Puritanistul creştin

Dacă omul victorian (puritanist) îşi dorea să se îndrăgostească fără a se apropia trupeşte de celălalt, omul contemporan vrea să aibă parte de o relaţie trupească cu celălat fără să se îndrăgostească… Pasiunile lui i-ar mai putea da un fior, atât timp cât ele nu sunt supuse sub controlul unui mod de abordare raţional al iubirii…

„Creştinul” modern are chiar şi o fundamentare teologică pentru toată această răceală a lui, considerând că scopul vieţii duhovniceşti nu este altul decât ţinerea în frâu a oricărei pasiuni, care nu poate fi decât păcătoasă. Această concepţie consideră stoicismul anglo-saxon ca fiind o virtute creştină, în ciuda avertismentului clar al Apocalipsei care spune: Ştiu faptele tale, că nici rece eşti, nici fierbinte. O, de ai fi rece sau fierbinte! Iar fiindcă eşti călduţ, nici fierbinte, nici rece, te voi arunca (vomita) din gura mea (Ap. 3,15-16). Creştinul nu poate fi rece şi apatic, el pune suflet în tot ceea ce face, pentru că ţelul vieţii duhovniceşti nu este nimicirea pasiunii care este constitutivă iubirii, ci transfigurarea ei.

Filotei Faros, Firea dragostei

Mila şi jertfa

Milă voiesc, iar nu jertfă, şi cunoaşterea lui Dumnezeu mai mult decât arderile de tot. – Osea 6,6

 

Mântuitorul Iisus Hristos spune că viaţa veşnică este cunoaşterea lui Dumnezeu (In. 17,3), iar pentru aceasta trebuie ţinută porunca iubirii (In. 13,34). Iar Osea profeţeşte aceasta cu 800 de ani înainte.

Jertfele rânduite de Dumnezeu în Vechiul Testament au fost necesare pentru o apropiere şi o dedicare mai multă lui Dumnezeu. Ele au fost gândite ca omul să-L cunoască pe Dumnezeu, să-L înţeleagă. Dar ocupându-se prea mult de jertfe şi altare (Os. 7,14; Mt. 23,16), oamenii L-au uitat pe Dumnezeu. Se preocupau de mijloc, uitând de scop.

În ziua de azi, unii creştini ţin mai mult la timpuri şi mâncări şi metanii, uitând că acestea pot însemna o întoarcere de la libertatea câştigată în Hristos (Co. 2,16). Acestea şi altele ar părea să aibă înfăţişare de înţelepciune şi smerenie (Co. 2,23), dar ele nu au nici o valoare, decât în măsura în care respectă dragostea lui Hristos. Metania şi postul şi rugăciunea sunt foarte folositoare doar atunci când sunt practicate, nu când sunt impuse celuilalt. Pentru vieţuirea socială, acestea nu au valoare directă, fiind chiar dăunătoare când cei ce le practică se gândesc doar la ele. Faţă de ceilalţi trebuie lucrate faptele iubirii: mila, milostenia, empatia, ajutorul dat celor în suferinţă prin faptă, prin cuvânt de întărire sau prin simpla prezenţă împreună pătimitoare. Doar prin legătura dragostei faţă de aproapele ne putem apropia de Dumnezeu (Mt. 25,40). Sfântul Corneliu L-a aflat pe Hristos prin rugăciune şi milostenie (Fp. 10,2). Nu putem ajunge la Dumnezeu decât prin celălalt, ca purtător şi reprezentant al lui Dumnezeu. Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut nu poate să-L iubească. (I In. 4,20).

Foarte mulţi oameni sunt lipsiţi de iubire. De vreme ce sunt lipsiţi de iubire, se ataşează de ceilalţi. Alţii, lipsiţi de iubire, sunt duşmănoşi faţă de semenii lor. Iar alţii, deşi lipsiţi de iubire adevărată, nici nu sunt duşmănoşi cu semenii, nici nu se ataşează prea mult de ceilalţi, ci se retrag în ei înşişi, se închid în ei înşişi, se izolează de ceilalţi şi se autodistrug. Aceste trei atitudini, sub aspect psihologic şi duhovnicesc, sunt stări bolnăvicioase.

Simeon Kraiopoulos