Pustnicii nu neglijau Împărtășirea

Mare și minunată este Taina Sfintei Împărtășanii. Încă și pustnicii și sihaștrii nu râvneau nimic mai mult decât să aibă putința de a se împărtăși cu Sfintele Taine. […] Pentru aceasta este cu totul greșit a crede că pustnicii și sihaștrii nu se împărtășeau cu Sfintele Taine. Dumnezeu, care purta de grijă de hrana lor trupească, nu i-a lipsit nici de hrana cea dătătoare de viață a Trupului și Sângelui Domnului Iisus Hristos.

Nicolae Velimirovici

 

În Săptămâna Luminată nu se postește pentru a se primi Împărtășania

Săptămâna care începe în noaptea de Paști este încărcată de bucuria și veselia ce izvorăsc din Lumina Învierii lui Hristos. Această prezență și stare de înălțare duhovnicească, acest ospăț de bucurie profundă nu este compatibil cu postul. Tocmai de aceea Sfânta Biserică a rânduit ca în aceste zile să fie dezlegare la toate bucatele. „Pot, oare, prietenii mirelui să postească cât timp este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot să postească.” (Mc. 2.19) Este vreme de post și este vreme de bucurie.

În acest sens, creștinul care dorește să participe la Liturghie nu trebuie să postească în ajun, ci trebuie doar să nu mănânce nimic în ziua respectivă, până la momentul împărtășirii. Așa cum spune Pr. Lector Dr. Petru Pruteanu, postul obligatoriu pentru primirea împărtășaniei se referă doar la aceste ore de abținere totală de la mâncare și băutură, el neavând legătură cu ceea ce se mănâncă în ziua precedentă: „Împărtăşirea cu Sfintele Taine este legată de post, dar canoanele se referă la postul de ajunare, adică la primirea Sfintei Împărtăşanii pe nemâncate”.

Preoții înșiși respectă principiile vieții duhovnicești și nu cer credincioșilor o pregătire suplimentară față de ceea ce ei înșiși fac. Unii clerici mai râvnitori, pentru că ei au o viețuire mai aspră, fiind mai postitori, și ucenicii pe care îi spovedesc pot avea o rânduială diferită. În acest sens, se obișnuiește uneori ca cei ce se împărtășesc a doua zi să consume la cina din ajun mâncare de post, chiar dacă în restul zilei au consumat alimente de dulce.

În Săptămâna Luminată, în majoritatea bisericilor se săvârșesc cel puțin patru liturghii. Pentru a nu uita roadele postului și pentru ca omul să nu se îndestuleze doar cu hrană trupească, creștinul este dator să se pregătească și să participe la Liturghie. Având în vedere timpul scurt, dar și frecvența și densitatea mare a rugăciunilor care se spun în Biserică în acest timp, nu este absolut necesară spovedania înaintea fiecărei împărtășiri. Dacă nu s-a întâmplat nimic ce l-ar putea opri pe credincios de la Sfintele Taine, creștinul poate primi binecuvântarea de a participa la Liturghie în vederea împărtășirii fără a mai fi necesară spovedania. „Toți trebuie să ne spovedim, spune Sfântul Simeon al Tesalonicului, și mireni, și călugări, și preoți, și arhierei…” atunci când ne apasă păcate grele, dar nu orice păcat este opritor de la Împărtășanie.

De aceea se impune ca, mai ales creștinii care au o strânsă legătură cu Biserica, cei care participă la slujbe și doresc să se împărtășească să nu fie opriți fără motiv canonic de la primirea Sfintelor Taine. Sfântul Ioan de Kronstadt spunea că „eu mor dacă nu săvârșesc în fiecare zi Liturghia”. Credinciosul însă nu poate sluji Liturghia, nu se poate împărtăși singur. Dar râvna lui nu trebuie împiedicată, iar preotul, slujitorul lui Hristos pentru credincios, trebuie să răspundă chemării slujbei pe care a primit-o. Nu trebuie oferită Sfânta Împărtășanie tuturor, dar nici nu trebuie ascunsă de toți. Și, din fericire, încă mai sunt creștini care au dorința unor sfinți ca Ioan de Kronstadt. Ei nu pot sau nu țin neapărat să se împărtășească zilnic, dar vor să fie în comuniune euharistică la Liturghia la care participă.

Trebuie să ne împărtășim de Paști

Despre împărtăşirea în ziua de Paşti şi în Săptămâna Luminată

De mai multe ori mi s-a adresat următoarea întrebare:

Părinte, se poate să mă împărtăşesc de Paşti? Dar în Săptămâna Luminată? Dacă se poate, trebuie să continui şi postul?

Întrebarea e bună, dar trădează o neînţelegere până la capăt a lucrurilor. De Paşti nu pur şi simplu se poate, ci chiar trebuie să ne împărtăşim, iar în sprijinul acestei afirmaţii vreau să sintetizez câteva idei:

1.   În primele veacuri ale Bisericii, aşa cum vedem în Sfintele Canoane şi la Sfinţii Părinţi, participarea la Liturghie fără împărtăşirea cu Sfintele Taine era un lucru de neconceput (şi despre asta puteţi citi aici). Cu timpul, mai ales în spaţiul românesc, această evlavie a scăzut, iar rigorile pentru pregătirea de împărtăşanie au crescut pe alocuri exagerat (mai ales printr-o pregătire diferenţiată a clericilor şi a mirenilor). Dar chiar şi aşa, împărtăşirea cu Sfintele Taine la Paşti era o practică generală şi a rămas şi astăzi în toate ţările ortodoxe, unii chiar lăsând să se împărtăşească abia în ziua Învierii, de parcă cineva i-ar împiedica să o facă în fiecare duminică a Postului, iar de Paşti cu atât mai mult.

2.   În trecut, iar unii duhovnici şi astăzi, obişnuiesc chiar şi în cazul celor opriţi de la împărtăşanie pentru o perioadă mai îndelungată, să le dea voie să se împărtăşească la Paşti, ca după aceeea să-şi continuie canonul/epitimia. Aceasta se dă spre întărirea lor, ca Hristos să-i ajute să scape de un păcat sau o patimă, iar ei să se bucure de slăvitul praznic. De aici a apărut pe alocuri ideea greşită precum că la Paşti s-ar împărtăşi doar tâlharii şi curvarii, dar oare avem împărtăşanie specială pentru tâlhari şi curvari, şi alta pentru cei care se cred sau chiar sunt normali? Nu este acelaşi Hristos la fiecare Liturghie? Evident că este vorba de un pogorământ special cu ocazia Paştilor şi nu de altceva. Chiar şi cuvântul Sf. Ioan Gură de Aur de la Paşti, trebuie înţeles tot din perspectivă euharistică. Îndemnul de a se apropia şi cei care au postit şi care nu au postit pentru că viţelul este gras, iar Stăpânul este darnic, se referă clar la împărtăşirea cu Sfintele Taine şi este de mirare că unii citesc asta fără să înţeleagă.

Continuarea pe blog.teologie.net

Împărtășire sistematică

Împărtăşirea credincioşilor cu Trupul şi Sângele Domnului trebuie să fie sistematică, şi nu deasă sau rară, pentru că “adjectivele “deasă” sau “rară” sunt relative”. Prin sistematic se înţelege împărtăşirea la fiecare Sfântă Liturghie. Sfânta Liturghie ne îndeamnă insistent să ne împărtăşim. Dacă citim cap. 6 al Evangheliei după Ioan, găsim folosul împărtăşirii sistematice cu Sfintele Taine. Acolo se vorbeşte despre împărtăşirea sistematică prin forma verbelor la prezent (Ioan 6, 54: “Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică”). Apare întrebarea dacă e posibil să ne împărtăşim la fiecare Sfânta Liturghie, aşa cum au făcut creştinii dinainte. Poate că viaţa noastră morală nu este ca a primilor creştini, dar omul a rămas acelaşi. Şi în vremea creştinilor din primele secole erau râvnitori şi păcătoşi. Să nu ne închipuim că a existat o perioadă de aur a creştinilor şi că noi suntem în ultimele clipe ale omenirii, mulţumindu-ne cu împărtăşania de câteva ori pe an. Nu ştiu de ce argumentul vredniciei apare aşa sporadic. Adică de patru ori pe an ne facem vrednici de Sfânta Împărtăşanie, iar în restul anului ne considerăm total nevrednici. Oare nu suntem chemaţi pentru o continuă învrednicire pentru primirea Sfintelor Taine? Viaţa creştină se rezumă până la urmă la una care să ne facă vrednici de Hristos. Creştin este cel care trăieşte şi Îl imită pe Hristos.

Petru Pruteanu

Sursa: Ziarul Lumina

Creştinul trebuie să se pregătească pentru împărtăşire la fiecare Liturghie

Liturghia este cerul pe pământ, încununarea rugăciunilor şi vieţuirii pe pământ. Ea Îl aduce şi Îl face prezent în mod sensibil pe Dumnezeu. Fiind o perpetuare în istorie a Cinei celei de Taină, cu patimile, moartea, învierea şi înălţarea Domnului, în Liturghie, pâine şi vin se prefac mistic în Hristos pentru ca fiecare credincios să se poată împărtăşi de El. De fapt, Liturghia reflectă dorinţa Mântuitorului, Care, urcându-Se la cer, nu părăseşte lumea, ci prezenţa Lui se face simţită în mod tainic, dar sensibil. Dacă Dreptul Simeon Îl primeşte în braţe pe Mântuitorul Hristos ca un copil, prin Euharistie, fiecare creştin Îl primeşte şi se uneşte în mod deplin cu Hristos cel răstignit şi înviat.

Îndumnezeind natura umană, trup şi suflet, Hristos Se împărtăşeşte tuturor celor ce se pregăteşte şi doreşte aceasta, pentru ca fiecare să se îndumnezeiască prin unirea cu El. nu există altă mântuire pentru om decât prin împărtăşirea de Trupul şi Sângele lui Hristos, singura mâncare şi băutură ce transcende timpul şi spaţiul, singurele merinde care furnizează şi transformă omul pentru vieţuirea veşnică.

Scopul Sfintei Liturghii este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De la pregătirea prin proscomidie, până la finalul ei, întreaga Liturghia gravitează în jurul lui Iisus care Se naşte, creşte şi învaţă, pătimeşte şi înviază, pentru ca să se împărtăşească credincioşilor spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci. De aceea, fiecare credincios trebuie să se sârguiască şi să se pregătească pentru a primi Sfânta Împărtăşanie la fiecare Liturghie la care participă.

Această rânduială nu este una recentă, ea fiind stabilită de la începuturile creştinismului. Canoanele 8 şi 9 Apostolice, 2 Antiohia, 11 Sardica şi 80 Trulan sunt câteva din canoanele care prevăd caterisirea clericului şi excomunicare mireanului ce refuză sau nu se împărtăşesc din Sfintele Taine trei duminici la rând.

Însăşi textul Sfintei Liturghii conţine rugăciuni citite în taină de preot şi care se referă şi pregăteşte cleric şi credincios deopotrivă pentru momentul culminant al comuniunii. Îndemnurile Luaţi, mâncaţi… Beţi toţi… nu trebuie spuse în van, desacralizând Liturghia şi transformându-o într-o scenetă. Sfântul Ioan Gură de Aur, slujitor al altarului şi autor al unei Liturghii, era mâhnit atunci când doar puţini creştini se apropiau şi se împărtăşeau. El nu mai vedea rostul slujirii sale, afirmând că în zadar se săvârşeşte Liturghia, dacă nu vă împărtăşiţi! Sfântul Chiril al Alexandriei spune că atunci când ne îndepărtăm de Sfânta Împărtăşanie ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului. În această ordine de idei, bazându-se şi pe învăţătura Sfântului Macarie Egipteanul, Părintele Petru Pruteanu, care a studiat intens problema Liturghiei şi a împărtăşaniei, conchide că împărtăşirea rară favorizează lucrarea diavolului, explicând numărul mare de demonizaţi din zilele noastre.

Liturghia este comuniune spre împărtăşire. Fără împărtăşirea din potirul comuniunii credincioşii nu pot simţi unitatea pe care o conferă natura Bisericii de trup al lui Hristos. Ei nu pot deveni organe care funcţionează armonios în unitate. Prin Liturghie, creştinul poate evita individualismul şi sectarismul contemporan, simţind legătura reală ce se formează între organele trupului viu al lui Hristos. De aceea, împărtăşirea trebuie să fie accesibilă fiecărui credincios care nu este împiedicat de păcate grave. Sinodul ţinut la Constantinopol în august 1819 hotărăşte ca atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile. Uneori, pe motive de evlavie, se recomandă diferite posturi sau canoane pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, şi nu mai des de 40 de zile. Trebuie precizat faptul că aceste rânduieli nu sunt cunoscute de Sfinţii Părinţi care au accentuat mereu că nu pentru o vrednicie anume se apropie creştinul de Trupul şi Sângele Domnului, pentru că în acest caz împărtăşirea nu ar avea loc niciodată. Ci Însuşi Mântuitorul porunceşte apropierea şi împărtăşirea cu El, El Însuşi cere aceasta, rugăciunile de pregătire pentru Sfânta Împărtăşanie subliniind aceasta în mod repetat.

Tradiţia Bisericii afirmă caracterul atât de răsplată, dar mai ales de medicament şi ajutor pe drumul vieţii duhovniceşti a Sfintei Împărtăşanii. De aceea, şi Sfântul Nicodim Aghioritul spune că este cu neputinţă să ajungă cineva la desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine.

Naşterea lui Hristos şi reacţia credinciosului

Sărbătorile care există în Biserică nu sunt doar acte comemorative, evocări ale unor evenimente demult trecute şi apuse. Hristos-Omul a făcut tot ceea ce face un om, în afară de păcat, tocmai pentru ca şi omul să poată face ceea ce este Hristos ca Dumnezeu. Şi pentru că fără El nimeni nu poate face ceva, creştinul încearcă şi vrea să se unească cu Hristos. Doar prin unirea cu Hristos omul poate ajunge la cunoaşterea şi trăirea adevărată cu Dumnezeu, la împărtăşirea de viaţă treimică. Pentru că omul este ceea ce mănâncă, împărtăşindu-se de trupul şi sângele lui Hristos, creştinul devine cosangvin cu El, devine fiu al lui Dumnezeu. De aceea, credinciosul caută şi vrea să se împărtăşească mereu de hrana de viaţă dătătoare.

Împărtăşindu-se de Sfintele Taine, creştinul îşi concentrează activitatea pe rugăciune şi fapte bune pentru menţinerea lui Hristos viu şi lucrător în trupul şi sufletul său. El nu trebuie să ţină rânduieli puritaniste de a nu mânca peşte sau anumite fructe, de a nu mai trăi viaţa. Singurul care trebuie stopat este păcatul, rivalul vieţii. Activităţi ca râsul, comunicarea cu ceilalţi, plimbarea sau jocurile pentru copii nu sunt interzise, ci chiar reflectă o trezire şi o manifestare a vieţii împreună cu Hristos. Nici nu mai trebuie menţionat că procesele biologice naturale nu au nimic în comun cu pierderea lui Hristos. Ceea ce îl distanţează pe om de Dumnezeu este păcatul. Respiratul sau suflatul sau dormitul nu pot alunga Duhul Sfânt. Prin împărtăşire nu Îl ţinem prizonier pe Dumnezeu, ci El Se coboară de bună voie să trăiască împreună cu cel ce doreşte aceasta.

Părinţii nu trebuie să pună pe seama Împărtăşaniei interdicţii nevalide, forţându-şi copiii spre un anumit comportament. Aceasta va determina pe viitor o repulsie sau frică nejustificată faţă de Sfintele Taine, o atitudine ostilă faţă de Biserica ce ar impune reguli drastice, care se interpune între om şi fericirea lui. Sfânta Biserică condamnă păcatul, nu plăcerea sau veselia. Ea nu promovează un dumnezeu maiestuos, dar ascuns, incapabil de comuniune şi împărtăşire. Biserica afirmă familiaritatea faţă de Hristos, un Dumnezeu care preferă şi vrea să se bucure alături şi împreună cu omul (Lc. 7,31-35).

Urmând învăţăturii Sfântului Apostol Pavel, nu există timpuri sau soroace rânduite pentru Euharistie, deşi postul este un timp de împărtăşire mai deasă. Unii, cu oarecare înfăţişare de înţelepciune, în păruta lor cucernicie, în smerenie şi în necruţarea trupului (Co. 2,23), nu admit o apropiere mai deasă de Hristos. Cu privire la aceasta, Protos. Petru Pruteanu spune că majoritatea Sfinţilor Părinţi au practicat şi au recomandat împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă, sau mai corect: sistematică. În baza canoanelor 8 şi 9 apostolice, Sfântul Ioan Gură de Aur îi mustră pe credincioşi: În zadar se săvârşeşte Liturghia dacă nu vă împărtăşiţi! Biserica Ortodoxă Română, prin Regulamentul Monahal, prevede chiar o pedeapsă canonică pentru monahii şi fraţii care se împărtăşesc mai rar de o dată pe lună, arătând prin aceasta necesitatea primirii dese şi regulate a lui Hristos.

Dumnezeu Se naşte şi vine pe pământ pentru a se putea împărtăşi tuturor, El fiind singurul capabil de a-l desăvârşi pe om, de a-i dărui împlinirea. O atitudine sănătoasă cere şi vrea să fie cu Hristos, vrea să participe la bucuria Naşterii Lui în inima omului.

Pregătirea pentru naşterea lui Hristos se face la fiecare Liturghie

Coborârea lui Dumnezeu pe pământ şi naşterea Lui din Fecioara Maria reprezintă începutul mântuirii neamului omenesc. Prin naşterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu adevărat şi Om întreg se arată marea iubirea a lui Dumnezeu. Acesta l-a creat pe om din iubire şi pentru iubire şi nimic din ceea ce face omul nu-I poate stinge această dragoste. De aceea, Dumnezeu Se face om, Se face la fel ca cel iubit de El, tocmai ca şi omul să-L poată iubi, să se poată apropia de El, să poată fi în comuniune cu El.

Pregătirea pentru primirea lui Hristos se face la fiecare Liturghie. Aici Hristos recapitulează evenimentele istorice întâmplate o dată pentru totdeauna, de la peşteră, stea şi scutecele cu care a fost înfăşurat, la moartea şi Învierea cea slăvită. De aceea, creştinul care participă la Liturghie este dator să se cureţe şi să-şi pregătească coliba lui alcătuită din carne şi oase pentru primirea lui Hristos.

Într-un Colind scris în 1956, poetul Vasile Voiculescu surprinde într-o manieră mistică taina Crăciunului: Trup, tu dormi? Somnul te paşte?/ Suflete, scoal’ şi cunoaşte/ Luminos prunc că se naşte/ Din Palatul Treimii/ În peştera inimii…

Fiecare om este păcătos şi nici un om păcătos nu este vrednic să se apropie de împărtăşirea cu Dumnezeu. Însă în acelaşi timp, Hristos îl curăţă şi îl primeşte pe cel ce vrea să se apropie, chiar poruncind aceasta, ca singura modalitate de a avea viaţă veşnică (In. 6,53). Pentru împărtăşirea cu Sfintele Taine, credinciosul trebuie să aibă un duhovnic. În urma spovedaniei, dacă nu are păcate de moarte (duhovnicească), credinciosul se apropie de Sfânta Împărtăşanie, pregătindu-se pentru aceasta. În majoritatea cărţilor de rugăciuni se găsesc câteva Rugăciuni înainte de Împărtăşire, foarte folositoare pentru deschiderea şi pregătirea inimii în vederea primirii lui Hristos. Acestea subliniază de fapt neputinţa omului, nimicnicia lui, făcându-l perceptibil la recunoaşterea lui Hristos ca singurul Salvator, singurul capabil să-l împlinească şi să-l desăvârşească, oferindu-i şi viaţă veşnică. Pe lângă aceste rugăciuni, monahii şi creştinii mai sârguincioşi participă şi la celelalte slujbe ale Bisericii sau înmulţesc rugăciunile pe care le fac în mod obişnuit. Atât înainte cât şi după momentul împărtăşirii este foarte utilă rostirea scurtei rugăciuni: Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-mă!

Pregătindu-se pentru Împărtăşanie, creştinul trebuie să postească şi să nu mănânce nimic după miezul nopţii până la momentul împărtăşirii. Apropiindu-se de Sfântul Potir, Sfântul Ioan Damaschin spune să ne apropiem de dânsul cu dragoste fierbinte şi, în chipul crucii palmele închipuindu-le, să primim trupul Celui răstignit şi, punând peste Dânsul ochii şi buzele şi fruntea, cu dumnezeiescul cărbune să ne împărtăşim… Prin poziţia mâinilor în chipul crucii la nivelul inimii, credincioşii îşi afirmă  viaţa ca dăruire completă lui Dumnezeu, ca imitare a îngropării lui Iisus, ca moarte faţă de păcat. Unii creştini însă preferă să meargă cu o lumânare aprinsă, având grijă să nu provoace neorânduială.

După Împărtăşire se sărută Sfântul Potir, coasta ce a izvorât sângele de viaţă dătător. Creştinul consumă apoi anafură şi bea puţin vin. Din acest moment el poate săruta mâna preotului sau se poate închina la icoane. Alţii preferă să se concentreze mai mult la Cel care acum vieţuieşte şi se naşte mistic în ei.

Deşi Crăciunul este sărbătorit o singură dată pe an, fiecare Liturghie este prilej de naştere a lui Hristos în trupul celui ce se sârguieşte pentru aceasta.

Postul şi nevrednicia creştinilor

Sunt unii care susţin că prin post primesc curăţia de a se apropia de Sfintele Taine şi în nici un chip nu se cuvine a se împărtăşi careva cu Trupul şi Sângele Domnului fără post de una, două, trei sau şapte zile, chiar şi fără ulei. Ei dispreţuiesc pe cei ce nu ţin acestea, chiar dacă Marele Apostol Pavel spune ca nimeni să nu osândească pe careva pentru mâncare şi băutură (Ro. 14,3).

Ei uită că Domnul zice prin Moise: Voi milui pe cine vreau să miluiesc şi mă voi îndura de cine vreau să mă îndur (Ex. 33,19)). Iar Sfântul Apostol Pavel continuă: Deci nu este de la cel care voieşte, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu Care miluieşte (Ro. 9,16). Iar Înţeleptul zice: Calul este gata de luptă, dar biruinţa vine de la Domnul.

Mântuirea vine din credinţă, pentru ca nimeni să nu se îndreptăţească. Trebuie să avem conştiinţa că Hristos lucrează în noi, că noi nu suntem vrednici de El, dar că El ne curăţeşte. Nu pentru că am făcut ceva anume, ci pentru că El vrea. Regele David spune: Să cad mai bine în mâna Domnului, căci mila Lui este mare; numai în mâna oamenilor să nu cad (II Rg. 24,14). Şi nădejdea lui nu a fost în deşert (II Rg. 24,16). Vedem că marele rege David a profeţit mila lui Dumnezeu, Care Însuşi S-a coborât în iad nu pentru vrednicia vreunuia de acolo, ci pentru marea Lui iubire. Căci El pentru cei păcătoşi şi-a dat viaţa (In. 53,12).

Cine poate spune că este liber de păcat? Sfântul Ioan de Kronştadt spunea că nici în timpul Liturghiei nu era lăsat în pace de gânduri hulitoare, dar aceasta nu i-a împiedicat conştiinţa de la unirea cu Hristos. Şi el se împărtăşea zilnic. Toate rugăciunile pregătitoare pentru Împărtăşanie subliniază faptul că nu pentru vrednicia cuiva, ci pentru bunătatea Mântuitorului suntem vrednici a ne împărtăşi. Au fost unii care în smerenia lor nebună nu s-au mai împărtăşit deloc. Au confundat smerenia cu mândria de a se socoti vrednici pentru ceea ce Hristos nu numai că a îngăduit, dar a şi cerut în mod direct, deşi prin aceasta mulţi s-au smintit (In. 6,66). Vedem că Hristos a accentuat acestei uniri trupeşti cu El, deşi se ştia că pe mulţi îi va îndepărta. Tocmai pentru că este o chestiune prea importantă pentru a fi voalată, Hristos a expus-o pe larg, direct, strecurându-şi astfel ucenicii.

Dar cei ce aleg cuvintele de viaţă veşnică (In. 6,68) se vor apropia şi vor gusta adevărata mâncare şi băutură (In. 6,55), tocmai a fi întru Cel iubit (In. 6,56).