Ne-necesitatea minunii

Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut şi Ilie? – Luca 9,54

Văzând că nişte ostaşi îi porunceşte să se coboare de pe munte pentru a cerceta un rege păcătos, Ilie se foloseşte de dreptul său de om al lui Dumnezeu (IV Rg. 1,10,12) şi omoară cincizeci şi unu de suflete. Şi aceasta de două ori. Păstrarea neştirbită a sufletului curat îi conferă lui Ilie posibilitatea de a-şi impune voia înaintea lui Dumnezeu. Ilie încă nu cunoştea că Dumnezeu este de fapt iubire care caută iubirea omului şi nu nimicirea acestuia.

Hristos, împlinirea revelaţiei lui Ilie, nu răspunde la provocarea ucenicilor. Iacov şi Ioan încă nu ştiau că Iisus nu e doar omul lui Dumnezeu, ci chiar Dumnezeu. Ei au văzut minuni mari ca cele înfăptuite de Ilie, dar încă nu înţelegeau mântuirea adusă de Hristos (Lc. 9,55).

Mai târziu, în propovăduirea sa, Ioan învie mulţi oameni pentru ca puterea lui Hristos să fie cunoscută. Însă atunci când este provocat să facă minuni, Ioan precizează: Nu m-a trimis Hristos să înviez morţii, ci să învăţ pe cei rătăciţi.

Astfel se înţelege ceea ce spune şi Sfântul Nicolae Cabasila: minunile le făcea Hristos pentru a se încredinţa poporul că El este Dumnezeu; dar ele nu erau absolut necesare pentru mântuire. La fel vedem că Sfântul Ioan ţine la caracterul practic şi smerit al minunii ca act supranatural îndeplinit din voia lui Dumnezeu atunci când El consideră că este nevoie. Ioan îşi urmează Învăţătorul Care, la ispitirea din pustiul Carantaniei, nu l-a învins pe diavol prin minuni, ci prin smerenie şi cuvânt.

Învăţătura lui Hristos este tocmai acest cuvânt. Înţelegerea lui ne dă posibilitatea de unirea cu Cuvântul lui Dumnezeu. Toate s-au făcut prin Cuvânt şi doar prin Cuvânt ne putem mântui, căci Cuvântul este viaţa.

Vezi şi Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

Ioan – de la ucenicul mult iubit, la apostolul chinuit

John-the-TheologianAutor a cinci din cărţile Noului Testament, Ioan a fost unul dintre cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos. Fiind nepotul lui Iosif, şi astfel rudă cu Hristos, Ioan era cel mai tânăr dintre apostoli, un copilandru cu inimă curată, martor al vieţii lui Iisus. Pentru puritatea sa şi dragostea înflăcărată faţă de Mântuitorul, Acesta l-a făcut părtaş la vederea slavei lui Dumnezeu pe pământ, cu prilejul Transfigurării, dar şi a agoniei omului în faţa morţii, în grădina Ghetsimani. Ioan este singurul ucenic ce-L urmăreşte pe Hristos pe parcursul procesului Său, e singurul ce nu-L părăseşte la piciorul crucii, şi primul ce ajunge la mormântul gol, chemat fiind de presimţirea învierii.

Apoi a urmat calvarul…

După cum bine se ştie, toţi apostolii au murit ucişi de oamenii cărora le predicau religia iubirii. Mai puţin Ioan. Asta nu înseamnă că viaţa lui a fost una racordată la cornul abundenţei sau al liniştei. Pe rând, el a fost ţinut rob, a fost prizonier, a fost lăsat aproape mort, a fost exilat. Detaliile vieţii lui, departe de a fi romanţate sau idealizate, contrastează de slava de care se bucură în lume autorul Revelaţiei, dar şi mai mult, de iubirea de care era înconjurat de Iisus Hristos în timpul petrecerii Sale pe pământ. Trecerea pe care o avea înaintea arhiereilor de la templu a lăsat-o pentru înjurăturile prostituatelor. Aprecierile fariseilor, pentru certările ţăranilor. A lăsat totul, a suferit totul! Prigonirile pe care le-a îndurat, departe de a-l dezintegra, i-a permis o înţelegere profundă a realităţilor divine, o pătrundere în norul cunoştinţei de Dumnezeu, o apropiere fiinţială de iubirea sa. Dacă Pavel este apostolul misionar ce cutreieră întreaga lume romană pentru o câştiga cât mai mulţi, făcându-se tuturor toate, Ioan e ucenicul iubirii, rugul ce ardea necontenit pentru Hristos, subiect al revelaţiilor divine. Participând la evenimente definitorii şi în acelaşi timp tainice ale vieţii lui Iisus pe pământ, Ioan se face părtaş şi la descoperiri asupra viitorului, profeţii ce au suscitat interesul lumii, mai ales în zilele noastre.

Numai prin uitare totală de propriile nevoi, de propria voinţă, de propria viaţă, Ioan s-a putut ridica la înţelegerea raţiunilor din lume, şi de dincolo de lume, la cunoaşterea raţiunilor divine. Într-atât de mult s-a tranfigurat, ca nici trupul lui nu a mai rămas pe pământ.

Teolog al raţiunilor divine, Ioan se face binevestitor al iubirii divine ca împlinire şi transfigurare a omului.

Mesia, când va veni, va face oare mai multe semne decât acestea, pe care Acesta (Iisus Hristos) le-a făcut?

Ioan 7,31