Despre durere

Centrată pe Vinerea Patimilor, teologia occidentală vede suferinţa ca o necesitate absolută, ca un sine qua non în calea mântuirii. Numai prin suferinţă se consideră ca se poate satisface onoarea lui Dumnezeu lezată prin păcatul strămoşesc, păcat de care sunt vinovaţi toţi oamenii. Astfel, de la o detaliere exagerată a Drumului Crucii cu prezentarea unui Hristos pătimind fizic, dărâmat de propria creatură şi de cei la care a venit să îi salveze, spiritualitatea apuseană ajunge la practici extreme ca autoflagelare sau fenomenul stigmatelor (Antonie Bloom vede acestea din urmă mai degrabă un fenomen psihosomatic, decât unul harismatic, fenomen ce are la bază meditarea imaginativă cu suport într-o reprezentare realistă a lui Hristos răstignit). Cultul durerii a fost punct de plecare pentru critici aduce creştinismului, critici făcute de Freidrich Nietzsche, care vede în acesta un suport în promovarea slăbiciunii, de Karl Marx care-i atribuie resemnarea în faţa sărăciei sau de Sigmund Freud care presupune favorizarea unor anomalii psihologice ca masochismul (Jean-Claude Larchet).

Departe de roşul durerii exacerbate, Răsăritul creştin promovează lumina Învierii. Centrul cultului ortodox fiind lumina Învierii şi împărtăşirea de Hristos, viaţa creştină e privită ca o necontenită lucrare pentru aflarea bucuriei lui Hristos care şterge orice lacrimă şi suspin, Care a venit să ne mântuiască din durere şi moarte, nu să ne răscumpere o greşeală pentru care am plătit prea scump.

În religia veseliei, viaţa creştinului este una binecuvântată. Dacă durerea apare, ea nu este neapărat o consecinţă a păcatului, ci şi o pronie divină (să ne aducem aminte de suferinţa nejustificată de păcat a lui Iov, om drept înaintea lui Dumnezeu). În lumina acestor lucruri, creştinul primeşte durerea cu seninătatea celui protejat de Tatăl ceresc, cu gândul lui Hristos care, mergând spre cruce, privea la Învierea consecutivă.

Uitarea lui Hristos în mormânt permite dezvoltarea unui pietism exagerat şi nu dezvoltarea organelor necesarea pentru viaţa în care nu este durere, nici întristare, nici suspin, viaţa de-a dreapta lui Dumnezeu. Desăvârşirea ortodoxă are nevoie de moarte şi durere doar pentru a ajunge la înviere şi înălţare, scopul ultim al credinciosului fiind dobândirea Duhului Sfânt, Duh ce vine cu pace şi bucurie.

Chinul şi durerea nu este pentru om, aşa cum nici iadul nu este pregătit decât pentru diavol şi îngerii lui. Bucuria sfinţilor, ospăţul veseliei, nunta fiului de împărat – acestea sunt moştenirea omului.

În acest sens vedem că bisericile noastre sunt poleite cu aur, cu picturi şi mozaicuri luminoase, sculpturi şi broderii scummpe, toate pentru a pregusta din frumuseţea şi strălucirea Raiului, Rai al bucuriei şi al fericirii.