Pruncul Mariei şi Fiul Tatălui Ceresc

Căci Prunc s-a născut nouă, un Fiu s-a dat nouă, a Cărui stăpânire e pe umărul Lui şi se cheamă numele Lui: Înger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al păcii, Părinte al veacului ce va să fie. – Isaia 9,5

Profeţia lui Isaia este una complexă şi cuprinzătoare. Mulţi vorbesc despre acest mare proroc ca despre un adevărat „evanghelist” care a (pre)văzut şi a descris multe cu privire la viaţa şi activitatea viitoare a Mântuitorului.

În puţinele cuvinte de mai sus, Isaia surprinde mai multe aspecte unite în persoana Mântuitorului. Mai întâi, Iisus se naşte ca orice om, care trebuie să crească, care este cuprins în registrele recensământului roman, care fuge în Egipt de furia lui Irod, etc. Iisus nu părea diferit de ceilalţi oameni; mulţi dintre cei care l-au văzut şi auzit nu au fost impresionaţi de El sau chiar au hotărât că trebuie să moară. De aceea Iisus este un om, un prunc ca oricare altul.

În acelaşi timp, Iisus este „Fiul care s-a dat nouă”. El nu este doar pruncul născut de Maria, omul slab care avea nevoie de hrană şi somn. Iisus este Fiul născut din vecie al Tatălui ceresc, pe care lumea L-a primit ca jertfă pentru izbăvirea ei. Iisus este Fiul care s-a dat nouă ca jertfă Tatălui. Astfel, Mântuitorul este prunc născut din mamă, fără de tată, şi Fiu născut din Tatăl, fără de mamă. Cele două naturi ale Mântuitorului sunt cuprinse în aceste scurte şi aparent simple cuvinte ale unui mare proroc.

Acest Om-Dumnezeu are prin sine toată stăpânirea. El este tare şi biruitor nu asupra altui om, asupra unui semen mai slab. El este în schimb Cel care biruieşte moartea, cel care aduce astfel pace în trupul omenirii dezbinat de păcat şi moarte. Cuvântul („Înger de mare sfat”) şi Înţelepciunea („Sfetnic minunat”) lui Dumnezeu stăpâneşte nu prin teroare sau forţă, ci prin pacea pe care doar El o poate dărui omului, această creatură care tinde spre dumnezeire, spre necreat. Astfel, Hristos nu este decât primul în care se săvârşeşte acest ideal al omului. În acest sens, Iisus Hristos nu este doar prunc şi Fiu, ci El este şi „Părinte” al tuturor celor care se mântuiesc, al tuturor celor care vor pătrunde în viaţa viitoare, „ca să fie El cel dintâi întru toate” (Co. 1,18). Pentru că doar prin El poate cineva să se mântuiască, el devine Părinte al veacului viitor.

În cuvinte aparent simple care par a se repeta, prorocul exprimă de fapt într-o formă concentrată adevărul despre persoana complexă a lui Iisus Hristos, pruncul născut în iesle, Care însă este din veşnicie.

Creștinul așteaptă sfârșitul revelației

Din Sion va ieși Legea și din Ierusalim cuvântul Domnului. – Isaia 2,3

Isaia pregătește poporul lui Israel să aștepte Legea în muntele Sionului. Probabil că evreii nu prea au înțeles cuvintele profetului, având în vedere faptul că ei deja aveau legea lui Moise. Dar dacă Legea nu e completă, atunci cum se face că legea e sfântă și bună? Și totuși profetul Isaia întărește și spune că din Ierusalim va ieși cuvântul Domnului!

Pentru un creștin, aceste cuvinte par a nu mai fi o taină. Legea iubirii a fost adusă de cuvântul lui Dumnezeu întrupat Care S-a jertfit în Ierusalim. Mai mult, creștinul are conștiința că el este poporul lui Israel în duh (cf. Os. 2,25, Ro. 11,17), el împlinește Legea desăvârșită de Hristos, fiind părtaș la promisiunile Legii.

Însă creștinul poate face aceleași greșeli ca și vechiul popor al lui Israel, Sfântul Apostol Pavel avertizând asupra unei astfel de posibilități (Ro. 11,18-21). Astfel, și creștinul poate crede că împlinește legea dată de Hristos, dar de fapt să fie departe de Duhul ei.

Credem și spunem că mântuirea vine prin Iisus Hristos. În același timp însă, Mântuitorul precizează: „Încă multe am a vă spune, dar acum nu puteți să le purtați” (In. 16,12). El își îndeamnă ucenicii la așteptarea promisiunii Tatălui în Ierusalim (cf. Fp. 1,4).

Se poate observa că așteptarea la care îndeamnă Mântuitorul nu se deosebește prea mult de cuvintele lui Isaia. Ei spun că mai este ceva. Nu s-a spus încă totul! Sfântul Serafim de Sarov spunea că „scopul vieții creștine este dobândirea Duhului Sfânt”. În Ortodoxie, cunoaștem că descoperirea obiectivă adusă de Hristos nu are valoare fără schimbarea minții și a inimii, fără metamorfozarea în omul nou, hristificat. Doar într-un astfel de om se împlinește revelația!

Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

Păcatul suprem

Doamne, în strâmtorare mi-am adus aminte de Tine, întru puţină strâmtorare a fost certarea Ta către noi. – Isaia 26,16

Acest text face parte dintr-un fragment mai larg, denumit Rugăciunea lui Isaia. Pentru profunzimea şi frumuseţea lui, aceste cuvinte ale lui Isaia au fost îndrăgite de la început de primii creştini, fiind rostite ca rugăciuni de seară sau de dimineaţă. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, această rugăciune era inclusă în slujba utreniei, săvârşită în biserici dimineaţa. Fragmente din ea s-au folosit la alcătuirea unor cântări din slujbele ortodoxe.

Prin cuvintele de mai sus, Isaia, şi prin el fiecare om, îşi recunoaşte atitudinea lui de uitare a lui Dumnezeu. Cel ce a creat lumea şi o susţine, Cel ce este în toţi şi în toate, Cel e totul, devine ceva marginal, de care uiţi, de care nu-ţi aduci aminte. Poate că din această cauză musulmanii consideră uitarea ca fiind cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu.

Uitarea este o caracteristică a firii umane limitate, ea aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea persoanei umane. Pe de o parte, uitarea se împotriveşte schimbării şi progresului prin caracterul ei lacunar, dar în acelaşi timp, ea permite acceptarea unei noi vieţi. Uitarea aruncă pe Cel ce este în nefiinţă. Singurul motiv, înţeles şi scop al lumii dispare. De aceea, când uită de Dumnezeu, omul nu-şi găseşte sensul, nu-şi descoperă valoarea, nu-şi înţelege rostul. Uitarea este trecerea omului în nefiinţă.

Dar omul trăieşte în trup, în alternanţa noapte-zi. El încă nu a păşit în veşnicia în care acţiunea este statică, irepetabilă, într-un prezent continuu. Omul are posibilitatea să guste nefiinţa prin strâmtorare. El nu moare imediat pentru fiecare păcat pe care îl face, oricare ar fi el, deşi plata fiecăruia este moartea. În schimb, în această lume, omul gustă din roadele căderii, ale uitării lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce, pentru a se putea prezenta înaintea Lui. Astfel, omul foloseşte acum uitarea pentru a lăsa în urmă păcatul pe care l-a făcut, alegerea lui ilogică şi nenaturală pentru a se putea întoarce definitiv şi total la Dumnezeu. În acest mod, omul gustă puţin din roadele amare ale păcatului, ale uitării de Dumnezeu, pentru a-şi putea îndrepta întreaga atenţie spre Cel ce este, Singurul care îi poate oferi împlinirea şi desăvârşirea.