Unde este fericirea?

Cel ce se încrede în Domnul este fericit. – Pildele lui Solomon 16,20

Deşi căută fericirea, observăm că de multe ori omul trăieşte în durere şi întristare. Primeşte ceea ce doreşte, dar nu este fericit. Ignoră ceea ce îi trebuie pentru a avea ceea ce îi place. Petrece timp preţios în activităţi nefolositoare pentru a limita sau chiar ignora adevărata cugetare sau petrecere.

Nimeni nu vrea să trăiască în întuneric sau neştiinţă; fiecare doreşte ceea ce e bine şi frumos. Şi deşi face mai mult sau mai puţin acestea, omul nu găseşte pacea, calmul sufletesc continuă să îl ocolească. Şi omul ajunge la o vârstă la care nu doar că lipseşte forţa fizică pentru a-şi împlini dorirea, dar mai ales puterea voinţei de a fi.

Credinciosul trăieşte cu numele de creştin, dar nu întâlneşte pacea pe care crede că ar trebui să o aibă. Aceasta nu se întâmplă din cauza lui Dumnezeu sau pentru că Biserica învaţă greşit. Părintele Simeon Kraiopoulos spune că „nu eşti nefericit pentru că eşti creştin, eşti nefericit pentru că nu eşti autentic. Starea ta de creştin neautentic îţi este povară.” Lipseşte credinţa în Dumnezeu, nu neapărat la nivel teoretic, dar mai ales ca încredere reală în prezenţa Lui activă în viaţa fiecăruia.

Creştinul nu află liniştea nu pentru că nu înţelege ceea ce se întâmplă, ci pentru că nu are încredere. Multe lucruri rele se pot întâmpla. Nu există rău imaginabil sau nu, care să nu se poată întâmpla oricui. Dar asta nu înseamnă că el se va şi întâmpla. Încrederea că Dumnezeu ne vrea binele poate fi încercată sau chiar zdruncinată de anumite încercări. Dar asta doar pentru a se descoperi şi mai mult binele. Lăsarea în voia lui Dumnezeu, ca încredere activă în binele pe care El îl doreşte omului are puterea de a linişti sufletul, de a-l calma, îndemnând în acelaşi timp trupul la lucrul rânduit. Cu sufletul nădăjduieşti şi cu trupul lucrezi pentru a putea să fii fericit în Domnul.

Adolescenţa este timpul alegerii

Transformarea trupului cheamă la definirea sufletului

Omul se naşte liber dar neputincios. El se hrăneşte cu lapte din trupul mamei pentru ca mai apoi, dezvoltându-se şi crescând, va putea mânca din carne cu proprii dinţi. Copilul este dependent de părinţi, el primind nutrienţii fizici şi spirituali prin intermediul şi după o prelucrare prealabilă efectuată de părinţi. Mai ales în primii ani de viaţă, copilul primeşte aproape totul de la şi prin părinţi. Însă această legătură este menită să dispară pentru că omul trebuie să se dezvolte în libertate şi pentru libertate.

În pântecele mamei sale, omul simte cel mai bine adevărul cuvintelor Sfântului Apostol Pavel când spune că în El trăim şi ne mişcăm şi suntem. Luând fiinţă din cele două celule progenitoare oferite de tată şi mamă, celule care se unesc în mediul nutritiv din corpul mamei, omul ia fiinţă liber, nefiind legat de mamă sau de tată. Mai apoi, el se ataşează la corpul mamei, formând o relaţie de comuniune complexă pentru următoarele nouă luni. Astfel, mama este chip al lui Dumnezeu Care îl creează pe om prin Cuvântul Său, în mediul nutritiv peste care se poartă Duhul Sfânt. Deşi este creat liber şi cu menirea de a deveni liber, omul trebuie să se unească într-un trup cu Dumnezeu pentru a se împlini şi a deveni ceea ce este. Viaţa din pântece este o imagine a vieţii omului după naştere. Acum, omul trebuie să treacă de la chipul, icoana mamei la esenţa care este Dumnezeu.

În momentul adolescenţei, omul începe să-şi caute libertatea, să-şi afle menirea. Un părinte care ar împiedica un astfel de act natural nu poate avea iubire paternă sau maternă adevărată. Încercând să-i împiedice dezvoltarea ca persoană liberă şi conştientă, părintele dispreţuieşte nobleţea propriului copil, îi împiedică dezvoltarea ca persoană umană dintr-o atitudine egoistă şi morbidă. El preferă închistarea, stagnarea, moartea omului ca devenire a persoanei. Un astfel de părinte nici nu se poate numi părinte, căci Părintele adevărat l-a creat pe om, fiul lui Dumnezeu, tocmai pentru a creşte şi a se dezvolta în totalitate, oferindu-i suprema libertate de a putea spune nu.

Importanţa separării

Adolescentul îşi caută sensul. El iese de sub oblăduirea familiei, această celulă a comuniunii, pentru a intra în comuniune deschisă cu toată lumea. Doar prin maturizarea survenită prin eliberarea de sub tutela părinţilor, fie ei trupeşti sau duhovniceşti, omul poate de fapt să intre în adevărata comuniune cu ei. Fără această separare spre o unire mai deplină, omul nu este complet, nu este liber, nu este încă om.

Doar în libertate omul va putea fi capabil să primească şi să dăruiască, doar în mod liber el va putea participa la comuniunea de iubire totală şi completă cu ceilalţi şi cu Dumnezeu. Maturizarea la care accede tânărul/a îi va apropia mult mai mult şi mai statornic de părinţii de care iniţial s-a îndepărtat. În acest sens, părintele Simeon Kraiopoulos spune că pentru ca să se desăvârşească în Hristos ca persoană, omul are nevoie să plece, oarecum, din cuibul strâmt al familiei, care i-a fost folositor până la doisprezece ani şi să se dezvolte într-un cuib mai larg; îi va iubi mai mult pe părinţi când se va afla într-o stare matură.

Riscurile adolescenţei

Unul dintre cele mai mari probleme care apare pentru cel care creşte nu este neapărat acela de a se răzvrăti împotriva a tot şi a toate, aceasta este destul de frecvent la început, ci răul provine din persistarea în această stare.

Crescând, omul tinde să se îndoiască de ceea ce a învăţat până la un anumit moment. Lucruri în care credea în copilărie, puerile s-ar putea spune, ca Moş Crăciun sau Zâna Măseluţă, basme perpetuate de adulţii şugubeţi, scad încrederea şi în alte lucruri spuse, dar neverificate. Iar învăţarea presupune renunţarea la înţelesurile simple, iniţiale pentru a se cufunda într-o cunoaştere desăvârşită, capabilă de modelare şi asimilare. Astfel omul începe să experimenteze. Şi experimentul este foarte bun, dacă însă el nu se aplică la propria persoană. Se spune că înţelept este cel ce învaţă din propriile greşeli, dar mai înţelept este cel ce învaţă din greşelile altuia. Tot ceea ce simte sau trăieşte omul a mai fost împărtăşit şi de altcineva. Întreaga omenire este o unitate psiho-somatică, iar stările sufleteşti ale adolescenţei le-au împărtăşit cei ce au trecut prin ea. De aceea, un rol foarte important îl au modelele pozitive pentru persoana care se dezvoltă. Ele trebuie căutate şi urmate. În acelaşi timp, prieteniile bune, cercuri de prieteni adevăraţi trebuie cultivate, ajutorul lor fiind nepreţuit, mai ales în perioadele critice.

Ca o regulă generală, nu trebuie experimentat pe propriul trup. Nimeni nu şi-ar mai trata cu indiferenţă sau chiar distructiv acest trup care este atât de minunat prin alcătuire şi funcţiile îndeplinite. De aceea nu trebuie încercate lucruri noi şi controversate mai ales pe un trup în dezvoltare. După 25 de ani, când trupul a trecut de climaxul său, experimentele s-ar putea efectua, dacă aceasta chiar se doreşte. Dar o greşeală făcută la vârsta adolescentină poate avea repercusiuni negative pentru întreaga viaţă, atât pe plan fizic, dar de multe ori pe plan spiritual, aproape imposibil de autoevaluat, in general lucruri a căror responsabilitate nu poate fi încă asumată. Aşa cum grăieşte Înţeleptul, omul bun va mânca din roadele dreptăţii, dar vieţile nelegiuiţilor se vor sfârşi de timpuriu (Sol. 13,2).

Timpul adolescenţei este vremelnic iar deciziile luate acum se schimb pe măsura formării caracterului ce va defini persoana. Şi pentru că omul este o fiinţă ce devine, atunci perioada adolescenţei este starea cea mai critică din viaţa omului, aşa cum declară p. Simeon Kraiopoulos. Deciziile luate la un moment dat pot fi radical schimbate în momentul următor, dar consecinţele îşi pun frecvent amprenta pe întreaga viaţă. De aceea trebuie chibzuinţă şi mai ales răbdare şi îngăduinţă cu dezvoltarea propriei persoane.

A fi sau a nu fi

Trecând prin adolescenţă, individul este chemat să devină persoană. De la trăsăturile copilăreşti nedefinite, omul începe să se diferenţieze tot mai mult de ceilalţi, prin modificări ce par a fi pe deplin conturate la sfârşitul adolescenţei, deşi ele vor putea fi observate şi după această vârstă. Formându-şi aspectul vizibil, omul este chemat la o formare ce îl va defini, ce se cere conturată pentru viaţa ce îi este pusă înainte, viaţă pe care se pregăteşte să o ia în piept.

Acum este momentul alegerii, acum se încearcă drumuri şi se defineşte calea. Este foarte importantă căutarea şi apoi asumarea unei căi în viaţă, este crucială alegerea unui set de principii cât mai bune. De aceea, în alegerea pe care tânărul/a trebuie să o facă, criteriul cel mai important să fie caracterul de valoare pentru propria persoană. Ce este bine pentru mine? Dacă acesta se va face corect, el va evita uşor şi egoismul, căci nu se va lăsa influenţat de idei preconcepute, de tendinţe inovatoare, nu va stagna în stereotipuri populare, nu se va lăsa pradă iluziei plăcerii sau unei probabilităţi minime. Căutându-şi binele propriei persoane, dincolo de iluzii sau hedonism, omul va parcurge calea adevărului spre viaţă. Doar aşa el va putea ajunge fără prea mari dificultăţi la adevărata plăcere ce îi va împlini fiinţa.

Dacă tânărul eşuează în a face o alegere, oscilează mereu între bine şi rău, viaţa lui va fi o continuă pendulare, va năzui mereu spre viaţă, deşi va alege moartea. Iar aceasta se va întâmpla până la finalul marelui examen al morţii, când el va alege viaţă împlinită pentru totdeauna sau va persista într-o continuă negare şi respingere a ei. Alegerea e în mâna fiecăruia.

Vezi şi Adolescenţa sau suferinţa alegerii

despre relaţia duhovnicească

Să spunem că un fiu duhovnicesc cunoaşte un părinte duhovnicesc şi o însuşire a acestui părinte îl impresionează pe fiul duhovnicesc. Apoi, imaginea falsă, imaginea închipuită pe care o are despre sfinţenie şi despre desăvârşire, această imagine ideală pe care o are în el acest fiu duhovnicesc, fără de care nu poate trăi, o proiectează la părintele duhovnicesc, şi prin urmare nu-l vede cum este ci cum l-a plăsmuit el în imaginea lui ideală. Şi astfel apare ataşarea de duhovnic, începe admiraţia, începe cineva să vadă şi defectele ca virtuţi şi ca mari izbânzi. După cum vă daţi seama, consecinţele pot fi dintre cele mai urâte. Iar când părintele duhovnicesc de care s-a ataşat se întâmplă să se vădească că este om şi nu este vreun sfânt şi vreun desăvârşit, atunci fiul duhovnicesc se prăbuşeşte, este distrus. Este ca şi când Dumnezeu ar fi pierit, ca şi când Dumnezeu s-ar fi prăbuşit, atât de mult suferă… Când ne încredem în vreun om, când vedem un om ca pe un sfânt şi-l urmăm ca pe un sfânt, imaginea ideală îşi bate joc de noi.

P. Simeon Kraiopoulos

despre asceza adevărată

Adevărul vine singur la om, nu-l găseşte omul. Mântuirea vine singură la om, nu o găseşte omul. Sfinţenia vine singură la om, este dată de Dumnezeu. Nu omul este cel care află sfinţenia. Acestea vin singure când omul nu caută să-şi plăsmuiască sfinţenia proprie, nu aleargă să-şi plăsmuiască mântuirea proprie, ci rămâne aşa cum este, într-o permanentă deschidere la ceea ce-i oferă Dumnezeu. În închipuire nu există nădejdea ca cineva să ajungă la adevăr.

Aceasta este asceza adevărată, aceasta este nevoinţa adevărată, strădania adevărată din partea omului. Nu trebuie să facă el ceva, trebuie doar să-şi poată deschide fiinţa, pentru ca Dumnezeu să pună acolo ceea ce vrea El.

P. Simeon Kraiopoulos

Şarpele – model al vieţuirii creştine

În Noul Testament, şarpele, cel mai şiret dintre toate animalele pământului (Fc. 3,1), devine model pentru viaţa creştinului. Hristos, Creatorul lumii, îşi dă model creatura pentru cei ce-L va urma: Fi-ţi înţelepţi ca şerpii!

Trimişi ca nişte oi în mijlocul lupilor, creştinii au două arme puternice: înţelepciunea şarpelui şi nevinovăţia porumbeilor (Mt. 10,16). Prin acestea două putem scăpa nevinovaţi, putem păstra calea ce duce în Rai.

Nevinovăţia porumbeilor reprezintă curăţia vieţii creştinului, curăţia celui care iubindu-L pe Hristos îi face porunca (In. 15,14): iubirea aproapelui cu dragostea Lui (In. 15,12). Nu o ataşare posesivă, slugarnică, patologică, care nici faţă de Dumnezeu nu trebuie să o avem (Simeon Kraiopoulos), nu o ignorare binevoitoare izvorâtă dintr-o politeţe greşit înţeleasă, ci preţuirea şi responsabilitatea ce se naşte din realitatea de chip al lui Hristos în contact cu Hristos, de unitate a trupului hristic.

Dar, ca să revenim la prima condiţie, şarpele ne devine învăţător prin înţelegerea şi distingerea duhurilor. Trebuie să vedem, să judecăm totul pentru a ajunge la Hristos. Aşa cum nu orice păstor e bun (In. 10,12), la fel nu toate învăţăturile sunt bune (Ef. 4,14), nu toate sentimentele sunt sănătoase (Ga. 5,19-24). În viaţa aceasta pe care vrem să o închinăm lui Hristos apar lucruri care ne pot fura răsplata, ne pot îndepărta de la atingerea scopului. Astfel că trebuie să avem discernământul de a distinge între un lucru bun sau rău, un sentiment bun sau rău, un raţionament bun sau rău. Nici un lucru nu trebuie să fie luat ca atare, ci trebuie mereu să vedem dacă nu cumva, sub haina de evlavie sau de smerenie sau de înţelepciune, nu cumva se ascund lucruri la care nu vrem să ne gândim, nu vrem să le băgăm în seamă, le dispreţuim prea mult pentru a le considera locatarele noastre. Şi numai prin cercetare atentă, prin permanenta  cugetare vom putea ieşi din colimvitra de foc a ispitirilor, a încercărilor.

Calea spre Împărăţia lui Dumnezeu nu este o aşteptare a unei încununări, ci o alergare şi o câştigare a unei minţi noi şi a unui trup nou capabil de relaţionare cu Dumnezeu. Iar acestea nu se pot câştiga fără discernământ şi viaţă nouă.

Foarte mulţi oameni sunt lipsiţi de iubire. De vreme ce sunt lipsiţi de iubire, se ataşează de ceilalţi. Alţii, lipsiţi de iubire, sunt duşmănoşi faţă de semenii lor. Iar alţii, deşi lipsiţi de iubire adevărată, nici nu sunt duşmănoşi cu semenii, nici nu se ataşează prea mult de ceilalţi, ci se retrag în ei înşişi, se închid în ei înşişi, se izolează de ceilalţi şi se autodistrug. Aceste trei atitudini, sub aspect psihologic şi duhovnicesc, sunt stări bolnăvicioase.

Simeon Kraiopoulos

despre limitarea creştinismului

Nici chiar creştinismul, dacă-mi este îngăduit, nu ne ajută. Aş îndrăzni să spun că şi acesta se încurcă în noi! Adică, în loc să ne descurce, ne încurcă şi mai mult. Vedem astăzi oameni care cred, care studiază, care vor să fie consideraţi buni creştini, care se preocupă şi de alţii, sunt dornici să ajute, dar nu există în sufletul lor acea limpezime, acea seninătate, acea curăţie sau neprihănire, sufletul lor nu este simplu aşa cum a ieşit din mâinile lui Dumnezeu şi cum iese din colimvitră, după Botez! Botez care desigur că are valoare deoarece Domnul S-a răstignit şi a înviat. Lipseşte acea stare bună… Nu pentru că ar fi de vină creştinismul, ci pentru că – cum am reuşit, nu ştiu – l-am denaturat şi pe acesta. Nu ştiu cum de am reuşit să transformăm şi creştinismul într-o făcătură omenească şi încercăm să ne izbăvim de o manieră omenească.

Creştinismul, mai concret creştinismul occidental, care începe de la Sfântul Augustin, s-a dezvoltat, după cum spun specialiştii, marii teologi, s-a răspândit, a fost cultivat într-o asemenea direcţie şi a ajuns într-un asemenea punct, încât în loc să-l elibereze pe om, îl înrobeşte şi-l blochează şi mai mult. În cele din urmă, deşi omul este creştin, deşi crede în Evanghelie, în Iisus Hristos, deşi se spovedeşte şi se împărtăşeşte, este pur şi simplu blocat. Lucru total nefiresc!

… Nu vorbim despre oamenii aceea care nu vor să creadă, care nu vor să-L accepte pe Dumnezeu! Să facă ce vor ei, dacă aşa cred. Vorbim acum despre creştini, despre cei care vor, despre cei care cred, despre cei care se străduiesc să fie creştini adevăraţi, dar nu prea reuşesc…

Şi noi ortodocşii avem mai mult duhul creştinismului occidental. Suntem mai influenţaţi de duhul lui, pe care îl numim şi civilizaţie creştină, decât de creştinismul Sfintei Evanghelii, de creştinismul Părinţilor, de acel creştinism care-l eliberează cu adevărat pe om, care-l curăţă pe om şi-l scapă, îl izbăveşte şi-l face neprihănit şi curat.

Arhim. Simeon Kraiopoulos