Canonul reprezintă legătura permanentă de Taina Spovedaniei

În condițiile în care lumea modernă încearcă să șteargă noțiunile de păcat și pocăință, ele sunt uneori greu de înțeles, chiar pentru creștinii practicanți.

Pocăința a fost punctul de plecare în predica Sfântului Ioan Botezătorul, a Mântuitorului, a Sfinților Apostoli: „Pocăiți-vă, că s-a apropiat Împărăția cerurilor.” Observând că pocăința este chintesența tuturor poruncilor, Sfântul Grigorie Palama spune: „Așa, cum Dumnezeu, când i-a creat pe primii oameni și i-a pus în Rai, le-a dat nu multe, ci o singură poruncă, pe care au și încălcat-o, după cădere, le-a dat din nou oamenilor o singură poruncă, și anume pocăința.” Vorbind tot despre pocăință, Sfântul Ioan Gură de Aur pune în gura lui Dumnezeu următoarele cuvinte: „Spovedește-te, plângi, căiește-te, împlinește această singură poruncă și Eu, Dumnezeul tău, Care sunt iubitor de oameni, și le voi dărui pe toate celelalte!”

Se poate ca cineva să se spovedească fără a avea pocăință, dar cel care se pocăiește se spovedește în adevăratul sens al cuvântului. Cu privire la relația dintre pocăință și spovedanie, Arhimandritul Simeon Kraiopoulos spune: „Căința îl face pe om primitor al iertării pe care i-o dăruiește Dumnezeu, dar iertarea se dă prin Biserică”. De aceea, este necesar ca fiecare creștin să meargă să se spovedească în mod regulat, dar și ori de câte ori a făcut un păcat care l-ar opri de la primirea Sfintei Împărtășanii.

Fiecare creștin trebuie să își formeze o legătură cu preotul duhovnic, astfel încât credinciosul să se prezinte în mod regulat la scaunul de spovedanie (chiar la fiecare 3-4 săptămâni), dar și ori de câte ori se întâmplă ispite mai mari care necesită o atenție imediată. Preotul duhovnic nu trebuie contactat la fiecare greșeală mică, atât din motive practice, ce țin de timpul și spațiul necesar unei spovedanii corecte, dar și pentru că urmărind mereu doar păcate mici, creștinul poate deveni scrupulos, uitând de adevărata răutate care îl depărtează cu adevărat de Dumnezeu și de aproapele.

În timpul dintre spovedanii, legătura cu preotul duhovnic se ține mai ales prin împlinirea canonului. Acesta reprezintă manifestarea văzută a ascultării față de duhovnic. Canonul nu este o pedeapsă primită pentru anumite păcate făcute. Atunci când se dă ca urmare a unor păcate mai mari, el este un remediu, având ca scop trezirea conștiinței pentru înțelegerea gravității păcatului și restaurarea păcătosului în vederea primirii Tainei Sfintei Împărtășanii. În rest, fiecare credincios ar trebui să aibă un minim canon de rugăciune și metanii care să îl țină în legătură cu duhovnicul. Acesta este individual, el trebuind discutat cu duhovnicul, atunci când credinciosul se străduiește, dar nu îl  poate împlini. Nu trebuie cerut un canon mai mare doar pentru că se pare că poate fi purtat, ci trebuie păstrat un canon potrivit, care poate fi efectuat mereu. Această legătură permanentă care se face prin canon cu preotul duhovnic și prin el cu Taina Spovedaniei permite credinciosului să se apropie mai des și de Sfânta Împărtășanie. Mitropolitul Serafin Joantă spune că „cel ce se împărtăşeşte des, săptămânal sau chiar zilnic, acela nu trebuie să se spovedească neapărat de fiecare dată.” Aceasta se întâmplă pentru că atât prin Sfânta Împărtășanie, cât și prin rugăciunile pe care le presupune canonul se face o iertare continuă a păcatelor.

Pocăința, împreună cu canonul ca legătură a ei cu Taina Bisericii, trebuie să fie realitatea cotidiană a fiecărui credincios care caută Împărăția Cerurilor.

Podoabele și machiajul în Biserică

Closca cu puii de aur
Closca cu puii de aur

La fel ca și bogăția, podoabele sau bijuteriile sunt asociate în Sfânta Scriptură cu darurile primite de la Dumnezeu. Grija lui Dumnezeu față de poporul său este ilustrată uneori ca o metaforă a împodobirii: „«Ţi-am dat veşminte brodate, încălţăminte de piele fină, o legătură de vison pentru cap şi o mantie de mătase. Te-am gătit cu podoabe şi ţi-am pus brăţări la mâini şi salbe la gât. Ţi-am dat inel în nas şi cercei în urechi şi pe cap ţi-am pus o coroană minunată. Aşa ai fost împodobită cu aur şi cu argint şi îmbrăcămintea ta era de vison, de mătase şi de ţesături brodate; te-ai hrănit cu pâine din cea mai bună făină de grâu, cu miere şi untdelemn, şi erai foarte frumoasă şi ai ajuns la vrednicia de regină. Ai fost renumită printre neamuri pentru frumuseţea ta, pentru că ea era desăvârşită datorită strălucirii Mele cu care te-am îmbrăcat», zice Domnul Dumnezeu.” (Iez. 16,10-14)

În descrierea femeii ideale pe care o face înțeleptul Solomon, se menționează garderoba ei impresionantă: „Ea îşi face învelitori; hainele ei sunt de vison şi de porfiră” (Prov. 31,22). Bijuteriile sunt folosite și ca daruri de nuntă, Avraam dăruindu-i nurorii sale Rebeca inel de aur de pus în nas și două brățări de aur (cf. Fc. 24,22,30,47).

În același timp, pierderea podoabelor sau a bogățiilor apare în Sfânta Scriptură ca pedeapsă pentru mândrie sau ca o consecință naturală a unei vieții dezordonate, păcătoase (cf. Is. 3,16-26). De aceea, atunci când omul revine de la trăirea păcătoasă, întorcându-se la casa Tatălui, el primește îmbrăcămintea cea bună, inel pe deget și încălțăminte în picioare (cf. Lc. 15,22).

În perioade ale decadenței, accesoriile frumuseții și ale bogăției se fac prilej de păcat. Sfântul Ioan Gură de Aur este foarte acid atunci când critică o purtare prea fastuoasă, mai ales dacă este vorba de cadrul cultului divin: „Tu însă, ca și cum te-ai duce la paradă, nu la biserică, așa te împodobești din cap până în picioare!” El vede în aceasta un motiv al decăderii bărbaților: „Din pricina aceasta miile si miile de păcate, din pricina aceasta bărbații ajung niște desfrânați, pentru că voi, femeile, nu-i faceți să trăiască creștinește, nu-i faceți să filosofeze, ci-i învățați să le placă podoabele cu care se împodobesc femeile stricate.”

Piți cu puii de tinichea

Sfântul Petru recomandă ca „Podoaba voastră să nu fie cea din afară: împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau, odinioară, şi sfintele femei, care nădăjduiau în Dumnezeu, supunându-se bărbaţilor lor, precum Sarra asculta de Avraam şi-l numea pe el domn, ale cărei fiice sunteţi, dacă faceţi ce e bine şi nu vă temeţi de nimic.” (I Pt. 3,3-6) Apostolul nu interzice purtarea oricăror podoabe, ci previne asupra importanței prea mari care se poate da unor lucruri fără prea mare valoare spirituală. De aceea el recomandă modestia în comportament și îmbrăcăminte.

Cât privește mai ales mersul la biserică, femeia trebuie să aibă o ținută decentă, care să nu atragă prea mult atenția. Astfel fiecare se va putea concentra la rugăciune. Podoabele purtate nu trebuie să contrasteze prea mult cu sărăcia oamenilor din jur, atrăgând invidie sau clevetire. Crucea se va purta doar la gât, nu ca podoabă la cercei, inele sau brățări.

Cu privire la machiaj, rolul primordial al acestuia este de a acoperi defectele din naștere sau dobândite în oarecare fel. Mai ales la biserică, el nu trebuie să fie folosit într-un mod extravagant sau ispititor. Deși poate lipsi cu desăvârșire, se impune ca măcar buzele sau nu fie pictate. În biserică sărutăm icoanele, dreapta preotului, Sfântul Potir după ce ne împărtășim și nu trebuie să rămână urme necuviincioase în urmă. Sunt unii preoți care pe bună dreptate nu primesc la Sfânta Împărtășanie femei care se machiază. În acest context trebuie mai degrabă să luăm aminte la cuvinte lui Tertulian care recomandă: „pictați-vă ochii cu sfiiciune, și gura cu tăcere; agățați-vă de urechi Cuvântul lui Dumnezeu; la gât puneți-vă jugul lui Hristos; Îmbrăcați-vă cu perlele neprihănirii, inul subțire al sfințeniei, purpura modestiei. Astfel înfrumusețate, veți avea pe Dumnezeu ca iubit.”

Deși aceste lucruri au fost menționate mai ales cu privire la femei, ele sunt valabile și pentru unii bărbați.

Creştinul trebuie să se pregătească pentru împărtăşire la fiecare Liturghie

Liturghia este cerul pe pământ, încununarea rugăciunilor şi vieţuirii pe pământ. Ea Îl aduce şi Îl face prezent în mod sensibil pe Dumnezeu. Fiind o perpetuare în istorie a Cinei celei de Taină, cu patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului, în Liturghie, pâine şi vin se prefac mistic în Hristos pentru ca fiecare credincios să se poată împărtăşi de El. De fapt, Liturghia reflectă dorinţa Mântuitorului, Care, urcându-Se la cer, nu părăseşte lumea, ci prezenţa Lui se face simţită în mod tainic, dar sensibil. Dacă Dreptul Simeon Îl primeşte în braţe pe Mântuitorul Hristos ca un copil, prin Euharistie, fiecare creştin Îl primeşte şi se uneşte în mod deplin cu Hristos cel răstignit şi înviat.

Îndumnezeind natura umană, trup şi suflet, Hristos Se împărtăşeşte tuturor celor ce se pregăteşte şi doreşte aceasta, pentru ca fiecare să se îndumnezeiască prin unirea cu El. nu există altă mântuire pentru om decât prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, singura mâncare şi băutură ce transcende timpul şi spaţiul, singurele merinde care furnizează şi transformă omul pentru vieţuirea veşnică.

Scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De la pregătirea prin proscomidie, până la finalul ei, întreaga Liturghia gravitează în jurul lui Iisus care Se naşte, creşte şi învaţă, pătimeşte şi înviază, pentru ca să se împărtăşească credincioşilor spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. De aceea, fiecare credincios trebuie să se sârguiască şi să se pregătească pentru a primi Sfânta Împărtăşanie la fiecare Liturghie la care participă.

Această rânduială nu este una recentă, ea fiind stabilită de la începuturile creştinismului. Canoanele 8 şi 9 Apostolice, 2 Antiohia, 11 Sardica şi 80 Trulan sunt câteva din canoanele care prevăd caterisirea clericului şi excomunicare mireanului ce refuză sau nu se împărtăşesc din Sfintele Taine trei duminici la rând.

Însăşi textul Sfintei Liturghii conţine rugăciuni citite în taină de preot şi care se referă şi pregăteşte cleric şi credincios deopotrivă pentru momentul culminant al comuniunii. Îndemnurile Luaţi, mâncaţi… Beţi toţi… nu trebuie spuse în van, desacralizând Liturghia şi transformându-o într-o scenetă. Sfântul Ioan Gură de Aur, slujitor al altarului şi autor al unei Liturghii, era mâhnit atunci când doar puţini creştini se apropiau şi se împărtăşeau. El nu mai vedea rostul slujirii sale, afirmând că în zadar se săvârşeşte Liturghia, dacă nu vă împărtăşiţi! Sfântul Chiril al Alexandriei spune că atunci când ne îndepărtăm de Sfânta Împărtăşanie ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. În această ordine de idei, bazându-se şi pe învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul, Părintele Petru Pruteanu, care a studiat intens problema Liturghiei şi a împărtăşaniei, conchide că împărtăşirea rară favorizează lucrarea diavolului, explicând numărul mare de demonizaţi din zilele noastre.

Liturghia este comuniune spre împărtăşire. Fără împărtăşirea din potirul comuniunii credincioşii nu pot simţi unitatea pe care o conferă natura Bisericii de trup al lui Hristos. Ei nu pot deveni organe care funcţionează armonios în unitate. Prin Liturghie, creştinul poate evita individualismul şi sectarismul contemporan, simţind legătura reală ce se formează între organele trupului viu al lui Hristos. De aceea, împărtăşirea trebuie să fie accesibilă fiecărui credincios care nu este împiedicat de păcate grave. Sinodul ţinut la Constantinopol în august 1819 hotărăşte ca atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile. Uneori, pe motive de evlavie, se recomandă diferite posturi sau canoane pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi nu mai des de 40 de zile. Trebuie precizat faptul că aceste rânduieli nu sunt cunoscute de Sfinţii Părinţi care au accentuat mereu că nu pentru o vrednicie anume se apropie creştinul de Trupul şi Sângele Domnului, pentru că în acest caz împărtăşirea nu ar avea loc niciodată. Ci Însuşi Mântuitorul porunceşte apropierea şi împărtăşirea cu El, El Însuşi cere aceasta, rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie subliniind aceasta în mod repetat.

Tradiţia Bisericii afirmă caracterul atât de răsplată, dar mai ales de medicament şi ajutor pe drumul vieţii duhovniceşti a Sfintei Împărtăşanii. De aceea, şi Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine.

Păcatul suprem

Doamne, în strâmtorare mi-am adus aminte de Tine, întru puţină strâmtorare a fost certarea Ta către noi. – Isaia 26,16

Acest text face parte dintr-un fragment mai larg, denumit Rugăciunea lui Isaia. Pentru profunzimea şi frumuseţea lui, aceste cuvinte ale lui Isaia au fost îndrăgite de la început de primii creştini, fiind rostite ca rugăciuni de seară sau de dimineaţă. În timpul Sfântului Ioan Gură de Aur, această rugăciune era inclusă în slujba utreniei, săvârşită în biserici dimineaţa. Fragmente din ea s-au folosit la alcătuirea unor cântări din slujbele ortodoxe.

Prin cuvintele de mai sus, Isaia, şi prin el fiecare om, îşi recunoaşte atitudinea lui de uitare a lui Dumnezeu. Cel ce a creat lumea şi o susţine, Cel ce este în toţi şi în toate, Cel e totul, devine ceva marginal, de care uiţi, de care nu-ţi aduci aminte. Poate că din această cauză musulmanii consideră uitarea ca fiind cel mai mare păcat faţă de Dumnezeu.

Uitarea este o caracteristică a firii umane limitate, ea aflându-se în strânsă legătură cu dezvoltarea persoanei umane. Pe de o parte, uitarea se împotriveşte schimbării şi progresului prin caracterul ei lacunar, dar în acelaşi timp, ea permite acceptarea unei noi vieţi. Uitarea aruncă pe Cel ce este în nefiinţă. Singurul motiv, înţeles şi scop al lumii dispare. De aceea, când uită de Dumnezeu, omul nu-şi găseşte sensul, nu-şi descoperă valoarea, nu-şi înţelege rostul. Uitarea este trecerea omului în nefiinţă.

Dar omul trăieşte în trup, în alternanţa noapte-zi. El încă nu a păşit în veşnicia în care acţiunea este statică, irepetabilă, într-un prezent continuu. Omul are posibilitatea să guste nefiinţa prin strâmtorare. El nu moare imediat pentru fiecare păcat pe care îl face, oricare ar fi el, deşi plata fiecăruia este moartea. În schimb, în această lume, omul gustă din roadele căderii, ale uitării lui Dumnezeu, pentru a se putea întoarce, pentru a se putea prezenta înaintea Lui. Astfel, omul foloseşte acum uitarea pentru a lăsa în urmă păcatul pe care l-a făcut, alegerea lui ilogică şi nenaturală pentru a se putea întoarce definitiv şi total la Dumnezeu. În acest mod, omul gustă puţin din roadele amare ale păcatului, ale uitării de Dumnezeu, pentru a-şi putea îndrepta întreaga atenţie spre Cel ce este, Singurul care îi poate oferi împlinirea şi desăvârşirea.

Vrăjitoria este drum pavat spre înşelare

Viaţa duhovnicească reală este mijlocul perfect pentru împlinirea umană

De la 1 ianuarie 2011, Guvernul României a decis listarea vrăjitoriei şi a ghicitului în nomenclatorul de meserii, la poziţia 5161. Prin această hotărâre, aceste practici oculte se vor găsi alături de profesii respectabile ca cea de doctor, de profesor sau de cercetător. Un proiect de lege ce prevede impozitarea astrologiei şi a poţiunilor magice ar fi fost primit cu zâmbetul pe buze şi nimeni nu s-ar fi gândit că el va ajunge spre aprobare în Parlament.

Ministrul Muncii, Ioan Botiş, a declarat, într-o conferinţă de presă, că vrăjitorii sau prezicătorii nu pot fi impozitaţi pentru că meseria lor nu există, neavând un standard ocupaţional.

Ioan Botiș a explicat că Institutul Naţional de Statistică şi Comisia Naţională de Prognoză fac raportări lunare la UE legate de profesiile din Romania, transmite agenţia de ştiri Mediafax. “În fiecare lună, ele trebuie să facă raportări legate de profesiile din Romania, ocupaţii, tot ce ţine de zona aceasta. Ca să ai o compatibilizare cu ceea ce are în regulament UE, trebuie să ai şi tu profesiile trecute acolo. Dacă nu ai standard ocupaţional, ele nu există ca meserii. Nu poţi să impozitezi, aşa cum am auzit că se impozitează prezicătoarea. Când faci raportarea către UE, tu trebuie să ai rubrica de acolo, să spui am doi sau zero. Zero până se creează standard ocupaţional pentru meserie şi devine meserie care poate fi impozitată”, a explicat ministrul.

În aceste condiţii, vrăjitoria este recunoscută de nomenclator, dar nu este impozitată. Prin aceasta se elimină eventualul avantaj economic ce s-ar fi obţinut prin taxe, păstrându-se efectele negative ale recunoaşterii oficiale a unor astfel de practici.

Impactul socio-cultural trebuie bine calculat

Dacă unele vrăjitoare sunt supărate de taxele impuse de cei pe care i-au ajutat să ajungă la putere, altele sunt bucuroase pentru că li se recunosc anumite „haruri magice”. Ele doresc să-şi deschidă firme de practică privată, să beneficieze de pensie, asigurare de sănătate, ajutor de la stat. Înființarea unor cabinete de vrăjitorie sau ghicit, cu posibilitatea formării de asociaţii sau federaţii care să le reprezinte şi să le apere drepturile constituie una din premizele procesului de instituționalizare pe care îl pot adopta aceste practici oculte. Acest lucru se va dovedi favorabil pentru recunoaşterea acestora în societate, și odată cu aceasta pentru accesul vrăjitorilor în armată și penitenciare, dar şi în instituţii publice ca spitale sau şcoli.

Dorinţa guvernanţilor de a scoate bani din orice aruncă România în domeniul hilarului. Şeful statului român este ridiculizat pe MSNBC, un post de televiziune american, după ce, cu puţin timp în urmă, preşedintele Parlamentului României era îndemnat pe postul de televiziune CNN să mănânce mai mult usturoi „pentru a rezista atacurilor paranormale”.

Dacă până acum era doar ţara lui Dracula, România devine în ochii occidentalilor ţara în care conducătorii ei „poartă piese de îmbrăcăminte violet în zilele importante, pentru că această culoare ar face purtătorul superior şi l-ar apăra de rău”, după cum relatează Associated Press. Mai rău este că în această poveste cu strigoi şi usturoi este acuzată de implicare şi Biserica Ortodoxă Română, care ar tolera astfel de fapte. Dacă în momentul de faţă se discută despre un standard ocupaţional care nu există în legătură cu vrăjitoria, Biserica nu poate să nu-şi manifeste îngrijorarea cu posibila asociere sau confundare a practicilor oculte cu viaţa spirituală reală şi beneficiul major adus de activitatea social-filantropică desfăşurată de către Biserică.

Oamenii sunt susceptibili la aparenţe

Pentru un ateu, practicile paraspirituale nu au nici un sens. Dacă nu există Dumnezeu sau lume spirituală, înseamnă că tot ceea ce se referă la vrăjitorie, ghicit, astrologie nu are suport material şi deci, nici logică. Astfel, un ateu nu ar apela la o categorie de oameni care se întreţin prin practicarea unor meserii fără suport ştiinţific.

Pentru un credincios, Dumnezeu este Cel care a creat cerul şi pământul, Cel ce susţine lumea, Cel care vrea ca fiecare să se mântuiască şi să cunoască adevărul. Creştinul doreşte unirea personală cu Dumnezeu, nu folosirea unei forţe impersonale pentru satisfacerea unor dorinţe sau nevoi oarecare. El caută o relaţie de apropiere, de comunicare şi împărtăşire cu Treimea de Persoane. O legătură naturală de iubire nu caută manipularea celuilalt prin diferite poţiuni, aflarea viitorului sau vindecări miraculoase.

Pentru cel ce nu crede cu adevărat, dar nici nu îl neagă pe Dumnezeu ca forţă sau energie supranaturală, calea vieţii este presărată de nenumărate rătăciri şi abateri de la înţelesul ei profund. Un astfel de om merge la Biserică pentru că şi alţii merg, aprinde lumânări pentru vii şi morţi pentru că aşa se spune că e bine, face colivă şi pomană pentru morţi pentru că aşa se face. Un om care face lucruri fără a şi le explica, fără a le înţelege raţiunea, va apela destul de uşor la „servicii” spirituale prestate pentru o sumă de bani modică. Atât timp cât cere „fericire şi noroc”, nimic nu pare anormal, existând aparenţa necesităţii sau a binelui. Iar atunci când persoana care oferă „fericire şi noroc” foloseşte obiecte sfinte ca agheasmă sau cruci, înşelarea este şi mai mare. Prin înşelarea produsă, omul se introduce singur în probleme diverse care variază de la furt şi înşelăciune, la drame spirituale şi maladii duhovniceşti.

Răul dispare prin întoarcerea la Dumnezeu

De foarte multe ori problema răului nu este înţeleasă de om, aceasta aducând nelinişte şi nonsens vieţii. Cei care se consideră atei pleacă uneori de la sofisme de genul: dacă există Dumnezeu şi există şi rău în lume, atunci ori Dumnezeu e rău, ori Dumnezeu nu există. E mai plauzibilă varianta că Dumnezeu nu există, decât ca El să fie rău. Şi într-un fel, aceasta e mai aproape de adevăr.

Dacă Dumnezeu există, El nu poate crea decât ceva semănător Lui. El nu poate face ceva ce nu are sens, ceva ce nu-şi are izvorul în El. De aceea răul apare ca manifestare liberă a creaturii ce poate spune NU, ce se poate împotrivi normalului. Astfel că libertatea îndreptată împotriva naturalului devine sursa răului, acesta neavând esenţă prin sine, ci prin alegere. În acest sens, diavolul nu este decât un înger ce îşi refuză natura lui luminoasă, încercând să arunce în întunericul necunoştinţei şi al nonsensului şi pe om.

C.S. Lewis afirma în una din cărţile sale că diavolul se bucură atât de cei ce îl ignoră, cât şi de cei ce îi oferă prea multă importanţă. Este greşit a ignora cu totul prezenţa demonilor, ca pe o gândire retrogradă, deşi aceasta se întâmplă şi pentru faptul că ei tind să se depersonalizeze prin îndepărtarea de la viaţa de comuniune specifică Persoanelor Sfintei Treimi.

Prin îndepărtarea de Dumnezeu, omul se aseamănă şi se apropie, inconştient sau nu, de lucrarea diavolului. El intră astfel sub influenţe prea puţin conştientizate, de multe ori ridiculizate sau bagatelizate. Un astfel de om este cel ce apelează sau intră în contact cu slujitorii diavolului. Indiferent că folosesc magie albă sau neagră, aceste personaje nu pot sluji binelui. Ei se pot travesti, luând înfăţişări de călugări smeriţi sau maici cuvioase, pot folosi lumânări sau tămâie, dar nu pot aduce pacea şi liniştea simţită prin Duhul Sfânt în viaţa Bisericii. Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, doar cei ce primesc deseori Sfânta Împărtăşanie nu pot fi prinşi de lupul cel înţelegător, adică diavolul. Doar în relaţie cu Dumnezeu, singurul care a creat totul din iubire pentru iubire, singurul care îi vrea binele şi care îi ştie nevoile, omul îşi poate găsi pacea şi împlinirea. Participând la viaţa mistică a Bisericii, omul nu are nevoie de practici magice sau evenimente paranormale ca să simtă că are sens, ca să simtă că are valoare. El se împlineşte şi capătă valoare supremă tocmai prin participarea şi unirea cu Dumnezeu.

Naşterea lui Hristos şi reacţia credinciosului

Sărbătorile care există în Biserică nu sunt doar acte comemorative, evocări ale unor evenimente demult trecute şi apuse. Hristos-Omul a făcut tot ceea ce face un om, în afară de păcat, tocmai pentru ca şi omul să poată face ceea ce este Hristos ca Dumnezeu. Şi pentru că fără El nimeni nu poate face ceva, creştinul încearcă şi vrea să se unească cu Hristos. Doar prin unirea cu Hristos omul poate ajunge la cunoaşterea şi trăirea adevărată cu Dumnezeu, la împărtăşirea de viaţă treimică. Pentru că omul este ceea ce mănâncă, împărtăşindu-se de trupul şi sângele lui Hristos, creştinul devine cosangvin cu El, devine fiu al lui Dumnezeu. De aceea, credinciosul caută şi vrea să se împărtăşească mereu de hrana de viaţă dătătoare.

Împărtăşindu-se de Sfintele Taine, creştinul îşi concentrează activitatea pe rugăciune şi fapte bune pentru menţinerea lui Hristos viu şi lucrător în trupul şi sufletul său. El nu trebuie să ţină rânduieli puritaniste de a nu mânca peşte sau anumite fructe, de a nu mai trăi viaţa. Singurul care trebuie stopat este păcatul, rivalul vieţii. Activităţi ca râsul, comunicarea cu ceilalţi, plimbarea sau jocurile pentru copii nu sunt interzise, ci chiar reflectă o trezire şi o manifestare a vieţii împreună cu Hristos. Nici nu mai trebuie menţionat că procesele biologice naturale nu au nimic în comun cu pierderea lui Hristos. Ceea ce îl distanţează pe om de Dumnezeu este păcatul. Respiratul sau suflatul sau dormitul nu pot alunga Duhul Sfânt. Prin împărtăşire nu Îl ţinem prizonier pe Dumnezeu, ci El Se coboară de bună voie să trăiască împreună cu cel ce doreşte aceasta.

Părinţii nu trebuie să pună pe seama Împărtăşaniei interdicţii nevalide, forţându-şi copiii spre un anumit comportament. Aceasta va determina pe viitor o repulsie sau frică nejustificată faţă de Sfintele Taine, o atitudine ostilă faţă de Biserica ce ar impune reguli drastice, care se interpune între om şi fericirea lui. Sfânta Biserică condamnă păcatul, nu plăcerea sau veselia. Ea nu promovează un dumnezeu maiestuos, dar ascuns, incapabil de comuniune şi împărtăşire. Biserica afirmă familiaritatea faţă de Hristos, un Dumnezeu care preferă şi vrea să se bucure alături şi împreună cu omul (Lc. 7,31-35).

Urmând învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, nu există timpuri sau soroace rânduite pentru Euharistie, deşi postul este un timp de împărtăşire mai deasă. Unii, cu oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului (Co. 2,23), nu admit o apropiere mai deasă de Hristos. Cu privire la aceasta, Protos. Petru Pruteanu spune că majoritatea Sfinţilor Părinţi au practicat şi au recomandat împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă, sau mai corect: sistematică. În baza canoanelor 8 şi 9 apostolice, Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pe credincioşi: În zadar se săvârşeşte Liturghia dacă nu vă împărtăşiţi! Biserica Ortodoxă Română, prin Regulamentul Monahal, prevede chiar o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar de o dată pe lună, arătând prin aceasta necesitatea primirii dese şi regulate a lui Hristos.

Dumnezeu Se naşte şi vine pe pământ pentru a se putea împărtăşi tuturor, El fiind singurul capabil de a-l desăvârşi pe om, de a-i dărui împlinirea. O atitudine sănătoasă cere şi vrea să fie cu Hristos, vrea să participe la bucuria Naşterii Lui în inima omului.

Miheia – profetul răsplătirii

(Dumnezeu zice:) Mă voi tângui și voi urla, voi merge desculț și gol; voi scoate urlete ca șacalii și țipete ca struții. (Mh. 1,8)

Ca cel ce este, pentru că e singurul nedeterminat ce există cu adevărat, ce se supune doar propriei voințe, și ca Cel ce nu este, pentru că de fapt e incognoscibil în esența Lui și imposibil de cuprins și de înțeles și de descris, fiind mai presus de orice afirmație, Dumnezeu se manifestă în moduri capabile să fie percepute de om, capabile de înțelegere. Uneori e văzut în tunete și fulgere, în adiere de vânt, ca un viteaz amețit de vin, ca porumbel sau ca foc, însă cea mai bună imagine a lui Dumnezeu e Iisus Hristos. Toate celelalte reprezentări, fără conducerea spre gânduri mai înalte și înțelegeri mai profunde nu pot duce decât la politeism și desființarea unității divine. Iisus Hristos este cea mai bună icoană pe care o putem avea pentru Dumnezeu, El fiind Dumnezeu întreg manifestat în totalitatea naturii umane ipostaziată într-o persoană.

Așa cum spune Sfântul Ioan Hrisostom, răgazul și odihna pierd pe cei mai mulți dintre oameni. Pe timp de pace apare desfătarea de păcate împreunată cu uitarea de Dumnezeu. Omul uită de sursa binelui și a frumosului și a plăcerii și caută și se mulțumește cu surogate, cu păreri, cu iluzii. Uită de Iubitul după care tânjește cu adevărat și-I caută chipul în lucrurile Sale, în creația Sa, mulțumindu-se cu iluzia și înșelarea. Deși dacă privești la fire omul este nimic și vrednic de nimic, de privești la cinstea cu care a fost cinstit, mare este omul! (Sfântul Vasile cel Mare). Deși e micșorat cu puțin față de Dumnezeu (Ps. 8,5), omul nu vrea și nu tinde la Dumnezeu. Creat cu putința alegerii, omul oscilează între a fi sau a nu fi, uitând că există o singură variantă corectă. Dacă cele ale chipului sunt date pe vecie, cele ale asemănării trebuie voite și câștigate de om.

Dar cum spuneam, omul e înșelat. Și omul înșeală, iar Iubitul lui plânge și suferința Lui nu are margini. El urlă și zbiară ca animalele, bântuie desculț și gol, cu inima sfâșiată de iubirea Sa. Și măcar de ar avea o concurență adevărată! Dar omul vrea fum și vis. Omul vrea să nu mai fie!

Dar Dumnezeu știe că omul n-a fost niciodată stabil (Sfântul Vasile cel Mare) și caută să-l întoarcă pe făgaș, pe calea cea bună. Iar pentru omul îndărătnic și nestimulat, cea mai bună și pedagogică metodă e bătaia. Nu faci ceea ce-ți provoacă durere: nu mănânci ceea ce îți supără stomacul, nu te autoflagelezi, eviți durerea.

Și cum uneori e de ajuns lătratul pentru evitarea mușcăturii, profeții strigă și prevestesc viitorul inerent, măcar, măcar îi va crede cineva. Dar când ai stomacul plin, greu crezi că ai să flămânzești cândva…

Pentru cel înțelept și drept, cuvintele lui Dumnezeu sunt binevoitoare (Mh. 2,7), dar pentru cel nedrept, consecințele păcatului stau la ușă. Dacă te dai cu capul de pereți, nu e normal să te doară mai apoi?! Nu trebuie să fii doctor ca să știi ce se va întâmpla. Așa și cu păcatul: pentru o scurtă nebunie tragi foloase mai pe urmă. Sădești vânt, seceri furtună.

Dar oricât de aspră ar fi amenințarea, tot e îndulcită de promisiunea încetării necazurilor. Mulți profeți au fost uciși de evrei, de multe ori ei au căzut de la voia lui Dumnezeu, dar niciodată Dumnezeu nu i-a părăsit. I-a certat, i-a mustrat, i-a lovit, dar mereu i-a iertat când aceștia se căiau, când își aduceau aminte de Făcătorul. Mânia Lui nu ține totdeauna (Mh. 7,19). Și Miheia promite nașterea în Betleem a lui Mesia cel născut din veșnicie (Mh. 5,1).

Dar și acest Mesia este ucis. Fiul moștenitor este răpus. Stăpânul viei va pedepsi călăii și via o va da altora. În ziua aceea, zice Domnul, voi aduna laolaltă pe cei care o luaseră la fugă, și pe cei chinuiți; și din cei șchiopi voi face un rest și din cei ce au fost împovărați un neam puternic și Domnul va împărăți peste ei în muntele Sionului, de acum și până în veac! (Mh. 4,6-7)

Cei care înainte au fugit de responsabilitatea îndumnezeirii, devenind chinuiți de cele pe care trebuia să le stăpânească, șchiopătând în calea binelui, împovărați de conștiință, aceștia vor deveni poporul ales al lui Dumnezeu. Iar cei ce locuiau o singură țară acum sunt împrăștiați pretutindeni pe pământ. Și dacă vei întreba pricina, nu vei afla o alta, ci faptul că L-au răstignit pe Hristos (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Omorârea lui Iisus Hristos este singura greșeală ce nu s-a iertat evreilor. Stăpânul a venit iar ei nu L-au recunoscut.

Poporul Meu! Ce ți-am făcut și cu ce te-am împovărat? Răspunde-Mi! (Mh. 6,3)

Inima bolnavă

La începutul anilor ’40 ai secolului trecut, C.S. Lewis, scriitor şi teolog anglican, trata în mai multe conferinţe de-ale lui problema omului fără piept. Pornind de la analiza pe text a unor manuale de limbă engleză, el observă că elevilor li se inducea o relativitate a emoţiilor, o instabilitate spirituală, tinerii dezvoltându-se aşadar fără nişte noţiuni clare despre elemente fundamentale ale spiritului uman ca frumuseţea, dreptatea, obiectivitatea. Având nevoie de indivizi obedienţi, statul nu-şi permite formarea unor oameni capabili de discernământ şi idealuri înalte. Astfel, calitatea personală a omului este minimalizată la impulsuri primare şi nevoi materiale uşor de controlat în masă prin apelul la stereotipuri induse. Se ajunge în acest mod la desfiinţarea omului.

Astăzi se observă cum, foarte uşor, mase importante de oameni se pun în mişcare pentru lucruri mai mult sau mai puţin importante, mai mult sau mai puţin normale. De la a dansa pe aceeaşi melodie, fie ea a lui Mickael Jackson, sau a mărşălui pentru libertatea de orientare sexuală, contemporanii noştri se dedică cu toată inima lor pentru lucruri de nimic. În aceste condiţii, când manifestări uriaşe, dar goale, izvorăsc dintr-o inimă săracă a omului, nu e de mirare să mortalitatea prin boli cardio-vasculare este cea mai mare, ea tinzând să crească şi pentru grupele de vârstă tânără.

Ataşamentul excesiv faţă de lucruri materiale sau idealuri lumeşti forţează şi suprasolicită trupul nostru. Atât stressul negativ ca durerea nemângâiată sau goana după recunoaştere, cât şi stressul pozitiv ca o bucurie neaşteptată pot declanşa sau agrava o boală cardiacă, ducând până la infarct miocardic sau stroke (accident vascular cerebral), cu decesul survenind uneori rapid. Spre deosebirea de acestea, suferinţa alinată de credinţă sau bucuria duhovnicească resimţită de creştin de nenumărate ori, aduc pace şi bucurie în inimă, fără însă a o brusca.

Trăind fără Dumnezeu, omul crede că viaţa e a lui, că trupul e al lui, că îşi aparţine. Zicând în inima sa ca cel nebun de odinioară că nu este Dumnezeu, sau că există dar e departe de noi, omul ajunge la momentul în care vede cum trupul său, cel pe care l-a slujit atâţia ani, căruia i-a dat mâncare dulce şi băutură fină, şi pe care l-a odihnit în tihnă şi pace, acest trup nu-l mai ascultă, începe să scârţâie; începe să se vadă că are o inimă slabă. Tratamentul pentru inimă, în cele mai multe cazuri, se ia toată viaţa. Şi omul, dacă e capabil să se schimbe, să-şi schimbe stilul de viaţă, îşi poate prelungi considerabil numărul anilor. Sfârşitul oricum va veni, însă mai târziu, cu o calitate a vieţii mult îmbunătăţită. Se observă astfel că depinde foarte mult de om să-şi menţină viaţa primită în dar, având în acest fel timp pentru a se pune în ordine, timp pentru a-şi depăşi sfârşitul pământesc, pentru a păşi în afara timpului.

Insuficinţa cardiacă congestivă, stadiul final al multor boli cardio-vasculare, reprezintă imposibilitatea cordului de a mai pompa viaţa sângelui în ţesuturi, acesta băltind în aval ca o apă moartă (mişcarea face sângele viu, stagnarea îl închistează şi coagulează, pierzându-şi principiile vitale şi devenind factor negativ). În aceste condiţii, omul îşi pierde capacitatea de efort fizic sau intelectual, respiră greu, are sete de aer, se umflă cu apă. Apa care părăseşte sângele începe să invadeze toate organele şi omul nu mai poate bea, nu mai poate mânca, nu mai poate respira. Umplându-i-se şi plămânii de lichide, omul moare înecat în propriul organism.

Vorbind despre potopul din vremea lui Noe, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că înecul este o moarte înceată şi groaznică, dar prin care se vede înţelepciunea şi multa iubire a lui Dumnezeu. Este îngrozitor să vezi că tu cu adevărat vei muri şi că nu poţi să faci nimic; în astfel de momente, omul îşi aduce aminte de păcatele făcute şi îşi frânge inima, îşi revine în sine. Această moarte groaznică se face prilej pentru trezire, pentru pocăinţă, pentru revenirea întru simţire.

Cei care supravieţuiesc unui infarct miocardic vorbesc despre durerea din piept asociată cu sentimentul de moarte iminentă. Smuls din ghearele morţii prin medicaţia şi terapia modernă, omul poate să-şi vină în sine, să-şi pună viaţa în ordine.

Astfel vedem marea iubire a lui Dumnezeu care se răzgândeşte de nenumărate ori în hotărârile Sale, calcă peste dreptatea Sa, Se umileşte iar şi iar, trece peste Sine pentru a-l cuceri pe om, pentru a salva, chiar şi în ultimul moment, această dragoste nebună şi deseori neînţeleasă a Lui pentru om.