Hristos a Înviat!

În aceste zile de primăvară ne aducem aminte şi sărbătorim ridicarea noastră din neştiinţă, uitare şi ignoranţă. Acum vedem imaginea unui Dumnezeu care nu doar că vine pe pământ pentru a discuta cu omul, pentru a-l ajuta, ci chiar Se coboară până la iad pentru a-l ridica pe om din cele mai întunecate fapte, gânduri sau simţiri ale sale. Acest Dumnezeu nu este indiferent, ci se speteşte, Îşi încovoaie spatele, şi cu crucea în mână îl ridică pe omul care vrea să fie. Cu părere de rău pentru patimi şi pătimiri să ne îndreptăm împreună cu Hristos spre lumina Învierii şi a Înălţării!

Hristos a Înviat!

Euharistia este sprijin şi mărturie a credinţei

De Euharistie şi de rugăciune se îndepărtează, pentru a nu mărturisi că Euharistia este trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, trupul care a pătimit pentru păcatele noastre şi pe care Tatăl, cu bunătatea S-a, L-a înviat. Aşadar, cei care se împotrivesc darului lui Dumnezeu mor din cauza tăgadei lor. Le-ar fi de folos să iubească, pentru ca să şi învieze. Se cuvine deci, să vă îndepărtaţi de unii ca aceştia şi să nu vorbiţi cu ei nici în particular, nici în public. Să ne ţinem strâns de profeţi şi mai ales de Evanghelie, în care patimile ne sunt arătate, iar învierea se împlineşte. Fugiţi de dezbinări, că ele sunt începutul relelor.

Ignatie Teoforul

Slăbiciunea firii şi orbirea minţii vindecate prin Învierea lui Hristos

– comentariu liturgic –

Aşa cum Adam este părintele neamului omenesc după trup, toţi oamenii moştenind de la el şi consecinţele alegerii morţii ce s-a făcut prin el, tot la fel prin Hristos, Noul Adam, omul primeşte dezlegare de păcat şi de consecinţele lui. Prin învierea lui Hristos, firea omenească întreagă este transfigurată, ea nemaiprimind stricăciunea firii căzute. Întreaga natură se transformă şi totul capătă o nouă valenţă în lumina Învierii lui Hristos.

Cel ce cu palma cea preacurată ai zidit pe om, ai venit să vindeci pe cei bolnavi, milostive Hristoase. Pe cel slăbănog la scăldătoarea oilor cu cuvântul Tău l-ai sculat şi durerea celei ce-i curgea sânge ai vindecat-o. Pe fata cananeencei care se bântuia ai miluit-o şi rugăciunea sutaşului nu ai trecut-o cu vederea. Pentru aceasta strigăm: Atotputernice Doamne, slavă Ţie. – Stihira 8 de la Doamne strigat-am…

Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce a creat dintru început întreg cosmosul, se coboară prin Hristos în lume pentru a o reclădi, pentru a o vindeca de consecinţele primite prin înşelare. Hristos este creatorul lumii care nu suportă suferinţa ei. Şi El vine să îi dăruiască schimbare, vine să o mântuiască. Cel ce a creat totul prin cuvânt vine şi vindecă neputinţele câştigate prin păcat: scoală firea căzută, slăbănogită de o voinţă înşelată, duplicitară, fire din care viaţa i se scurgea de prea mult timp. Iar Hristos vindecă această natură umană. În acelaşi timp se observă că vindecarea primită prin Hristos este universală, ea acţionând la toate persoanele, fie bărbaţi sau femei, evrei sau romani, indiferent de rang sau poziţie socială; singura condiţie fiind cererea acestui lucru cu credinţă. Universalitatea mântuirii date de Hristos se aplică şi în planul spiritual, căci El scoate omul de sub tirania diavolului. Hristos mântuieşte omul de abuzul diavolului asupra libertăţii umane.

Nimic nu a rămas nemodificat după venirea lui Hristos în lume. Întreg universul a primit vindecare de rănile aduse prin stăpânul cel dintâi. Noul Adam recreează lumea şi se face Mântuitorul şi împlinitorul ei.

Mort neîngropat fiind slăbănogul, văzându-Te pe Tine a strigat: Miluieşte-mă, Doamne, că patul meu mormânt mi s-a făcut. Ce folos îmi este de viaţă? Nu-mi este de nici o trebuinţă scăldătoarea oilor, că nu am pe nimeni să mă bage când se tulbură apa; ci la Tine, izvorul tămăduirilor vin ca şi eu împreună cu toţi să strig: Atotputernice Doamne, slavă Ţie. – Stihira 9 de la Doamne strigat-am…

Întorcându-şi gândul de la Dumnezeu, omul încearcă să se bucure uitând de sursa bucuriei. Însă prin aceasta totul se schimbă, totul începe să moară în jur. Ceea ce credea că îi oferă plăcere nu-i decât o satisfacţie momentană, iar golul lăsat este tot mai apăsător şi mai supărător. Totul devine amar şi respingător, omul simţindu-se prizonier în propria casă, în propriul trup, între lucrurile care ar fi trebuit să îi producă plăcere. Dar Hristos se coboară şi vrea să schimbe toate acestea: Voieşti să fii sănătos? Iar dacă omul vrea şi doreşte mântuirea, atunci el primeşte vindecare, primeşte forţă de schimbare, de transfigurare a propriei firi. Şi toate vin nu printr-o tulburare a vieţii, ci tocmai prin linişte şi pace şi bucurie în Duhul Sfânt.

Venind Hristos, omul nu mai este singur; există Cineva care să-l ajute, să-l ridice la Dumnezeu. Pentru tine om M-am făcut, pentru tine în trup M-am îmbrăcat şi zici că nu am om? (Slava… de la Litie) Acum Hristos a luat trupul omenesc pentru ca pe om să-l ridice. Coborând Dumnezeu din cer pentru a se face om, Hristos ridică pe omul căzut pentru a se face dumnezeu. În acest sens este reprezentativă icoana Învierii din cultul ortodox care-L reprezintă pe Hristos în coborârea, în încovoierea Lui pentru a-l ridica pe Adam din stricăciune.

Sufletul meu, Doamne, cel slăbănogit cu tot felul de păcate şi cu netrebnice lucruri, ridică-l cu dumnezeiescul Tău ajutor, precum ai ridicat şi pe slăbănogul de demult, ca să strig, fiind mântuit: Îndurate, slavă Hristoase puterii Tale. – Condacul

Întorcându-şi faţa de la Hristos, omul se întoarce de la sursa existenţei sale. Primindu-şi viaţă prin voia Altuia, omul este dependent de Acesta pentru propria existenţă. Renunţând la izvorul vieţii, omul începe să se usuce, să slăbească cu întreaga lui fiinţă. Trupul e slăbit, incapabil să lucreze, devine susceptibil la îmbolnăviri. Sufletului îi slăbeşte voinţa, pervertindu-i-se capacităţile afective şi diminuându-i-se cele raţionale. Fără întoarcerea la Dumnezeu, omul ar muri, s-ar stinge. Dar strigătul pentru mântuire arată disponibilitatea omului, primeşte ajutorul, harul lui Hristos care îl transformă şi îi dă putere de transformare. Îi dă putere să renunţe la omul cel vechi şi să se îmbrace în Hristos, cu a cărui putere s-a mântuit.

Dacă păcatul a adus modificarea firii create foarte bune (Fc. 1,31), el fiind frecvent precursorul modificărilor patologice suferite de corpul uman, uneori durerea şi suferinţa vin independent de păcat, ele fiind susţinute de fondul naturii pervertite. Astfel că durerea şi suferinţa se fac pedagogi pentru Hristos dar şi mijloace prin care El se slăveşte.

Cel ce s-a născut orb zicea în cugetul său: Oare eu pentru păcatele părinţilor m-am născut fără de ochi? Oare eu pentru necredinţa limbilor m-am născut întru arătare? Nu pot a mai întreba când este noapte, când este zi, picioarele nu-mi mai pot răbda poticnirile de pietre. Că n-am văzut soarele strălucind, nici în faţă pe Cel ce m-a zidit pe mine. Ci mă rog Ţie, Hristoase Dumnezeule, caută spre mine şi mă miluieşte. – Stihira 8 de la Doamne strigat-am…

Între păcat şi urmările nu trebuie să fie o legătură vizibilă, deşi ea întotdeauna există. Păcatul reprezintă o ruptură în ordinea creată: o ruptură de Dumnezeu ca furnizor al ordinii, de aproapele ca beneficiar al ei şi de sine pentru ilogica acţiunii perturbatoare. Astfel că păcatul afectează invariabil cele trei axe ale existenţei omeneşti, transcendentă, socială şi interioară, cu urmări mai mult sau mai puţin perceptibile. Dar orice păcat afectează întreaga creaţie prin consecinţele lui. Se poate deduce în acest mod responsabilitatea fiecăruia înaintea aproapelui său, căci prin păcatul personal, în mod direct sau nu, afectăm sigur şi pe cel de lângă noi, nu neapărat ca proximitate spaţială, ci ca una ontologică.

În vindecarea orbului din naştere se observă că Hristos scuipă şi face tină, curăţând prin ea ochii bolnavi. Acţiunea Lui are la bază ideea că nici o parte sau componentă a corpului uman nu este păcătoasă sau murdară prin sine. Hristos se foloseşte de ceva ce omul frecvent aruncă ca nefolositor şi murdar. Dar chiar şi un astfel de lucru poartă în sine prezenţa celui ce susţine toate. În acelaşi timp Hristos foloseşte pământ, praf, tină, pentru că întreaga materie e creată de El, nefiind rea, ci bună. În substratul mineral al pământului se găseşte baza fizică a naturii omeneşti. Prin saliva impregnată de dumnezeirea Sa unită cu praful pământului Hristos curăţă şi luminează ochii celui orb din naştere. Unul dintre cele mai sensibile şi complexe organe ale trupului omenesc, ochiul este vindecat prin două dintre cele mai comune şi aparent inutile lucruri transformate de Hristos. Astfel că orbul nu numai că primeşte vederea pe care nu a avut-o niciodată, dar vede pe Cel pe care nimeni nu L-a văzut vreodată, vede pe Dumnezeu. Neputinţa firii s-a făcut prilej de apropiere şi vedere a lui Dumnezeu. În acest mod se înţelege că nu integritatea corporală este necesară pentru cunoaşterea lui Dumnezeu, deşi ea o facilitează. Voinţa omului de a se vindeca, de a se mântui cere şi îl determină pe Dumnezeu să se coboare şi să mântuiască persoana umană din durere şi moarte.

Toată viaţa sa orbul noapte socotindu-o a strigat către Tine: Doamne deschide-mi vederile, fiul lui David, Mântuitorul nostru, ca şi eu împreună cu toţi să laud puterea Ta. – Slava… de la Litie.

Fără să-L vadă pe Soarele dreptăţii, omul este în întuneric şi bâjbâie şi se împiedică, neştiind calea şi neînţelegând rosturile lumii. El nu vede şi nu pricepe creaţia, nu se înţelege pe sine şi pe ceilalţi. Prin Hristos însă, fiu al lui David după trup, omul Îl vede şi Îl cunoaşte pe Dumnezeu, află cu bucurie de pogorârea lui cea din iubire, coborâre pentru vindecarea neamului omenesc. Omul este renăscut prin apropierea lui Hristos de el. Totul capătă sens, totul se luminează. Neînţelegerea dispare pentru a lăsa loc luminii iubitoare a lui Dumnezeu.

La ochii sufletului fiind orbit, la Tine, Hristoase, vin ca şi orbul cel din naştere, cu pocăinţă strigând către Tine: Tu celor din întuneric eşti lumina cea prea luminoasă. – Condacul

Efectele păcatului pot fi minore asupra trupului, dar sunt devastatoare pentru suflet. Acesta se întunecă şi nu mai poate înţelege raţiunile celor înconjurătoare, nu-L mai poate percepe pe Dumnezeu. Omul se închistează în trăire şi se sfărâmă în bucăţi prin gândire din cauza ilogicii pe care a aplicat-o în împlinirea păcatului. Numai prin întoarcerea la Hristos, prin pocăinţă omul îşi poate schimba mintea ca să poată percepe lumina iubitoare ce izvorăşte din Hristos. Astfel că omul, prin pocăinţă îşi dezvoltă organe capabile să primească, să recepteze lumina iubirii dumnezeieşti. Numai curăţit de păcat şi luminat prin pocăinţă omul se poate înălţa la cer, poate primi pe Duhul Sfânt în inimă, Îl poate vedea pe Dumnezeu.

Apostolul Toma şi femeile mironosiţe – martori şi mărturisitori ai Învierii Domnului

– comentariu liturgic –

Prin Înviere, Iisus-Hristos uneşte mai deplin cele două firi potrivnice din persoana Sa, această unire desăvârşindu-se prin Înălţare şi şederea de-a dreapta Tatălui, cânt trupul Lui, cu totul fotonizat se face invizibil pământenilor. Până la Înălţare însă, Hristos se făcea văzut sau nevăzut după voinţă, trupul Lui putând fi perceput de ucenici şi apostoli, chiar dacă era schimbat şi pnevmatizat.

Pecetluit fiind mormântul, viaţa din mormânt a răsărit, Hristoase Dumnezeule, şi uşile fiind încuiate, înaintea ucenicilor ai stătut, învierea tuturor, Duh drept înnoindu-ne nouă după mare mila Ta. – Troparul de la Duminica Tomei

Deşi iudeii au pus pecete pe mormântul Mântuitorului tocmai pentru a împiedica furtul trupului Său, observăm că iconomia lui Dumnezeu transformă aceasta în adeverire a Învierii. Şi ostaşii puşi să împiedice eventualul furt nu pot decât să mărturisească învierea lui Hristos. Fiind unit mai deplin cu dumnezeirea, trupul lui Hristos împrumută din însuşirile ei şi, deşi nu era omniprezent, Hristos se putea arăta cu trupul în locul şi timpul în care vroia. Astfel că El stă înaintea ucenicilor ascunşi de frica iudeilor, împlinindu-se profeţia arătată prin urmărirea fiului promisiunii de către fiul trupesc al lui Avraam (Ga. 4, ). Prezenţa lui Hristos înviat în mijlocul ucenicilor le dă acestora curaj de mântuire, pace în suflet, dar şi puterea pe care Hristos a câştigat-o prin moarte: iertarea păcatelor. Biserica primeşte prin ucenici pe Duhul Sfânt prin suflare, acelaşi Duh care a suflat viaţă lui Adam, făcându-l făptură vie. Acum Duhul redă omului puterea de viaţă nouă în Hristos, viaţa clădită prin iertarea păcatelor.

Necredinţa Tomei cea mântuitoare lumii adeverează scularea Cuvântului Dumnezeu-Omului din temniţele iadului, rănile mâinilor şi picioarelor cu mare îndrăzneală pipăindu-le spre încredinţarea lumii, cu dreapta cea osârduitoare. – Stihira 2 de la Doamne strigat-am… Duminica Tomei

Dumnezeu cel transcendent se coboară la om tocmai pentru ca acesta să-L experimenteze şi să-L experieze ca Dumnezeul iubirii. De aceea nu a socotit ca o nevrednicie (Stihira 3 de la Doamne strigat-am…) să fie cercetat de Toma, căci buna necredinţă a Tomei a adus inimile credincioşilor la cunoştinţă (Stihira 4 de la Doamne strigat-am…). Toma e necredincios, dar nu îndărătnic. Lui îi este frică să creadă în vorbele celorlalţi apostoli fricoşi, care stăteau cu uşile încuiate, sau în vederile unor femei ce în marea lor dragoste li s-ar fi părut că-L văd pe Hristos. De aceea necredinţa lui Toma este providenţială, ea îndemnând la cercetare, la căutarea temeiurilor credinţei. Astfel că şi ceilalţi apostoli au putut spune celor ce le ascultau că predicau ceea ce au auzit, ce au văzut şi ce au pipăit (In. 1,1-2). Ei nu povestesc basme inventate de om, ci prezintă revelaţia adevărului supranatural devenit om.

Se observă că Toma cu dreapta cea osârduitoare cercetează rănile dătătoare de viaţă veşnică. Toma era pregătit să moară pentru Hristos, căci zice: Să mergem şi noi şi să murim cu El (In. 11,16). Nu întâmplător  el era singurul plecat, sfidând frica celorlalţi apostoli ascunşi în spatele uşilor încuiate. (In. 19,20,24). Pentru marele devotament manifestat faţă de Hristos, Toma îşi permite să cerceteze, astfel încât credinţa lui să fie şi mai puternică; atât de puternică încât să fie capabil să moară la timpul cuvenit pentru Hristos, pentru Domnul şi Dumnezeul lui (In. 20,28).

Iosif cel cu bun chip de pe lemn luând preacurat trupul Tău, cu giulgiu curat înfăşurându-L şi cu miresme în mormânt nou îngropându-L L-a pus. Ci a treia zi ai înviat, Doamne, dăruind lumii mare milă. – Tropar la Duminicii Mironosiţelor

Înfăşurarea trupului Mântuitorului în giulgiu şi miresme de aloe şi smirnă este un alt fapt doveditor al învierii lui Hristos. Miresmele cu care s-a îmbălsămat trupul lui Hristos după obiceiul iudaic, se comportă ca un clei ce lipeşte giulgiul de piele, făcându-se imposibilă desprinderea lui fără ca pielea să se sfâşie cu totul de pe corp. În acest mod, giulgiul nu ar mai fi fost păstrat întreg şi curat (In. 20,6) dacă trupul ar fi fost furat. Se înţelege astfel că trupul lui Hristos a părăsit giulgiurile printr-o spiritualizare şi depăşire a constrângerilor firii obişnuite.

Mormântul nou în care a fost îngropat Mântuitorul este o dovadă că El, Iisus Hristos şi nu altcineva mort a înviat. Aceasta se înţelege şi prin accentuarea acestui fapt în Sfintele Evanghelii: mormânt nou, în care nu mai fusese nimeni îngropat (In. 19,41), în care nimeni, niciodată, nu mai fusese pus (Lc. 23,53).

Mironosiţele femei, stând lângă mormânt, îngerul a strigat: Mirurile morţilor sunt binevenite, dar Hristos putrejunii

S-a arătat străin. Ci strigaţi: A înviat Domnul, dăruind lumii mare milă. –

Tropar la Duminica Mironosiţelor

Femeile s-au dovedit mai puternice decât bărbaţii, înfruntând frica de ostaşii puşi de evrei şi neputinţa în faţa pietr

ei de pe mormânt. Se observă că prin marea lor iubire toate piedicile pământeşti s-au risipit, ele primind şi glasul de bucurie

de la înger: A înviat Domnul! Lipsit de păcat, urmările acestuia n-au putut să corupă trupul Mântuitorului. Ştiinţa

contemporană arată că

majoritatea bolilor apar ca urmare a unor comportamente alimentare sau sociale dezechilibrate. În Hristos, lipsind păcatul ca factor perturbator, dezechilibrant, dezintegrarea nu s-a putut institui, Învierea fiind un proces

natural în cazul Lui.

Învierea Domnului sau Dumnezeu-Omul Mântuitorul lumii – continuare

De Te-ai şi pogorât în mormânt, Cela ce eşti fără de moarte, dar puterea iadului ai zdrobit şi ai înviat ca un biruitor, Hristoase Dumnezeule, zicând femeilor mironosiţe: Bucuraţi-vă şi apostolilor Tăi pace dăruindu-le, Cela ce dai celor căzuţi înviere. Condacul Învierii

Înşelat de înfăţişarea umană a lui Hristos, iadul cu lăcomie L-a înghiţit. Însă fiindcă Iisus a murit fără de păcat, fără de motiv, prin moartea Sa a nimicit în Sine puterea morţii. Astfel că iadul nu-L poate ţine: nici pe El, nici pe cei căzuţi care vor să se scoale, să se ridice la înălţime. De aceea, femeile întristate primesc bucurie pentru dragostea lor cea multă pusă la încercare de neputinţa firii, iar apostolii înfricoşaţi primesc pace şi putere pentru încercările ce le vor avea.

Pe Soarele cel mai înainte de soare care a apus oarecând în mormânt… veniţi să ungem cu miresme trupul cel de viaţă purtător şi îngropat, trupul care a înviat pe Adam cel căzut şi zace în mormânt… – Ipacoi

Acest frumos text ce se citeşte în noaptea Învierii prezintă pe scurt persoana şi lucrarea lui Hristos, alternând expresii referitoare la dumnezeirea, dar şi umanitatea Sa, neseparându-le, dar neconfundându-le. Dubla natură a lui Hristos, cu însuşirile şi acţiunile specifice este prezentată magistral prin acest scurt text poetic.

… prin patimă pe cel muritor îl îmbracă în podoaba nestricăciunii… – Cânt. 7,1

Prin jertfa Lui fără de prihană, Hristos poate să împărtăşească şi celorlalţi fraţi atributele pe care El le are prin caracterul dublu al naturii Sale. Astfel, persoana Lui, cu care avem în comun natura umană, prin participarea la viaţa Lui ne poate împărtăşi proprietăţile firii Sale divine, ca Cel ce e unic prin persoană, dar dual prin natură. Şi tot omul limitat dar următor lui Hristos se poate împodobi cu dumnezeirea, căci El este începătura altei vieţi veşnice (Cânt. 7,2).

… lumina cea fără de ani din mormânt trupeşte tuturor a strălucit. – Cânt. 7,3

Datorită comunicării însuşirilor din persoana lui Iisus Hristos, trupul Său devine atât de spiritualizat încât este capabil să transmită el însuşi lumina cea necreată a slavei celei neapropiate. Dumnezeu cel transcendent se împărtăşeşte şi se face văzut, capabil de a fi cercetat şi experimentat, capabil de a fi comunicat omului.

Această numită şi sfântă zi, una a Sâmbetelor împărăteasă şi Doamnă, al praznicelor praznic şi sărbătoare a sărbătorilor, întru care binecuvântăm pe Hristos întru toţi vecii. – Cânt. 8,1

Observă din acest text că noi slăvim învierea lui Hristos în prima zi a săptămânii. Ziua Învierii întrece cu mult Sabatul prin importanţa covârşitoare a evenimentului sărbătorit. Toate cuvintele acestei cântări nu vorbesc decât despre importanţa cinstirii acestei noi zile de odihnă ce înlocuieşte Sabatul iudaic. Ea semnifică atât începutul veacului în care domneşte Mântuitorul, dar şi ziua a opta a învierii, a zilei neînseratei lumini a vieţii veşnice.

Veniţi cu rodul cel nou al viţei, al dumnezeieştii veselii… să ne împărtăşim… – Cânt. 8,2

Apropiindu-ne de timpul liturghiei, această cântare ne aduce aminte de pregătirea pentru comuniunea cu Hristos, de împărtăşirea cu vinul cel tare al noii învăţături ce izvorăşte din coasta lui Hristos. Astfel se accentuează faptul că Îl primim pe Hristos atât prin dogmele ce ne luminează mintea, cât şi prin împărtăşania ce ne transformă şi ne transfigurează în Hristos. Mâncându-L pe El, devenim El, căci suntem ceea ce mâncăm, suntem Hristos. Mâncându-L pe El mâncăm principii de viaţă veşnică şi, mai mult, ne facem una cu dorirea noastră, cu ceea ce avem mai de preţ, cu ceea de care însetează întreaga noastră fiinţă. Ştiinţa contemporană a observat că strugurii conţin foarte multă vitamină E, substanţă cu rol important în regenerarea celulară, în anihilarea radicalilor liberi (adevărate păcate ale funcţiei celulare, responsabile în transformarea canceroasă), dar şi în sănătatea celulelor progenitoare, acele celule ce vor deveni viitorii urmaşi.

Părinte Atotţiitorule şi Cuvinte şi Duhule, fire ceea ce eşti una în trei ipostasuri, cea mai presus de fiinţă şi de dumnezeire, întru Tine ne-am botezat… – Cânt. 8, a Treimii

Prezentarea succintă dar cuprinzătoare a dogmei Sfintei Treimi, prin precizarea caracterului suprafiinţial al firii dumnezeieşti, este urmată de precizarea tainei Botezului ca început al mântuirii noastre. Aşa cum în Simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan este precizat doar Botezul dintre tainele Bisericii, şi aici este precizat doar acesta, pentru că el este absolut necesar pentru intrarea în Biserică, spaţiu în care lucrează tainic Duhul Sfânt, spaţiu al Sfintelor Taine.

Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit. Saltă acum şi te bucură Sioane! Iar tu, curată Născătoare de Dumnezeu, veseleşte-te întru Învierea Celui născut al tău. – Cânt. 9, Irmosul

Cetatea păcii devine loc al slavei divine. Dumnezeu cel luminat este Cel ce o luminează. Cerul se bucură pentru că-şi va primi locatarii pierduţi de demult. Totul este în haină de sărbătoare! Iar Maica Domnului se bucură mai ales că Cel pe care L-a născut fără durere, păstrându-o nestricată, devine acum primul om ridicat din morţi, primul om din Rai.

Cu trupul adormind ca un muritor, Împărate şi Doamne, a treia zi ai înviat, pe Adam din stricăciune ridicând şi moartea pierzând; Paştile nestricăciunii, lumii de mântuire. – Luminânda

Săvârşindu-şi jertfa ca Mare Arhiereu, Hristos moare ca cel ce este adus jertfă. Dar fiind Împărat peste toate ca Domn şi Dumnezeu, El înviază şi împreună cu El ridică şi-l înalţă pe Adam şi pe toţi cei din iad, distrugând moartea prin moarte. Astfel că Hristos este mielul jertfit pe veci pentru mântuirea lumii.

Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din mormânturi viaţă dăruindu-le!

Acesta este cântecul nostru de mare bucurie. Acesta este strigătul nostru în noaptea luminoasă. Acum păcatul nu mai este, acum nimeni să nu se mai teamă de moarte. Aceasta este ziua mântuirii, aceasta este ziua biruinţei. Întreaga umanitate se bucură că iadul s-a zdrobit, că moartea a fost nimicită şi iadul s-a umplut. Toţi cei ce stau în mormântul ispitelor şi al nevoilor primesc acum viaţă, primesc putere înnoitoare de viaţă, primesc arvuna Raiului.

Învierea Domnului sau Dumnezeu-Omul Mântuitorul lumii

După Concise Bible Dictionary, Învierea Domnului este măreţul fapt central pe a cărui mărturie s-a clădit structura creştinismului. Datorită acestui fapt, centrul vieţii liturgice este dominat de învierea Domnului atât prin buchetul de sărbători specifice Penticostarului, cât şi prin faptul că fiecare Duminică din timpul anului bisericesc rememorează şi simbolizează cele ale Învierii.

Hristos a Înviat!

Repetată de nenumărate ori de-a lungul slujbei Învierii şi până la Înălţare, acest strigăt de bucurie reprezintă cântarea de biruinţă asupra morţii. Prin ea adeverim Dumnezeirea Mântuitorului căci El este subiectul acestei acţiuni, El înviază, El îşi ridică trupul din mormânt. El este Dumnezeu atotputernic care nu poate fi ţinut în loc, care nu poate fi închis în iad. În acelaşi timp, toţi credincioşii sunt bucuroşi pentru că un Om a învins moartea. Iisus a fost primul om de la Adam pe care moartea nu l-a putut ţine pentru că nu a găsit nimic dator în El. născut nu din poftă bărbătească, în deplină libertate, la timpul cuvenit, Hristos suferă şi moare pe nedrept, pentru natura căzută pe care şi-a împropriat-o. El rupe ciclul durerii şi al morţii prin faptul că le suportă fără a fi necesar. Sufletul Lui fără de păcat nu poate fi ţinut în iad. Faptul că Iisus L-a mărturisit pe Dumnezeu chiar şi atunci când se părea că Acesta L-a părăsit, arată neclintirea Lui în voinţă, arată determinarea Omului Hristos de a lăsa totul pentru Dumnezeu, de a muri pentru El. astfel că Hristos moare cu cea mai cruntă moarte posibilă tocmai pentru a arăta că natura umană este capabilă de suprema determinare de a se dărui cu totul lui Dumnezeu. Jertfa Lui cu bună mireasmă este primită întru jertfelnicul cel mai presus de ceruri şi Dumnezeu nu-L poate lăsa în iad, nu-L poate lăsa mort. Şi Dumnezeu Îl învie pe Iisus.

Sufletul lui Hristos este nedespărţit de dumnezeirea Lui, iar iadul Îl varsă, neputându-L suporta. Astfel, prin înviere se săvârşeşte unirea supremă între Dumnezeu şi om, unire capabilă să împărtăşească şi altora înfierea.

Învierea Ta, Hristoase Mântuitorule, îngerii o laudă în ceruri şi pe noi pe pământ ne învredniceşte cu inimă curată să Te slăvim.

Scularea lui Dumnezeu, aşa cum a înainte văzut-o proorocul David, face să se nimicească forţele răului, să se stingă ca fumul şi să se topească ca ceara. De aceea ziua aceasta a făcut-o Domnul să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa. Nu este bucurie mai mare să ştim că blestemul s-a rupt, că-l putem numi pe Dumnezeul cel atotputernic Tată şi că putem fi moştenitori ai Lui. Iar totul datorită acestei zile istorice în care ne-am mântuit.

Din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos ne-a trecut pe noi… – Canonul Învierii, Cântarea I,1

Dacă înainte de Hristos moartea era sfârşitul cel mare, chinul de veci, gheenă şi tartar, prin învierea lui Hristos ni s-a deschis cerul, ni s-a deschis drumul spre adevărata viaţa. Pentru că iadul nu a fost pregătit pentru om, acesta fiind forţat să se chinuie în el, omul îşi redescoperă sensul de locatar al cerului, de prieten şi casnic al lui Dumnezeu.

Să ne curăţim simţirile şi să vedem pe Hristos strălucind cu neapropiată lumină a Învierii… – Cântarea I,2

Trupul material al lui Hristos s-a spiritualizat atât de mult încât poate el însuşi împărtăşi lumina cea necreată a dumnezeirii. Ceea ce înainte era plin de dispreţ şi dezonorat se vede acum plin de slavă şi cinstire. Vederea luminii neapropiate, deşi împărtăşită prin străveziul trup îndumnezeit, nu poate fi percepută de cei capabili să o primească, de cei ce pot şi sunt în stare să o vadă. Aşa cum nici majoritatea Apostolilor nu a fost capabilă să urce pe Tabor pentru a vedea Transfigurarea Mântuitorului, fără numai Petru, Ioan şi Iacov, dar şi aceştia acoperindu-şi faţa, la fel, pentru a putea participa la slava lui Hristos cel mort şi înviat trebuie parcurse nişte trepte, trebuie străbătut un urcuş duhovnicesc. Curăţarea simţirilor pervertite prin păcat este primul pas în participarea la acest act de o profundă duhovnicie, de materialitate spiritualizată, fotonizată.

Asceza absolut necesară pentru curăţirea simţirilor permite apropierea şi gustarea noii băuturi… ce a izvorât din mormânt şi prin care ne întărim. Deşi Euharistia a fost instituită la Cina cea de Taină, trupul şi sângele lui Hristos cel mort şi înviat ni se dă ca izvor de nestricăciune (Cântarea III,1) şi ca merinde pentru viaţa veşnică. Datorită caracterului de jertfă al morţii lui Hristos, Împărtăşania este în acelaşi timp mijloc de iertare a păcatelor.

Să prăznuiască toată lumea cea văzută şi cea nevăzută… – Cântarea I,3

Dacă înainte lumea era scindată prin păcat, acum Hristos uneşte cerul şi pământul şi tot universul se veseleşte de Bucuria cea veşnică. Dacă prin răstignire şi moarte puterile cereşti au fost cutremurate văzându-şi Creatorul spânzurat pe lemn, acum ele se bucură cu bucurie cerească, căci Omul a învins moartea de care legat de la Adam. Mântuirea omului este prilej de bucurie pentru îngerii lui Dumnezeu din ceruri. Cu atât mai mult, oamenii sunt bucuroşi pentru propria ridicare de sub blestemul morţii, de sub tirania păcatului.

Acum toate s-au umplut de lumină: şi cerul şi pământul şi cele de dedesubt… – Cântarea III,2

Dumnezeu şi Om adevărat, Hristos este luminare pentru îngeri şi oameni, pentru vii şi pentru morţi. Aşteptând învierea lui Hristos, drepţii morţi din veac sunt luminaţi de prezenţa Mântuitorului în iad, Care îi şi ridică la slava binemeritată. În acelaşi timp, Hristos se face învăţător celor din adâncuri, luminându-i cu cunoştinţa despre Dumnezeul iubirii Ce S-a pogorât până la ei pentru a-i salva. Pe pământ, lumina Învierii aduce pace în inimile ucenicilor tulburaţi şi umple sufletele femeilor mironosiţe. Aceştia şi urmăritorii lor vor trăi şi vor vedea lumina cea neapropiată, lumina ce veşnic luminează cerurile.

Ieri m-m îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă scol împreună cu Tine, înviind Tu… Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta. – Cântarea III,3

Coparticiparea activă la patima lui Hristos permite credincioşilor ridicarea împreună cu El. prin recapitularea şi unirea totală cu Hristos, mort şi înviat, vom putea şi noi să murim păcatului pentru ca apoi să fim slăviţi împreună cu El, căci Însuşi Tatăl cel ce L-a înviat pe El, ne iubeşte şi pe noi.

Venind mai înainte de dimineaţă cele ce au fost cu Maria şi aflând piatra răsturnată de pe mormânt, auzit-au de la înger: Pe Cel ce este întru lumina cea pururea fiitoare, pentru ce-L căutaţi cu morţii ca pe un om? Vedeţi înfăşurăturile cel de îngropare, alergaţi şi propovăduiţi lumii, că S-a sculat Domnul, omorând moartea, că este Fiul lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte neamul omenesc. – Ipacoi

Cele cu firea mai slabă s-au dovedit a fi mai curajoase. Curajul dat de iubirea lui Hristos biruieşte rânduiala firii şi mironosiţele femei n-au ştiut de frică în căutarea Mirelui pierdut. Deşi se gândeau la greutatea stâncii pe care aveau s-o prăvălească, totuşi ele mergeau cu duh îndurerat la mormântul Mielului. Au aflat însă piatra răsturnată, au găsit răspuns la nelinişte lor şi, mai mult, au aflat vestea cea minunată din gură de înger: nu se putea ca Cel ce umple cerurile, ca Cel ce a creat totul, Ca cel ce singur există cu adevărat, nu se putea ca Acesta să nu mai fie, să rămână mort ca un muritor. Deşi slab la înfăţişare, blând la suflet şi cu inima caldă, Hristos rămâne Fiul lui Dumnezeu, lumină din lumină pururi fiitoare.

Aflând cu mirare piatra răsturnată, cercetând giulgiurile mortului, femeile nu pot decât să alerge şi să spună tuturor singurul lucru nou sub soare: Hristos Dumnezeu ne mântuieşte pe noi. Iar acest fapt se petrece pururi în prezentul fiecărei persoane umane ce doreşte şi vrea aceasta. Mântuirea nu este doar un lucru făcut o dată pentru totdeauna de Hristos, ci este o acţiune continuă ce se săvârşeşte cu fiecare credincios ce a auzit şi a crezut propovăduirii.

Se cuvenea ca firea femeiască să audă prima buna vestire a mântuirii, creştinismul fiind religia ce repune ce repune în drepturi femeia, ce afirmă egalitatea naturii umane prezente atât în bărbaţi, cât şi în femei.

La dumnezeiasca strajă, de Dumnezeu grăitorul Avacum să stea împreună cu noi şi să arate pe îngerul cel purtător de lumină, care a grăit cu mare glas: Astăzi este mântuirea lumii, că a înviat Hristos, ca cel atotputernic. – Cântarea IV,1

Văzând că dreptatea nu se arată niciodată (Av. 1,4), proorocul Avacum vrea să privegheze în turnul cel de veghe al contemplării (Av. 2,1) ca să afle răspunsul. Astfel că el vede în duh că pământul se va umple de cunoştinţa slavei Domnului (Av. 2,14) şi iadul ce s-a îmbogăţit cu ceea ce nu era al lui se va văieta (Av. 2,6), iar moartea prin cele ale ei se va nimici (Av. 2,7). Hristos, cel din străvechiurile timpuri, nu poate muri (Av. 1,12). Şi astfel El devine mântuirea lumii: Slava Lui acoperă cerurile şi tot pământul este plin de slava Lui (Av. 3,3).

Parte bărbătească, ca Cel ce a deschis pântecele fecioresc, fost-a Hristos; iar ca un om, mieluşel S-a chemat şi fără prihană, ca Cel ce n-a suferit stricăciune, Paştile noastre. Şi ca un Dumnezeu adevărat, desăvârşit S-a numit. – Cântarea IV,2

Dacă la început a făcut Dumnezeu pe Eva din Adam, la plinirea vremii Dumnezeu S-a făcut bărbat din fecioară. Sufletul şi trupul fecioresc al Mariei au fost capabile să primească în deplină curăţie pe cel ce se face om prin voinţă proprie. Maria nu dă naştere unei naturi umane impersonale cu care se uneşte a doua persoană a dumnezeirii, ci Fiul lui Dumnezeu Se naşte în urma sfatului divin ca om întreg şi Dumnezeu deplin. El este persoană umană completă, întru totul asemănătoare nouă ca natură, lipsit însă de orice zbârcitură a păcatului, fie el strămoşesc. Numai aşa poate fi adus ca jertfă fără de prihană înaintea lui Dumnezeu, jertfă simbolizată în Vechiul Testament prin mielul pascal. Om fără de păcat şi Dumnezeu adevărat, Hristos nu poate fi decât desăvârşit, toate făcându-le potrivit naturii: cele dumnezeieşti potrivit cu (firea) cea dumnezeiască, pe cele omeneşti, potrivit cu cea omenească. Dar cu participarea (sau cu comuniunea) celeilalte, nu despărţit.

Dumnezeiescul părinte David înaintea chivotului umbrei a săltat jucând; iar noi, poporul cel sfânt al lui Dumnezeu, plinirea închipuirilor văzând, să ne veselim dumnezeieşte, că a înviat Hristos, ca Cel atotputernic. – Cântarea IV,4

Deşi icoană a celor viitoare, sicriul legii era demn de a fi cinstit, iar cel ce Îl purta pe Hristos în coapse a dansat cu bucurie sfântă. Mult mai mare este bucuria creştinilor, noul popor al lui Dumnezeu, neam ce a văzut împlinirea Legii, ce au văzut Graiul lui Dumnezeu întrupat. Astfel că veselia noastră de a fi părtaşi ospăţului divin nu are margini.

… să vedem pe Hristos, Soarele dreptăţii, tuturor viaţă răsărind. – Cântarea V,1

Tot ceea ce am primit de la mai marii noştri, de la cei dinaintea noastră este ceea ce ai au auzit, ceea ce ei au pipăit, ceea ce ei au văzut. Dumnezeu S-a făcut om pentru ca El Însuşi să poată fi cercetat, să poată fi experimentat. Deşi cu totul transcendental în fiinţa Sa, Dumnezeu coboară şi se face cunoscut, se face văzut, se face împărtăşibil fiinţei noastre umane. El nu este doar drept şi solemn, iar prin asta îndepărtat şi ucigător ca soarele; El este soare ce se împărtăşeşte, ce nu ne ucide cu apropierea, ci ne face ca El, capabili de dialog şi comuniune.

În acelaşi timp Îl vedem pe Hristos mereu prezent în mijlocul nostru. El îşi conduce trupul, Biserica Sa. Deşi S-a ridicat cu trupul la cer, El ni Se dăruieşte permanent şi este prezent permanent în forma Sa euharistică. Prin Duhul Sfânt coborât în lume, Hristos este lucrător în Biserica Sa.

Poate e demn de menţionat că la Transfigurarea Mântuitorului sărbătorită la 6 august, norul sfânt ce-i înconjoară pe credincioşi în fiecare an nu se coboară din cer, ci izvorăşte din Sfânta Euharistie. Astfel, Duhul Sfânt este prezent lucrător în lume. În acest sens, moştenirea lui Hristos nu este o carte, fie ea sfântă, nu sunt nişte legi, fie ele drepte, nu este un locţiitor, fie el papă, ci e Însuşi Hristos lucrător în lume prin Duhul Său.

Milostivirea Ta cea nemăsurată, cei ţinuţi întru legăturile iadului văzându-o, la lumină au mers, Hristoase, cu picioare vesele lăudând Paştile cele veşnice. – Cântarea V,2

Biserica, prin gura Sfântului Ioan Damaschin, arată aici puterea înţelegerii pe care şi-au câştigat-o drepţii cei din veac. Prin faptul că ei au făcut dreptate, au încercat să facă binele, dar nefiind cu totul fără de păcat, drepţii au putut înţelege, au putut vedea faptul că Dumnezeu este iubire care îşi iubeşte creatura, iar iadul este locul în care omul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu, nu-L înţelege, nu vrea ca El să existe. Astfel că ei s-au putut alătura omului Hristos care i-a mântuit prin credinţă. După timp îndelungat, în care doar unii L-au văzut pe Dumnezeu, şi aceştia I-au văzut doar spatele sau L-au simţit în simboluri de foc sau adiere de vânt, acum drepţii se pot bucura în sânul lui Avraam, în lăcaşul bucuriei, în casa lui Dumnezeu. În acelaşi timp, vedem că jertfa lui Hristos a fost una pentru totdeauna. Ea reprezintă Paştile veşnice.

Pogorâtu-Te-ai întru cele mai de jos ale pământului… – Cântarea VI,1

Căzând ca un fulger din cer, satana a fost izgonit sub pământ. Faptul că acesta asociază întunericul cu căldura focului ce ţâşneşte afară ca lavă, s-a considerat că iadul este sub pământ. Poate nu este un lucru întâmplător că ştiinţa contemporană consideră că centrul Pământului este un loc al focului magmatic.

… şi a treia zi, precum Iona din chit, ai înviat din mormânt. – Cântarea VI,1

Proorocul lui Dumnezeu, Iona – porumbel, fuge de responsabilitatea sa şi se îmbarcă pe o corabie, crezând că poate fugi departe de Dumnezeu. Dar o furtună înghite corabia şi Iona este aruncat în mare, fiind înghiţit de un peşte care însă nu îl vatămă ci îl aruncă la mal după trei zile. În acest canon de la Înviere, Sfântul Ioan Damaschin aduce în vedere multe profeţii din Vechiul Testament care se împlinesc acum, iar aceasta cu privire la Iona este una foarte complexă. Ca şi Iona, Hristos stă trei zile sub pământ, nevătămat de zdrobirea fluierelor picioarelor şi înviază a treia zi. În acelaşi timp, observăm că neascultarea unui om este prilej de profeţie, căci Dumnezeu poate schimba o faptă rea, transformându-i manifestările în pozitive. Iona fuge de datoria sa de a predica pocăinţa cetăţii păgâne Ninive. Fuga lui poate fi datorată atât şovinismului specific evreilor cât şi ruşinii că profeţia sa nu se va împlini, ştiind că cetatea nu va fi distrusă datorită pocăinţei locuitorilor săi. Profeţia se face aici şi cu privire la activitatea Mântuitorului şi apoi a apostolilor ce vor predica mântuirea la toate neamurile, dar este şi un simbol al marii milostiviri a lui Dumnezeu care vrea să mântuiască şi pe cei ce nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor (Iona 4,11).

Păzind peceţile întregi, Hristoase, ai înviat din mormânt, Cel ce n-ai stricat cheile Fecioarei întru a Ta naştere şi ne-ai deschis nouă uşile Raiului. – Cântarea 6,2

Ridicând piatra de pe mormânt (In. 20,1), Hristos adevereşte că trupul Lui nu putea fi furat, căci nimeni nu ar fi putut face aceasta fără să rupă sigiliul pus de farisei. În acelaşi timp, observăm analogia cu Maria care şi-a păstrat fecioria, devenind sicriul cel sfânt al noii Legi, chivotul dumnezeirii. Iar prin naşterea cea fără de sămânţă şi prin învierea Sa, Hristos a desăvârşit natura umană pentru ca toţi cei ce vor să-L poată urma până la capăt, prin moarte şi înviere în Rai.

– va continua –