie ca un talentat şi minuţios biograf.

Spiritul său cultivat, deprins şi cu arta picturii, a putut reda chipul Fecioarei ce L-a născut pe Dumnezeu, pentru ca mărturia cuvântului său scris să fie împodobită de imaginea celei ce a născut Cuvântul divin.

Se spune că după ce a fost îngropat, pe mormântul lui a plouat colurie – soluţie oftalmică cu apă de trandafiri, mărturie parfumată în culoare a sufletului său taumaturg.

Luke1