Ce vrea Dumnezeu de la om?

Jertfă și prinos n-ai voit, dar mi-ai întocmit trup; arderi de tot și jertfă pentru păcat n-ai cerut. – Psalm 39,6

Există o credință mai mult sau mai puțin populară cum că Dumnezeu ar vrea ceva de la om, i-ar trebui Lui ceva. Că noi trebuie să facem binele pentru că așa vrea El. Că trebuie să mergem la Biserică pentru că așa vrea El. Că trebuie să plătim într-un fel sau altul pentru păcatele făcute.

Toate aceste credințe sunt străine de Duhul Ortodoxiei, de viața adevărată în Hristos. Dumnezeu nu vrea nimic de la noi pentru că pur și simplu El are totul. Binele pe care omul îl face este în primul rând bine pentru cel care îl săvârșește, pentru efectele lucrului făcut sunt ca un bumerang ce se întoarce la cel care l-a aruncat. Mergem la biserică pentru a înțelege mai multe, pentru a trăi mai intens, pentru a ne uni mai deplin cu Dumnezeu și cu ceilalți, pentru a ne împlini propria persoană. Iar dacă facem păcatul, acesta este o cădere în primul rând ca lipsă de înțelegere a realității și ca manifestare a golului existențial. Păcatul nu poate fi răscumpărat într-un fel sau altul, nu poate fi răsplătit sau răzbunat, ci el nu mai trebuie repetat, trebuie ignorat ca fiind nimic, efectele lui fiind cele cu care trebuie luptat.

Ceea ce vrea Dumnezeu este omul. În același timp, ceea ce-l împlinește pe om este doar Dumnezeu. Dumnezeu îl vrea doar pe om, omul este doar în Dumnezeu. Trupul pe care l-a făcut Dumnezeu pentru om este natura lui creată. Omul întreg este voia lui Dumnezeu. Doar pe el îl dorește Dumnezeu. Nu este ceva mai presus de acesta. Prin voia lui, omul alege să se unească cu Dumnezeu, nu ca ceva care trebuie, ci ca ceva ce este natural și normal. Desigur, poate să nu aleagă aceasta, poate alege și nenaturalul, anormalul, adică moartea lui.

Atunci când omul se unește cu Dumnezeu, el aduce toată creația în Dumnezeu. Ieșind de la Dumnezeu, omul se întoarce cu întreaga creație în El. Prin trupul lui, alcătuit din elementele chimice ale creației, omul cuprinde întreaga creație pe care o aduce ca prinos înaintea lui Dumnezeu. De aceea, când omul își oferă trupul ca loc de sălășluire a lui Dumnezeu, întreaga creație se face templu viu al lui Dumnezeu, întreaga creație Îl „conține” pe Dumnezeu. Doar prin om creație își află sensul, doar în Dumnezeu omul își împlinește destinul.

 

Mila şi jertfa

Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot. – Osea 6,6

 

Mântuitorul Iisus Hristos spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (In. 17,3), iar pentru aceasta trebuie ţinută porunca iubirii (In. 13,34). Iar Osea profeţeşte aceasta cu 800 de ani înainte.

Jertfele rânduite de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost necesare pentru o apropiere şi o dedicare mai multă lui Dumnezeu. Ele au fost gândite ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L înţeleagă. Dar ocupându-se prea mult de jertfe şi altare (Os. 7,14; Mt. 23,16), oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Se preocupau de mijloc, uitând de scop.

În ziua de azi, unii creştini ţin mai mult la timpuri şi mâncări şi metanii, uitând că acestea pot însemna o întoarcere de la libertatea câştigată în Hristos (Co. 2,16). Acestea şi altele ar părea să aibă înfăţişare de înţelepciune şi smerenie (Co. 2,23), dar ele nu au nici o valoare, decât în măsura în care respectă dragostea lui Hristos. Metania şi postul şi rugăciunea sunt foarte folositoare doar atunci când sunt practicate, nu când sunt impuse celuilalt. Pentru vieţuirea socială, acestea nu au valoare directă, fiind chiar dăunătoare când cei ce le practică se gândesc doar la ele. Faţă de ceilalţi trebuie lucrate faptele iubirii: mila, milostenia, empatia, ajutorul dat celor în suferinţă prin faptă, prin cuvânt de întărire sau prin simpla prezenţă împreună pătimitoare. Doar prin legătura dragostei faţă de aproapele ne putem apropia de Dumnezeu (Mt. 25,40). Sfântul Corneliu L-a aflat pe Hristos prin rugăciune şi milostenie (Fp. 10,2). Nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin celălalt, ca purtător şi reprezentant al lui Dumnezeu. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut nu poate să-L iubească. (I In. 4,20).