Când ne rugăm

Dacă apostolii L-au întrebat pe Hristos cum să se roage, problema care se întâlnește frecvent astăzi este găsirea timpului pentru rugăciune. Cu un serviciu care ocupă cea mai mare parte din zi, cu îndeplinirea responsabilităților sociale sau familiale, omul contemporan de-abia așteaptă să se aștearnă seara în pat, prietenul său căruia îi dăruiește o treime din viață. Și zi de zi se reîncepe această viață de Sisif, pentru împliniri efemere sau perene, pentru construirea de coloși virtuali sau pur și simplu pentru supraviețuirea unei alte zile mai bune. O rutină complicată, dar monotonă pare să ia locul unei vieți simple, dar complexe, surprinsă mereu de bucurie.

Creștinul „bun” renunță la unele atribuții pentru a-și face canonul, a face un acatist sau paraclis, a merge mai des la biserică. Alții strecoară cu greu câteva rugăciuni dimineața și seara. Alții, acuzând oboseala cronică, uită să spună și „Doamne-ajută!” sau să se închine atunci când se trezește sau nici duminica nu mai merg la biserică.

În trecut, atunci când societatea mai păstra conștiința creștină, era poate mai ușor. Când părinții se roagă la trezire, copiii tind să preia mai ușor acest obicei sănătos. Când ceilalți se roagă înainte de masă sau de a începe lucrul, este mai greu să uiți să faci „măcar” o cruce. Când toată lumea merge la biserică duminică dimineață, nimeni nu mai rămâne în fața televizorului să vadă de acolo „Viața satului”. Trăirea religioasă era integrată în mod natural în viața omului. Astăzi, în cel mai bun caz, cele două s-au separat. Omul trebuie să fie mai întâi un bun cetățean care își plătește dările și doar pe urmă, dacă mai este timp și fără să încurce societatea (cum prevăd noile dispoziții din Franța), el poate să aibă și o trăire spirituală.

Însă această împărțire a vieții nu este naturală, deci nici normală. Neglijarea laturii spirituale a omului nu are consecințe bune nici asupra propriei persoane și nici asupra societății în general. De aceea, creștinul este dator să îmbine armonios datoriile „lumești” cu cele duhovnicești, nu de unele lipindu-se și altele lipsindu-se, pentru că doar în lume omul își câștigă mântuirea.

În acest sens, momentul oportun pentru rugăciune este acum. Nu este un alt timp mai potrivit. El nu a fost și nici nu va fi. El este acum. Creștinul trebuie să se sârguiască să se roage acum. Nu trebuie să spune rugăciuni complicate. Este de ajuns „Doamne ajută!” sau „Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă!”. Acestea sunt cuvinte ușoare, ușor de reținut și repetat, putând fi spuse oricând. Timpul care înainte era „mort”, așteptarea la semafor, mersul la lucru sau coada la bilete pentru teatru se poate transforma în momente de trăire duhovnicească, adevărate oaze de apă cerească, permițând nu doar supraviețuirea, ci chiar trăirea unei vieți adevărate.

Rugăciunea lui Iisus se poate spune oricând. Nici măcar nevoile fiziologice nu trebuie să o împiedice. Repetarea ei, chiar mecanică, își dovedește foloasele în timp. Uneori se poate face și după ceas, pentru evitarea plictisului. Doar cinci minute seara și dimineața înseamnă aproape 250 de „Doamne, Iisuse…” pe zi. Aceasta nu este mult, dar nici puțin. Iar Hristos nu este indiferent la cel care îi cheamă numele și, mai devreme sau mai târziu, El se va coborî și va umple inima de pace și bucurie. În acest sens, Sfântul Ioan Sergheev spune că „nu în zadar se vorbește de Dumnezeu că: aflat este și întru cele sfinte se odihnește”.