Hristos Se naște în cel care mijlocește pentru aproapele său

Iuda însă a zis către Israel, tatăl său: „Trimite băiatul (pe Veniamin) cu mine şi să ne sculăm să mergem, ca să trăim şi să nu murim nici noi, nici tu, nici copiii noştri. Răspund eu de el. Din mâna mea să-l ceri. De nu ţi-l voi aduce şi de nu ţi-l voi înfăţişa, să rămân vinovat faţă de tine în toate zilele vieţii mele.” – Facere 43,8-9

Dintre fii lui Iacov-Israel, poate că cei mai cunoscuți sunt Iosif și Veniamin, cei doi născuți de Rahela, soția îndrăgită. Iuda era însă fiul Liei, cea care „nu era iubită”, care ocupa locul secund în afecțiunea lui Iacob. Pentru Iuda însă, al patrulea copil al ei, Lia „Îl va lăuda pe Domnul!” (Fc. 29,35).

Iuda, nume care înseamnă „Lăudat fie Domnul!”, va juca un rol important în istoria mântuirii. El îl salvează pe fratele său Iosif de la moarte, venind cu ideea de a-l vinde unor ismaeliți. Ulterior, acest lucru se va dovedi providențial în anii de foamete grea care va amenința viața Israelului.

Momentul descris mai sus precede a doua călătorie a fiilor lui Iacov în Israel pentru cumpărarea de alimente. Simeon era deja ostatic în Egipt, astfel încât Iacov era reticent în a-l trimite și pe Veniamin, copilul bătrâneților sale, fiul său mult iubit (cf. Fc. 42,38). Iuda însă reușește să-și înduplece părintele. El reușește să-l ridice pe părintele său de la atașamentul egoist care aduce moarte tuturor, la iubirea adevărată care permite lăsarea și încrederea în voia lui Dumnezeu (cf. Fc. 43,13-14) spre viață și fericire.

Iuda se pune astfel gaj pentru fratele său. El mijlocește viața tuturor și atunci când Veniamin va fi amenințat cu rămânerea în Egipt, Iuda va ține o cuvântare în favoarea lui, una dintre cele mai frumoase pasaje ale Vechiului Testament (Fc. 44,18-34). Astfel, el reușește mijlocirea vieții întregului „popor” înaintea lui Iacov, dar și a lui Veniamin în fața lui Iosif, sensibilizându-l pe acesta până la lacrimi (Fc. 45,2).

Nu întâmplător Iuda este strămoșul Mântuitorului Hristos. Iacov îl binecuvântează pe Iuda ca cel din care se va naște Răscumpărătorul lumii (Fc. 49,10). Cel care a reușit să-l salveze pe Iosif de la moarte și s-a pus preț de răscumpărare pentru neamul său devine strămoșul lui Iisus Hristos, Cel care răscumpără tot neamul omenesc, punându-Se El Însuși preț de răscumpărare înaintea Tatălui.

Astfel, om care se pune preț pentru viața aproapelui său se face asemenea lui Iuda, care, prin fapta lui a putut da naștere lui Hristos. Doar prin mijlocirea pentru „fratele” său, prin salvarea aproapelui, creștinul va putea să-L nască pe Hristos, va putea să-L întrupeze pe Mântuitorul tuturor.

Greşeala lui Hristos

Şi întingând îmbucătura de pâine, Iisus a luat-o şi i-a dat-o lui Iuda, fiul lui Simon Iscarioteanul. Şi după îmbucătura de pâine, atunci a intrat Satana într-însul. – Ioan 13,26-27

Până la sfârşit l-a aşteptat Iisus pe Iuda. Nu i-a reproşat niciodată nimic, nu l-a certat mai mult decât pe ceilalţi apostoli, şi chiar astfel de împrejurări erau destul de rare, nu i-a ascuns nimic din ceea ce a împărtăşit şi celorlalţi apostoli. Până la sfârşit, Iuda a primit acelaşi tratament iubitor din partea lui Iisus, Care a încercat de mai multe ori să-l salveze.

Iar momentul descris mai sus este unul dintre ele.

Iisus mănâncă cina cea de taină cu toţi apostolii. Le-a spălat picioarele, le-a dat învăţături, a instituit Euharistia, împărtăşindu-se tuturor. El nu a socotit o întinare să mai vorbească cu Iuda, să-i spele picioarele, să se împărtăşească Lui, să-l lase să mănânce mâncarea vieţii, chiar dacă ştia că Iuda deja primise banii pentru vânzarea Lui, chiar dacă satana intrase cu mult înainte în el (cf. Lc. 22,3-6). Iuda deja săvârşire păcatul şi totuşi nu a fost alungat de Iisus de la Împărtăşanie.

Desigur, se poate presupune că a fost o scăpare din partea lui Iisus. Poate că nu a ştiut sau nu şi-a dat seama. I-a permis să se apropie necurat de Împărtăşanie şi a intrat satana îl el. Iisus este vinovat că satana s-a statornicit în Iuda. Desigur că acestea sunt ironii, ca şi ideea că Iisus ar fi vrut intenţionat ca Iuda să cadă pentru a-şi îndeplini planul Lui. Cel ce vrea binele tuturor nu vrea pierderea nici măcar a unei persoane, el vrea ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină. De aceea astfel de supoziţii nici nu ar putea fi concepute de cel care ştie cel puţin câte ceva despre viaţa şi activitatea lui Iisus.

De aceea, Împărtăşirea a fost de fapt asul inimii pe care Hristos îl foloseşte pentru salvarea lui Iuda. El vrea ca Iuda să ştie de taina aceasta, ar vrea ca El să o înţeleagă, să-I întrezărească esenţa misiunii. Iisus îşi revarsă tot binele asupra lui Iuda, astfel încât hotărârea acestuia să nu se facă din cauza necunoaşterii, a unei „greşeli” neintenţionate.

De multe ori creştinul „bun” încearcă să nu repete „greşeala” lui Iisus: nu dă milostenie celui ce pare să-şi fi risipit bunurile din propria vină, îl evită pe cel care a greşit, nu se deschide în faţa celui care l-a trădat o dată. Aceasta în ciuda faptului că toţi oamenii primesc aceleaşi daruri de la Dumnezeu, aceeaşi iubire a Lui, chiar dacă unii nu o preţuiesc şi o vând de multe ori pe nimic. Însă aceasta nu-L determină pe Hristos să nu-şi mai reverse darurile Sale, ci dragostea Sa se împărtăşeşte pururi tuturor.

Calea pentru aflarea Adevărului

„Iuda, nu Iscarioteanul, I-a spus: «Doamne, cum de Te vei arăta nouă şi nu lumii?»” – Ioan 14,22

Apostolii ştiau că au privilegiul de a fi printre apropiaţii lui Hristos, cei care primeau învăţături de taină şi explicaţii suplimentare, Apostolii presupuneau, credeau că mântuirea este pentru toată lumea, că Hristos se va arăta în final tuturor pentru ca toţi să aibă posibilitatea mântuirii, căci la „Dumnezeu nu este părtinire” (Ro. 2,11).

Deşi erau ucenicii lui Iisus, Apostolii nu se comportau ca o sectă, nu se izolau de ceilalţi oameni. Există tendinţe la unii oameni de a forma „bisericuţe”, de a se autoizola de restul lumii care nu le respectă rânduielile, fiind astfel păcătoasă. Dimpotrivă, Apostolii aveau conştiinţa universalităţii mântuirii, ei mergând în lume, vieţuind şi petrecând în ea. Ei nu s-au izolat într-o „mântuire” egoistă, ci au îmbrăţişat lumea pentru a o transfigura şi a o face părtaşă la comuniunea cu Dumnezeu. Tocmai pentru că ei au urmat exemplul lui Hristos.

Iisus Hristos S-a arătat lumii, dar venirea Lui a fost ca fulgerul de pe cer. Unii au văzut şi au crezut, alţii nici n-au vrut să audă, dar cei mai mulţi nici măcar nu au avut ocazia să-L vadă. În mod fizic şi natural, puţin oameni L-au văzut pe Hristos, deşi milioane şi miliarde L-au văzut şi L-au simţit în taina inimii sau în mod minunat. Aici nu este vorba de o psihoză în masă sau o credinţă absurdă, ci Hristos se descoperă pe măsură ce omul se deschide pentru a-L percepe. De fapt nu există moment în care Hristos să nu fie în faţa fiecărui om, dar omul trebuie să fie deschis spre cunoaştere, trebuie să vrea să cunoască adevărul. Este aproape ilogic cum creştinismul şi ortodoxia în general este una dintre cele mai raţionale religii şi care pune accentul pe cunoaşterea şi căutarea adevărului, dar este respinsă uneori ca fiind rezervată oamenilor simpli, creduli. Însă realitatea este că un creştin ortodox caută prin toate mijloacele posibile aflarea adevărului, folosind elemente naturale sau tehnice pe lângă metode insensibile aparatelor lumeşti de măsurat. De fapt Ortodoxia este calea prin care omul se deschide, se antrenează pentru aflarea şi trăirea Adevărului.