Lumânarea este aprinderea comuniunii spre lumină

Iisus Hristos este lumina lumii. El este soarele dreptăţii. Dacă înainte de El poporul umbla în întuneric, bâjbâind despre natura şi voia lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos Îl vedem pe Dumnezeu, îi înţelegem gândul şi lucrarea Lui cu lumea. Cu cât se apropie mai mult omul de Dumnezeu, prin adevărata gândire şi dreapta vieţuire, cu atât omul îşi înţelege mai mult rostul pe pământ, nefiind stăpânit de frici şi nelinişti. El se află în lumina bucuriei şi a păcii.

În Biserică se foloseşte foarte mult lumânarea. Ea este folosită pentru iluminat, având şi o simbolistică specială. În procesiuni, ea este purtată înainte de către diaconi ca înainte-mergători ai soborului. Aşa cum Ioan Botezătorul a trăit şi a propovăduit înaintea lui Hristos, pregătind şi luminând calea către El, tot la fel diaconul, ca cel mai mic, lucrează şi pregăteşte calea celui mai mare.

Lumânarea reprezintă şi simbolismul persoanei. Aşa cum lumânarea din fibre de bumbac învăluite de ceară se arde pentru a da lumină şi căldură, tot la fel, o persoană cu sentiment şi raţiune tare îmbrăcate într-un trup moale este animată de o voinţă înflăcărată dar plăpândă pentru a-şi manifesta lumina caldă a iubirii pentru ceilalţi.

Lumânări se aprind la evenimente speciale din viaţa omului. La Botez şi la Cununie se folosesc lumânări speciale, ţinute de naşi, pentru că aceştia sunt ca nişte faruri luminătoare pentru cei păşesc într-un nou stil de viaţă. Dacă la Botez, o nouă persoană se naşte în trupul viu al lui Hristos, vazându-L şi cunoscându-L pe Acesta prin intermediul naşilor, prin Cununie, două fiinţe renunţă la egoismul individului de a fi sigur şi participă la comuniunea de iubire, care prin dăruire şi primire de iubire nasc noi persoane spre iubire.

La înmormântare nu se aprind doar câteva lumânări speciale. La acest eveniment special din viaţa omului se aprind lumânări nenumărate. Acum, omul singur, dar luminat de faptele sale, pătrunde într-o nouă viaţă, intră în comuniunea nemijlocită cu Hristos. De aceea, lumânările aprinse la cu prilejul înmormântării sunt simboluri ale faptelor bune săvârşite în viaţă. Rudele şi prietenii aprind lumânări pentru cei pe care i-au iubit, pentru cei de care au fost iubiţi, pentru cei care au fost ca o lumină călăuzitoare prin faptele lor bune, prin prezenţa lor binefăcătoare.

Lumânări pentru vii şi morţi se aprind în locuri special amenajate la biserici. Ele sunt spre mulţumire sau cerere. Sfântul Serafim de Sarov aprindea câte o lumânare pentru fiecare suflet din pomelnicul lui pentru care se ruga.

Deşi este un lucru folositor, lumânarea nu este o magie. Ea nu se aprinde la şapte biserici sau vindecă de boală. Ea nu înlocuieşte milostenia şi faptele bune, rugăciunea sau recunoştinţa exprimată în mod direct. Ea doar acompaniază şi luminează comuniunea dintre oameni, fie ei vii sau morţi, sau dintre om şi Dumnezeu.

Oricât ne-ar bucura prezenţa unei lumânări, sunt locuri sau timpuri când folosirea lor nu este indicată. Astfel, lumânarea nu trebuie aprinsă decât în locuri special amenajate şi supravegheate, fie că este acasă, la biserică sau cimitir. Dintr-o evlavie înflăcărată se poate ajunge la mistuiri incendiare cu pierderi materiale, umane sau spirituale. Nu trebuie confundată lăsarea în voia lui Dumnezeu cu neglijenţa, uitarea, ignorarea sau, mai rău, ispitirea providenţei divine.

Tot din raţiuni practice nu se foloseşte lumânarea la spovedanie. Pur şi simplu nu îşi are rostul. Deşi este un subiect tabu sau chiar smintitor pentru unii, nu se foloseşte lumânare nici în vederea împărtăşirii. Sunt destule lumânări în biserică astfel încât aprinderea altora devine inutilă. În plus, circuitul persoanelor care se împărtăşesc poate fi uneori dezorganizat, putându-se provoca diferite accidente din neatenţie. Mai mult, preotul şi credinciosul, care ar trebui să se concentreze la actul comuniunii, pot fi perturbaţi de focul unei lumânări ce tinde să se împărtăşească şi din ceea ce nu i se cade. Potrivit Sfântului Macarie Egipteanul, creştinul se apropie de Sfântul Potir cu mâinile ţinute în chipul crucii în dreptul pieptului, ca o înclinare totală a inimii spre iubirea ce merge până la jertfă. Credinciosul renunţă la lumina materială pentru a se împărtăşi de lumina vie a prezenţei lui Hristos din Sfintele Taine. Astfel, împărtăşindu-se din Lumină, creştinul va putea fi lumină pentru lume prin viaţa şi faptele sale.

Mama de azi este oglinda omului de mâine

O acţiune nesemnificativă acum poate avea un impact major asupra viitorului

Fondul Monetar Internaţional susţine şi explică măsura guvernării actuale de reducere a duratei concediului maternal. Potrivit FMI, româncele primesc pentru perioada postnatală indemnizaţii mai mari decât în alte ţări europene. Însă această estimare se referă la timp, şi nu la sprijinul financiar acordat. În ciuda faptului că se discută intens despre situaţii economice, în creşterea şi dezvoltarea omului nu trebuie neglijate aspectele psihologice şi spirituale, caracteristici fundamentale ale persoanei umane în dezvoltare.

Potrivit Biroului de presă al Guvernului României, noile reglementări ce vor intra în vigoare de la 1 ianuarie 2011 vor da viitoarelor mame posibilitatea alegerii între două opţiuni cu privire la durata concediului şi la valoarea indemnizaţiei acordate pentru creşterea copilului. Astfel, primul pachet de măsuri prevede o perioadă de concediu de un an, cu un cuantum al indemnizaţiei cuprins între 600 şi 3.400 de lei, reprezentând 75% din media veniturilor salariale nete pe ultimele 12 luni. După această perioadă, părintele poate beneficia de concediu fără plată în intervalul de până la 24 de luni de la naşterea copilului. De asemenea, statul va acorda părintelui o primă de reîntoarcere la muncă, în valoare de 500 de lei acordaţi lunar, dacă acest lucru are loc înainte de expirarea primelor 12 luni de concediu. Această primă se acordă pe perioada cuprinsă între momentul reîntoarcerii la muncă şi împlinirea a doi ani de la naşterea copilului. Cel de-al doilea pachet de măsuri se referă la acordarea unui concediu de doi ani, cu o indemnizaţie cuprinsă între 600 şi 1.200 de lei lunar, reprezentând 75% din media veniturilor salariale nete pe ultimele 12 luni. În această situaţie, prima de reîntoarcere la muncă nu se acordă. Părinţii copiilor născuţi până la data de 31 decembrie 2010, inclusiv, vor beneficia de prevederile vechii legislaţii privind cuantumul indemnizaţiei şi durata concediului maternal.

Deja o parte din mamele aflate în ultima lună de sarcină se gândesc la metode de a-şi grăbi naşterea în vederea beneficierii de vechile reglementări. Între sfaturile medicilor de a nu grăbi venirea pe lume a copiilor şi posibilitatea de a câştiga mai mulţi bani, viitoarele mame sunt indecise. Ioan Botiş, ministrul muncii, spune că viaţa unui copil este mult mai importantă şi că un astfel de demers “pentru nişte bani în plus” nu se justifică.

Femeia de azi, scindată între menirea de mamă şi carieră

O atitudine cu adevărat maternă se poate observa în declaraţiile Primei Doamne a României, Maria Băsescu. Aceasta povesteşte într-un interviu despre sacrificiile ca părinte şi atitudinea ei faţă de serviciu şi familie. “După ce am născut, am decis să mă dedic fetelor. Pe vremea aceea, era destul de greu, postnatalul însemna doar două luni şi nu am avut inima să le trimit la doar câteva luni la creşă. Am renunţat la serviciu şi de atunci m-am dedicat întru totul familiei”, afirma Maria Băsescu. În ciuda activismului feminist, doamna Maria Băsescu are curajul de a se declara o casnică, o familistă.

Dacă în Antichitate femeia avea un statut asemănător unui sclav, ea putând fi vândută sau ucisă în funcţie de dorinţa bărbatului, prin creştinism femeia este restaurată la demnitatea de maică a celor vii. Mama nu este doar un incubator unde se dezvoltă un ou fecundat. Ea împărtăşeşte carne şi sânge pentru creşterea şi dezvoltarea copilului, dar mama dăruieşte şi caracteristici spirituale pentru maturarea şi împlinirea copilului, îi dăruieşte principii de iubire şi de viaţă veşnică. Prin diferite mişcări ce se vor emancipate, femeia este redusă la aspecte biologice, juridice, psihologice sau socio-economice, uitându-se rolul ei primordial în formarea omului, în determinarea caracterului omului nou, în viitorul lumii. Mama poate contura viitorul, ea poate fi temelia unei vieţi trăite mai bine şi mai frumos.

După tăierea cordonului ombilical, copilul continuă să crească şi să se dezvolte într-un mediu nou, având însă aceleaşi necesităţi de suport fizic, dar şi spiritual. Se consideră că legătura între mamă şi copil se întăreşte în primele luni. Aceasta va fi definitorie pentru noua persoană umană, pentru dezvoltarea lui fizică şi psihică. Un copil hrănit la sân, pe lângă faptul că primeşte o hrană vie, biologic activă, el dezvoltă şi un ataşament special cu mama lui. Aceste două aspecte se dovedesc importante, pentru că din punct de vedere somatic copilul se dezvoltă mai frumos, are o rezistenţă crescută la infecţii, iar din punct de vedere psiho-intelectual, el are un status intelectual mai bun, o adaptare socială favorabilă. Relaţia care se formează în primele luni de viaţă trebuie păstrată şi dezvoltată. Copiii sunt foarte sensibili la atenţia acordată, la simţul valorii atribuit lor. Dacă acesta se pierde din faşă, copilul va avea probleme mari în atingerea propriilor ţeluri, în dezvoltarea armonioasă a psihicului său. El nu va înţelege decât cu greutate cum sufletul său este mai important decât orice pe lumea aceasta, când este părăsit de părinţi în grija unor persoane străine, fiinţe care niciodată nu vor putea satisface lipsa dragostei materne.

Este foarte greu pentru părinţii din ziua de azi să se descurce cu un singur salariu, mai ales când se impune şi creşterea unui copil. Însă trebuie să fie apreciate mereu avantajele pe termen lung, în pofida unor lipsuri prezente, dar relativ minore. Trebuie avută înţelepciune şi trebuie înţeles faptul că binele durabil se câştigă cu un efort mic pe lângă sentimentul ulterior al împlinirii, dar o satisfacţie imediată poate însemna un lung şir de dureri sau chinuri.

Biserica Ortodoxă Română a declarat 2011 an omagial al Sfântului Botez şi al Familiei. Prin aceasta se doreşte evidenţierea legăturii sfinte dintre viaţa Bisericii şi viaţa familiei, între educaţia copilului şi demnitatea persoanei umane, icoană a Persoanelor Sfintei Treimi. Bunăstarea şi creşterea copiilor nu trebuie reduse la facilitarea unui confort economic, social sau educaţional. Rolul familiei este acela de a permite şi de a facilita lucrarea lui Dumnezeu în lume pentru cuprinderea şi transcenderea ei.

Mama este icoană a Bisericii

Născut din actul de iubire dintre bărbat şi femeie, omul se formează în interiorul mamei, ataşându-se ulterior trupului ei. Cele două fiinţe intră într-o simbioză, cedând şi primind substanţe chimice, dar şi informaţii fiziologice, psihologice şi spirituale. Legătura care există între mamă şi copil se aseamănă cu relaţia dintre Dumnezeu şi om. Ca şi copilul, omul este creat din iubire, dar liber şi independent; iar pentru a supravieţui, el trebuie să se ancoreze în Dumnezeu, trebuie să se formeze o placentă, o interfaţă de comunicare interpersonală. Pentru aceasta, Dumnezeu şi om se angajează ca persoane libere şi iubitoare într-un act de comuniune. Prin naştere, omul îşi afirmă independenţa faţă de Cel care l-a creat, dar fericirea nu vine decât printr-o dăruire completă şi totală înaintea lui Dumnezeu. Şi precum omul creşte şi este învăţat de mamă iubirea şi cele necesare în vederea unei vieţi armonioase, tot la fel Biserica, după ce a îndurat chinurile naşterii (Ap. 12, 2), creşte omul spre cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu, spre devenirea lui întru fiinţare. Astfel că mama este chip al Bisericii, locul unde creştinul se maturizează duhovniceşte.

Înaintemergătorii lui Hristos

Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i-a trimis câte doi, înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc unde Însuşi avea să vină. – Luca 10,1

Hristos alege ucenici ca să meargă şi să-L propovăduiască. El trimite oameni asemenea nouă ca prin ei să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Prin purtarea şi slujba lor, preoţii se arată ca trimişi ai lui Dumnezeu. Ei sunt oameni ca noi, aleşi şi sfinţiţi de Dumnezeu. Preoţii trăiesc mereu înaintea feţei lui Dumnezeu, fiind mai responsabili cu privire la vieţuirea pe care trebuie să o aibă.

Preotul, ucenicul lui Hristos, nu este locţiitorul lui Hristos. El nu joacă rolul lui Hristos în societate. El nu se comportă în locul lui Hristos în Biserică. Preotul însă pregăteşte locul pentru venirea lui Hristos.

În Biserică există oameni, preoţi sau nu, cu idei şi gânduri diferite, care însă Îl caută pe Hristos. Ei nu caută şi nu încearcă să impună un sistem de reguli juridice, sociale sau filosofice. Ei Îl caut doar pe Hristos. De aceea nici preotul nu încearcă să-L substituie pe Hristos, să-şi prezinte cuvântul sau ideea ca şi cum ar fi al lui Hristos. El vorbeşte despre Hristos, şi cu cât Hristos vieţuieşte mai deplin în el, cu atât ceea ce spune sau face va avea o înrâurire mai mare asupra celor ce-l ascultă sau urmează. Şi cu toate acestea, el nu se substituie lui Hristos. El doar pregăteşte terenul.

Aşa cum Sfântul Ioan Botezătorul L-a botezat şi L-a prezentat lumii pe Hristos, pentru ca mai apoi el să scadă şi Hristos să crească, tot la fel şi preotul, după ce îl botează pe om şi îl face fiu al Bisericii, toată slujba lui este de a-L face mai transparent pe Hristos, de a-I permite Lui să crească în inima creştinului.

Preotul nu trebuie să adune mulţime de ucenici sau acoliţi, ci trebuie să faciliteze naşterea şi creşterea lui Hristos în ţarina inimilor pregătite de el.

Recunoaşterea limitării ca început al desăvârşirii

El (Ioan Botezătorul) le-a răspuns: Nu faceţi mai mult peste ce vă este rânduit. (Luca 3,13)

Vrând vameşii să-şi schimbe viaţa, Sfântul Ioan Botezătorul le dă acest scurt îndemn. Se ştie faptul că de multe ori vameşii erau lacomi şi luau mită sau impozite mai mari decât cele rânduite. Astfel că în răspunsul primit, Sfântul Teofilact al Bulgariei le observă neputinţa: destul era lor a nu face rele.

Într-adevăr, omul care a ajuns să deţină o anumită putere tinde să profite de ea, să stăpânească. Cel cu adevărat liber şi neînfricat nu simte nevoia să-şi demonstreze şi să-şi etaleze puterea pe care o deţine. Acesta se aseamănă cu Dumnezeu care, nefiind stăpânit de nimic şi de nimeni, nu vrea să stăpânească nimic. Şi de aceea El vrea ca omul să fie persoană liberă şi iubitoare, capabilă de aceeaşi demnitate şi înălţime spirituală.

Cuvântul spus de Sfântul Ioan Botezătorul nu îndeamnă la o închistare şi conformare în faţa limitărilor umane, ci el trebuie văzut ca un pas premergător în primirea lui Hristos.

Pentru a-şi depăşi condiţia de creatură pe care o are, omul trebuie ca mai întâi să o recunoască şi să şi-o asume. El trebuie să conştientizeze că nu poate face nimic prin propriile forţe, că este limitat şi circumscris. Doar după asumarea naturii limitate ca existenţă creată, dar liberă, omul este pregătit să-L primească pe Dumnezeu ca împlinitor şi desăvârşitor. Văzând că nu-şi poate satisface dorul ontologic prin propriile forţe, omul îşi poate ridica mintea spre primirea lui Hristos. Aceasta se poate observa prin faptul că, mai târziu, vameşul Matei va fi capabil să Îl primească pe Hristos la cină. De aceea, cuvintele spuse de Mântuitorul cu această ocazie, N-au trebuinţă de doctor cei sănătoşi, ci cei bolnavi (Lc. 5,31), sunt o continuare şi o desăvârşire a revelaţiei primită prin Sfântul Ioan Botezătorul.

Mituri biblice – Colecţia Cotidianul sub lupă II

lupa2– continuare –

Deşi este o carte de mitologie, cosmologia e reprezentată prin câteva imagini puţin sugestive, cititorul neputându-şi crea o idee despre crearea lumii şi a omului în tradiţia iudeo-creştină. Acest lucru de importanţă majoră fiind omis, cartea descrie pe larg, într-un mod vădit ironic, disputele cu privire la limba vorbită în rai. Idee marginală, fără importanţă ontologică, ea reveni pe parcursul acestei cărţi.

 

…bărbatul avea să trudească cu sudoare pe frunte, condamnat – după cum s-a exprimat un exeget misogin – „fiindcă luase aminte la ademenirea femeii.”

Succesiunea evenimentelor căderii lui Adam şi a Evei e cea binecunoscută de toţi. Faptul că Adam a păcătuit prin îndemnul Evei e ceea ce se ştie. Dacă Eva ar fi păcătuit prin exemplul lui Adam şi am spune aceasta, am fi mizandrini?! E pur şi simplu enunţarea unui fapt şi nu discriminare sexuală.

 

Prima aşezare umană – care astăzi poate fi considerată începutul civilizaţiei – pare să fie tratată cu o nuanţă de dezaprobare în Biblie: era opera omului şi nu a lui Dumnezeu, putând fi declarată ca anti-dumnezeiască, din moment ce era opera omului blestemat.

Dacă cineva se aruncă într-o prăpastie şi moare, nu se poate spune că Dumnezeu l-a blestemat! Chiar după cădere, omul nu este părăsit de Dumnezeu, Care caută în tot chipul să-l întoarcă în Rai. Dezaprobată de El e sinuciderea, manifestată ca împotrivire conştientă naturii proprii omului. Sinuciderea e reprezentată de păcat, opera blestemată a omului, acesta din urmă fiind iubit până la capăt, după cum spune preceptul: Urăşte păcatul, dar iubeşte păcătosul! Deşi se vrea ca civilizaţia şi progresul să fie puse în antiteză cu tradiţia iudeo-creştină, acest lucru nu este real, contrazis fiind de faptul că, de-a lungul istoriei, arta, ştiinţa, progresul au fost sub patronajul Bisericii. Civilizaţia şi progresul devin potrivnice lui Dumnezeu când nu mai servesc scopului lor, acele de a ajuta omul în activitatea sa. Cu atât mai puţin, nu se poate vorbi despre un dispreţ faţă de activităţile prin care omul trăieşte.

 

După potop, apa a început să scadă până când arca, aflată în derivă din moment ce era lipsită de cârmă, s-a oprit “pe munţii Ararat”, în Armenia.

Puţin important este faptul că Noe s-a apucat de construirea arcii din voia divină, arcă ce va salva lumea de la pierire. Pe o mare fără limite, prezenţa cârmei ar fi un nonsens. Pentru un om ce şi-a pus viaţa în mâinile lui Dumnezeu, construind o corabie fără sens pentru contemporani, corabie ce s-a dovedit ulterior folositoare şi salvatoare, cârma e în mâna lui Dumnezeu, cel ce rânduieşte totul pentru folosul fiecăruia. Dacă reţinem doar că arca nu avea cârmă, uităm de purtarea de grijă a Celui ce a gândit-o. Iar asta ar fi un nonsens.

 

…căutări zadarnice după bucăţi de lemn din arcă încă mai continuă pe aceste povârnişuri golaşe.

Dacă în introducere autorii precizează că sunt conştienţi de recentele descoperiri istorice, nu înseamnă că ei trebuie să le şi expună. Descoperirea de mai bine de 100 de ani a unui schelet imens din lemn, consistent cu descrierea biblică a arcii lui Noe nu reprezintă o descoperire arheologică demnă de a fi luat în seamă, după autorii acestei cărţi. Aici este o scurtă descriere a corabiei de pe muntele Ararat, după un simplu search pe net.

 

Dumnezeu S-a pogorât să vadă ce construia mulţimea de oameni şi când a văzut cât de mare e turnul (Babel) şi că avea să ajungă la cer, S-a hotărât să pună capăt nesupunerii lor.

Ca şi cum Celui ce a creat cerul şi pământul şi existenţa I-a fost frică de cărămizi şi lut! Şi chiar prin faptul că a încurcat limbile oamenilor nu înseamnă o putere mai mare decât a cestora?! Dar nu frica L-a îndemnat să facă aceasta, ci tocmai iubirea lui manifestată ca pedagogie: uitând că legătura cu Dumnezeu se face prin asemănarea cu El în gândire şi virtute, omul trebuia să se întoarcă de la fapte măreţe, la fapte virtuoase.

 

La pagina 46, o icoană rusească din secolul al XVII-lea prezintă un ciclu de evenimente din viaţa lui Avraam ce încadrează în mijloc pe Sfântul Ioan Botezătorul şi pe Maica Domnului, confundaţi de autori cu Patriarhul Avraam şi soţia lui Sara.

Noţiuni elementare de iconografie sau limbă elină ar fi împiedicat această eroare remarcată aici. Încă o dată ni se demonstrează superficialitatea cu care tratează autorii subiectul! Icoana nu vrea să prezinte faptele doar pentru comemorare, ci pentru o înţelegere mai bună a istoriei mântuirii: evenimente din viaţa lui Avraam şi a Sarei prefigurează întâmplări din Noul Testament, ca Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul sau sacrificiul Mântuitorului pe cruce.

 

Tărâmul Făgăduinţei, deşi e limpede că acesta nu este un paradis…

Cu Ierusalimul ca sediu al celor trei religii monoteiste, Israelul are un teritoriu ce a fost subiect de dispută încă de pe timpul lui Avraam. Deşi situaţia actuală îl prezintă ca un teren arid şi neprietenos, surse istorice descriu ţinutul dintre Iordan şi Mediterană ca o adevărată ţară a laptelui şi a mierii.

 

Avraam este binecuvântat de regele Sodomei.

Aşa cum am tot observat până acum, textul prezintă omisiuni sau erori în prezentarea faptelor biblice, de neînţeles pentru cititorul avizat (dacă ar fi să nu se ia în considerare posibilitatea de rea voinţă). Astfel că la pagina 53 se prezintă faptul că Avraam ar fi binecuvântat de regele Sodomei, vestita cetate cu rău nume. De fapt Avraam este binecuvântat de Melchisedec, Împăratul Salemului (al Păcii)… preot al Dumnezeului celui Preaînalt, care a adus pâine şi vin; figură misterioasă a Vechiului Testament, prototip al Mântuitorului Iisus Hristos (Domn al Păcii ce se jertfeşte pe Sine ca pâine şi vin în Sfânta Împărtăşanie). Astfel că pe lângă faptul că nici nu aminteşte de Melchisedec, ca simbol al lui Hristos, autorii susţin că Avraam e binecuvântat de Bera, regele Sodomei, cetate a desfrâului şi păcatului. De fapt acesta vroia să-l răsplătească pe Avraam, care l-a salvat dintr-o bătălie; dar omul drept al lui Dumnezeu nu acceptă să primească răsplată din mâini păcătoase, tocmai pentru a nu i se asocia numele cu faptele nevrednice, urâte şi a fi grăite.

 

I s-a arătat (Dumnezeu lui Avraam) în chip de om care avea cu el doi îngeri, tot cu chip de om.

Dumnezeu însă s-a arătat lui Avraam ca trei bărbaţi, simbolizând astfel Sfânta Treime. Autorii fac iarăşi confuzie cu îngerii ce l-au salvat pe Lot din Sodoma.

 

Cele 64 de pagini ale primului volum din colecţia Mituri biblice de la Cotidianul se prezintă ca un tot eronat ce nu poate aduce nimic bun cunoaşterii adevărului biblic, singura calitate a cărţii fiind imaginile de excepţie. Aceasta ne aduce încă o dată aminte de lucrurile cu înveliş atrăgător, dar găunoase şi putrede în interior.

Sper ca cititorul să-mi ierte faptul că nu m-am referit la toate greşelile întâlnite, dar interpretarea lor cerea o aprofundare a realităţilor biblice, greu de ilustrat în câteva cuvinte.

Închei cu speranţa ca aceste cărţi ale colecţiei Mituri biblice să fie achiziţionate doar pentru calitatea imaginilor şi preţul redus, cumpărătorul fiind scutit de pierderea timpului cu informaţii sărăcăcioase şi eronate.